Capitolul XIIIPOLIŢIŞTII DIN SANTA ROSALIA

Luis şi Sergio, alergând cu sufletele la gură, tăiară ograda lui Cordura, mânaţi de gândul îndeplinirii promisiunii făcute bătrânului înaintea atacului mişelesc: Să scape micile vlăstare de mâna ticăloasă a tâlharului. Grăbiră cât putură, alegând scurtături. Au ajuns sfârşiţi la tainiţa lor, ascunzătoarea pentru vreme de restrişte. Ochii celor neobişnuiţi cu locul greu ar fi putut deosebi chepengul în lanul cu lujeri din porumb pe care era arăcită fasole. Oricine ar fi jurat că acolo este răsadniţă.

Nevasta frânarului şi cu toţi ai ei adăpostiţi aici primiră mărinimoşi pe cei scăpaţi de glonţ. În acel întuneric stăpâneau frica şi dorul de viaţă. Feroviarul vorbi cu respiraţia întretăiată, opri inimile pe loc, peste care revărsă căldură, topind sloiurile de gheaţă ce le învăluiseră până atunci.

— Dacă acoliţii lui Alvala ajung aici, nu vor putea răpune pe cei în viaţă din stirpea lui Cordura! Ne vom vinde scump pielea.

Cu ură înverşunată împotriva nelegiuiţilor, s-au pregătit de luptă, alegându-şi locuri de unde puteau secera agresorii fără să poată fi reperaţi. Aşteptară astfel, un timp îndelung, cu privirile fixate în cătări, să rărească neghina…

Bandiţii se adunară toţi, câţi mai erau, în faţa casei lui Cordura. Uliţa devenise neîncăpătoare. Se făcuse linişte. Se auzeau pârâiturile grinzilor acoperişurilor ce ardeau şi urletele câinilor. Prăvălia sardinezului, aşa-zisul Magazin-cu-de-toate, plecase într-o rână, trasă de tăvălugul aprins. Sergio Felipe Antonio Alvala şovăia.

— Madera, un sat nenorocit ca ăsta mi-a ucis nouă porumbi!

— Ofensa a fost răscumpărată scump, şefule! se amestecă Piojo. Dar am stat destul timp pe aici! Să bem o gură de tegrita, şi la drum!

— Nu-i timp de petrecere, Piojo! S-o pornim spre lagună!

— Să-i târăsc după cai cu funia pe câţiva, şefule? Să-i pătrundă groaza pe nărtoşii ăştia! Să se închine ţie, ca lui Hristos!

Alvala n-a răspuns. În gând, îl blestema pe Madera. Prinsese un prilej să vâre spaima în calicii pitiţi prin ocoluri, să-i păstreze supuşi până la sfârşitul vieţii. Trimise ciracii prin gospodării şi traseră după ei în uliţă tot ce le-a căzut în mâini. Lepădăturile nu s-au tândălit, şi au adus în ghionţi şi în lovituri de gârbace pe toţi cei care se codeau. Oamenii n-aveau de ales. Armele tâlharilor îi pândeau.

Bandiţii i-au trântit pe Cordura şi Emilliano la picioarele lui Alvala.

— Rabla asta, Piojo, mi-a ridicat mieluţii de ţărani în cap! L-aş putea lega de ciochina şeii, să-l înşir pe drum! Cordura, ridică ochii-ncoace! se răsti la bătrânul ce răsufla greu, cu un obraz livid, udat de o sudoare rece.

Alvala îi văzuse rana urâtă din abdomen, ştia că n-are scăpare. Cotul unei mâini, sfărâmat de glonţ, îi atârna ca o foaie de hârtie.

Starostele se simţea rău. Chipul lui Emilliano se învăluia treptat de ceaţă, frigurile morţii îl cuprinseră, cu fiecare moment se apropia de acel întuneric, peste care nu se mai afla nimic, ori dacă exista ceva, urma s-o afle peste puţin timp.

— Linge-i cizmele, Cordura! ridică Madera patul armei.

— Iar te pripeşti! Saltă-i obrazul!

Cribar şi Madera îl sprijiniră pe muribund de gardul-viu. Apoi se depărtară. Cordura între timp căzuse, Alvala rânjea la sătenii ce-şi înveliră obrajii în măşti impenetrabile.

— Eşti în mâna mea! Cere-ţi iertare că m-ai înfruntat, Cordura!

Bătrânul simţea sfârşeala dinaintea morţii. Lovitura de cizmă primită în piept de la Alvala, chiar în clipa aceea, i-a mai prelungit viaţa. Văzu cum băiatul său se pierdea. Făcu doi paşi, se odihni la jumătatea drumului, mai înaintă şi ajunse la căpătâiul feciorului. Vârî mâna teafără sub grumazul lui Emilliano şi îi ridică obrazul spre el. Privirile lor se întâlniră. În acest moment, Emilliano zbură spre piscurile Sierrei. Cu degete fără tremur, închise ochii mezinului şi-l sărută. Simţi în el junghiul morţii. O lacrimă ca piatra prundişului i se rostogoli pe obraz. Se ridică ţinând parcă în cârcă munţii, cerul, cu păcatele oamenilor. Întoarse privirile şi văzu pe Amarilla şi pe nevasta lui Emilliano moarte. Răsuflarea îi deveni grea, rănile nu-l mai frigeau, rămase cu gânduri puţine şi cu privirile de plumb.

— Pedro va afla ce s-a întâmplat în uliţa mare.

Blestemă, mişcându-şi greu buzele, pe Alvala şi liota lui.

— Cordura, unde-i Pedro? Ai primit veşti de la el?

— Vei atârna în funie, vierme! N-ai să scapi de Pedro!

Alvala, Cribar şi Madera s-au apropiat de bătrân.

— Pocăieşte-te de faţă cu ăştia şi-ţi las în schimb viaţa, Cordura!

Alvala privi cerul, pe care strălucea soarele, şi urmări discul învăpăiat ce urca pieziş, pentru a zăbovi puţin în rodiul pe care-l aprinse într-o margine. Fierbea în venin. Îl vedea şi pe Madera cum rânjea fericit. El fusese naş la toţi ai lui Cordura, urmărise fiecare glonţ al lui de la înălţimea unde şezuse pitit. Madera, parcă ghicindu-i gândurile, vorbi cu glas tare, în stradă:

— Căpitan Alvala, eu le-am venit de hac. I-am secerat pe ai lui Cordura. Dă-mi-l, să închei şirul, şefule! spuse banditul, încremenind şi împietrind sufletele oamenilor de faţă.

Însuşi soarele li s-a părut multora că s-a învăluit într-un zăbranic, în timp ce o undă ca de plumb întunecă privirea muribundului. Mulţi bărbaţi ieşiţi în uliţă jurară moarte tâlharului şi ciracilor lui. Puterea dinaintea morţii îi limpezi privirea lui Cordura.

— Spune-ne, mortăciune, unde sunt străinii din nord?

Bătrânul înnodă câteva vorbe, uitătura îi deveni sticloasă, mâna teafără se lupta să depărteze nişte lire nevăzute de păienjeni, aşezate la rădăcina nasului. Acum era neputincios, incapabil să lovească, să pedepsească, printr-o altă răzbunare, pe care n-o putea duce la capăt. O şuviţă de sânge îi curgea domol în colţul gurii. Un ţăran, leat cu el, plecă fruntea, rostind Padre Nuestro. Madera lipi cuţitul de pieptul acestuia. Un murmur, ce ducea cu el un blestem al ţăranilor de faţă, pluti peste case. Arme de tâlhari ieşiră din coburi.

— Dă-ţi drumul la gură, Cordura! Şeful te lecuieşte, nu şi-a călcat vorba, spune-ne unde-s veneticii. Din închisoarea lui Parras au ieşit, pentru ei ai ajuns aici! zbieră Cribar.

— Trei mârţoage de peste Rio Grande mi-au stricat prietenia cu un sat întreg. Am să-i jupoi de vii dacă-mi cad în mână, promise Alvala.

Dar Cordura abia auzea. În gând, blestema strămoşii tâlharului. Ştia că-i sosise sfârşitul. Viaţa lui, aşa cum fusese ea, îi defila prin faţa ochilor. Copiii lui Emilliano vor fi crescuţi de Sergio, la fel ca ai lui. Îşi cunoştea băieţii. În spate ardea casa făcută de-o viaţă întreagă. Peste un perete atârna o bucată de acoperiş. Catoche va trăi! Se văzu tânăr, ogorind pământul, apoi mulţi ani la rând bătând drumurile rele ale ţării ca guerrero[33][34]sub mai multe stindarde. Ca veteran, sub Juarez, luptase cu spaniolii în ‘61, cu englezii în ‘62, apoi cu francezii până în ‘65, când a fost trimis acasă peste voia lui, nemaiputând ţine pasul celor în putere. Lupte din ‘61 până în ‘67. Văzuse – aşa poate i-a fost dat – pe împăratul Maximilian de Austria căzând sub rafala plutonului de execuţie la Queretaro, în ‘67. Scena morţii i-a rămas proaspătă, parcă fusese ieri. Soldaţii cu vestoane albastre de paradă, cu ghetre albe şi curele la fel, cu săbiile lor subţiri, încovoiate, atârnându-le pe şolduri, cu ceacăiele albastre, puse pe-o sprânceană, preocupaţi de îndeplinirea ordinului, supravegheaţi atent de civilii curioşi cocoţaţi pe zidul fortului, trăseseră fără să clipească, vârâseră gloanţele într-un străin, adus de europeni, dar fără putinţă să fie acceptat de oamenii podişului. Acum, el, Cordura, se sfârşise. Întâmplări din viaţa sa, petrecute cu mult în urmă, se înghesuiau să treacă prin clepsidra timpului ce-i mai rămăsese de trăit. Urmaseră zile bune în timpul lui Juarez. Liberalul iubea cu adevărat Mexicul şi pe oamenii simpli. Apoi, după el, timpurile s-au stricat. Îl văzu pe Jiquerillo împingându-i pe locuri sterpe, oblăduit de domnii din Mexico City şi de părinţii mânăstirilor, dar viaţa trecuse.

— Fii blestemat, Alvala! Şi după moarte, să hoinăreşti ca dihor! Să te naşti la loc om şi să sfârşeşti de fiecare dată dihor!

Îl scuipă în obraz în momentul când Madera, lângă el, îi înfipse adânc cuţitul în piept. Dar din acel loc n-a mai curs nici un fir de sânge. Madera vru să împuşte alţi ţărani, însă Alvala, alb la faţă, l-a oprit.

— Domol, domol, Madera! N-ai cap nici cât un greiere. Şi aşa l-ai făcut erou pe Cordura! Nu le mări numărul! Pe cei morţi atârnaţi-i în funii. Să putrezească în sfori!

Ţăranii au fost târâţi prin colb şi ridicaţi în frânghii. Primul fusese luat Cordura, iar Perro şi Madera când l-au apucat au avut un moment de ezitare. Bătrânul era mort, dar rămăsese în picioare drept, rezemat de gard. Li s-a părut că ating o stafie, iar semnul nu-i plăcu nici lui Alvala. Nu după mult, nouă funii păstrau întinse tot atâtea trupuri profanate.

Din curţi, urlau câinii a nenorocire, iar soarele îşi lepăda zăbranicul şi îmbăia în lumină ticăloşia. Stoluri de porumbei roiră în văzduh, ridicându-se în cercuri din ce în ce mai mici şi suind spre astrul zilei.

— I-am agăţat în funii. Sergio Felipe Antonio Alvala n-a rămas nimănui dator! Să vă fie de învăţătură să mai ridicaţi mâna împotriva binefăcătorului vostru!

După ce tâlharii îşi rotiră caii în uliţă şi-i aduseră la acelaşi cap, plecară hăuind şi sloboziră focuri de pistoale în tencuiala caselor, urâţindu-le cu găuri ca de vărsat des şi negru.

Pe şei, la sfârşitul alaiului de ticăloşi, se bălăngăneau leşurile. Un nor de praf se ridică în urma trapului iuţit al călăreţilor. În Santa Rosalia natura îşi cerni din nou chipul.

Alvala îşi perie sarapele cu măturica, blestemând durerea ce-l încerca. Voia să-şi vadă tufanul din lagună, să se întindă la răcoarea pământului, umbrit de nuielele înfrunzite, să-şi îmblânzească cleştii de fier ce parcă îi tăiau măruntaiele, să nu mai vadă pe niciunul dintre aceşti bandiţi tineri, viguroşi, cu mulţi ani de trăit înaintea lor.

Luis şi Sergio ieşiră din ograda frânarului în stradă şi, muţi de durere, tăiară funiile spânzuraţilor, sub ochii speriaţi ai localnicilor. Bătrânul, leat cu Cordura, se apropie îndurerat, cu o voce blândă:

— Nu ridicaţi mânia banditului asupra celor scăpaţi de urgie. Să-i fi lăsat până la coborârea asfinţitului, şi-apoi, în taină, să-i fi creştinat, aşa cum cere legea pământului.

A mai trecut un timp, şi Munos urmat de jandarmi veni în pasul grăbit al cailor, ţinând strânşi în frâie bidiviii neliniştiţi de mirosul pârjolului. Văzu cele întâmplate, şi obrazul lui de vechil îngalonat tresări. Mare prăpăd se abătuse asupra satului. Şi prăvălia arsese, rămăsese din ea numai pleoapele murdare ale storurilor. Chibzui cum să ticluiască raportul la mai-marii săi. Puţin lipsise ca focul să mistuie toate casele, iar el să nu mai aibă ce apăra. Alvala cam întrecuse măsura.

— Să nu vă jeluiţi în scris, că n-am timp să judec jalbele! Am să vă-nmoi spinările cu cnutul, v-am zis să aduceţi armele! Aşa vă trebuie! Dacă le predaţi, nu se întâmpla prăpădul ăsta! Am să fac anchetă, să vedem cine a tras primul! Ridicaţi mâna asupra guvernatorului?

Un om de-al său se apropie şi-i zise la ureche ceva tainic. Munos ceru amănunte, şi în timp ce-şi asculta inferiorul, obrazul îi deveni stacojiu. Ţăranii aşteptau ajutorul lui.

— Spânzuraţii să fie ridicaţi îndărăt în copac! De ce aţi schimbat starea de fapt a lucrurilor? Cum dracu mai pot cerceta pricina? Aşa cere regulamentul, proştilor! Repede, să-l suiţi pe fiecare la locul său, altfel vă snopesc în bătăi! Asemenea tărăşenie încâlcită n-am întâlnit.

— Morţii se cade să-i îngrijim, seńor Munos! Padrele să-şi pogoare harul şi să-i dezlege de păcate!

— Să le cânte Padre Nuestro în funii! Dumnezeu aude peste tot! Şi-a cam făcut de cap Alvala, dar aşteptaţi să întreb la chestură, la superiorii mei. Voi face ce mi-or zice ăia de acolo.

Jiquerillo primise oaspeţi şi începuse o însufleţită partidă de pocher. Şerbii ascultau afară, în genunchi, slujba după-amiezii, oficiată de paroh, şi o predică bogată în poveţe, de supunere faţă de stăpânul locului.

Şi în toiul rugăciunii, un vechil aduse „vindecătoarea ştire” că don Jiquerillo, stăpânul lor, îi ierta de păcate, ca părinte şi stăpânitor, pe cei pedepsiţi de el.

Rio Perezoso curgea scâlciat în albia sa şi, împrumutând parcă mânia din sufletul sătenilor, se tulbură înfuriat de un vârtej ce alerga zănatic în josul râului, se zbătu printre ierburile spinoase ce se întindeau dornice de apă.

Cei care priviseră vârtejul pornit din senin, împrăştiaseră vorba, mulţi ani după aceea, şi asemuiseră sufletul lui Cordura cu acel şarpe de praf şi aer zănatic ce alergase pe întinsul podişului, să-şi afle odihna furată de tâlharii lui Alvala.

Gunn încă nu se înzdrăvenise şi i-a mai reţinut pe loc încă o zi. Febra îl părăsise, dar ochii îi căzură în fundul găvanelor. Lumina lingavă a focului se juca pe faţa lui mare şi păroasă muşcată de ţânţari.

Gerry făcu inspecţia cuvenită prizonierilor. Constată că legăturile erau trainice. Indienii plecaseră cu o zi în urmă. Ridicaseră tabăra de cum se risipiră vălurile nopţii.

Trecuseră pe lângă ei, făcându-se că nu-i văd. Indiana strunise mustangul alb ce tropăise mândru parcă de povara sa, asemuită de texani cu o veritabilă amazoană ieşită din vegetaţia vecină râului.

Şeriful îi admirase mut umerii rotunzi, arşi de soare şi coapsele armonios împlinite. Îl torturase asemănarea izbitoare dintre indiana ce i se arătase în somn şi această fată ce călărea tot un mustang alb.

În dimineaţa ce-a urmat, a dat buzna asupra lor o rafală înverşunată de ploaie, pornită dintr-un nor scăpat de colţii ascuţiţi şi golaşi ai Sierrei. Se dezlănţuiră şi se încrucişară trăsnete, apa turnată parcă din găleată se prăvălea năucă, udându-i la piele.

Gunn fu oblojit să nu răcească. Au aşezat peste el tot ce-l putea feri de umezeală. Tâlharul avea obrazul pământiu, febra îi revenise, ochii aprinşi îi scânteiau. Până la sfârşit, frigul l-a pătruns la os, şi-l înfierbântară cu rachiu. Fără ruşine, îmbujorat de tărie, ceru să i se adauge ceva la porţie:

— Daţi-mi să mai beau, dacă vreţi să puneţi mâna pe premii!

— Te-a scăpat dracul din cârcă, Gunn! Bea apă!

— La boala mea, vraciul îţi toarnă rachiu cu sila pe gât.

— Ai prins glas, smolitule!

— Dă-mi o gură de apă-de-foc, şi stau liniştit! Vă promit că mă fac iute bine, să călăriţi mai cu spor.

Colorado turnă în gamela lui Gunn rachiu, făcându-i hatârul, bucuros că banditul părea să fie mai bine dispus, semn al însănătoşirii.

A doua zi, cerul se limpezi şi se pregătiră de plecare. Râul vecin îşi schimba treptat culoarea, venea tulbure şi mărit, aburii pământului vătuiseră văioagele, şi, ca prin minune, plantele firoase ce tândăliseră anemice, culcate la pământ, îşi îndreptau tulpinile văzând cu ochii. Dintr-un smârc se ridicară lopătari roz pentru diurna lor peregrinare. Gunn primi voie să călărească legat, dar banditul încercase să-şi roadă sforile de o piatră.

Pedro a fost oprit greu să nu-i aplice pe moment corecţia prevăzută de regulament. Ca să nu se repete, ajutorul i-a citit dintr-o cărţulie „ce avea voie şi ce nu avea” un prizonier în timpul cât era dus la judecată.

— Ai ajuns mare ajutor de şerif, râie de peon! Te-a scos Gerry în lume şi te făleşti că ţi-ai atârnat stele peste tot! Până mai ieri vindeai agrişe şi coacăze pentru doi cenţi, peon jigărit!

— Eşti mai veninos ca şarpele cu clopoţei, Gunn! replică Pedro. Te-a muşcat scorpionul şi l-ai lăsat mort tu pe el!

— Gunn şi cu mine n-avem valoare, copoiule! se amestecă Willy. Suntem a şaptea spiţă de la roată. Pe noi nu scoateţi decât un praf de dolari! Vă lăudaţi cu mine de parcă eu aş fi Mac Nall şi l-aş fi împuşcat pe Wild Bill Hickock la Deadwood.

— De nu te cuminţeşti, Gunn, am să-ţi vând calul, şi restul de drum ai să mergi pe jos!

— Faci pe grozavul, că te ascunzi în umbra armei lui Colorado!

— Te mai ridic o dată în şa, Gunn. Dacă nu laşi funiile în pace, stricăm prietenia!

Gerry asculta abătut, scrutând cu ochii zarea. Se luminase bine, soarele începuse subit să ardă, păturile întinse pe pietrele încălzite se zvântară, aşteptau numai semnul lui Colorado. Ceva nu era în ordine cu şeriful.

— Îţi lucesc ciudat ochii în cap, şerifule!

— Ce-ai zice să mă-nsor, Colorado?

— Ţara piere şi baba se piaptănă! Şi cine este mireasa?

— Indiana de care ţi-am vorbit!

— Ai fierbinţeli, Gerry! Dacă n-ai glumi, aş crede că aiurezi.

— N-am nevoie de dădacă, bunul meu prieten!

Plecară. În prima parte de drum au trebuit să ocolească câteva muşuroaie de furnici albe. Termitele le-au reamintit de moartea tragică a lui Escarpia.

Au mers atât timp cât lumina a stăpânit cerul, cu o mică odihnă pentru amiază. Noaptea au poposit într-o vale adâncă, lăsând caii împiedicaţi să pască. Acum erau din nou la drum. Soarele se ridica trufaş, încălzind ogoarele de grâu şi trestie-de-zahăr.

Pe ramura joasă a unui stejar, un leopard îşi ascuţea colţii, rupând dintr-o maimuţă. Locurile păreau neatinse de om de la facerea lumii.

După alte câteva mile, în faţa lor se rotiră pe cer în cercuri largi, de unde cădeau spre prăzile ochite, harpiile!

Mai înaintară un timp, apoi găsiră urme vizibile de lupte dintre insurgenţi şi trupele guvernatorului. Din ambele tabere rămăseseră oameni neîngropaţi. Răpitoare şi corbi ca tăciunele ridicară capetele, stânjeniţi de la ospăţ. Ocoliră locul cu un sentiment neplăcut, grăbind pasul cailor.

Trecură aşa pe lângă o aşezare din case mărunte, părăsite, ce lăsau umbre subţiri peste locurile pârloagă. Pe pământul fără haturi – livezi tocate de omizi. Câteva femei îndoliate scormoneau în pământ după manioc[34]. Bărbaţii lor luaseră în mâini puştile cu ţevi lungi şi fiarele de coase, să-şi caute stropul de dreptate secat de latifundiari. Vitregia ţinutului crea o atmosferă apăsătoare. Dintr-un lan prizărit de grâu, ţâşniră, greoaie, găinuşele, măturând vârfurile coapte ale spicelor. N-au avut timp să vâneze şi mâncară resturile din traiste, astâmpărându-şi setea cu apă dintr-o fântână vecină unei troiţe. Lui Willy şi Gunn le-au fost dezlegate braţele, să poată culege spice de grâu, ca apoi să le fărâmiţeze, şi să obţină un aluat primitiv, cu care îşi minţiră foamea.

S-a apropiat de ei o femeie îndoliată, ce repeta aceeaşi întrebare:

— Nu cunoaşteţi numele guerilerului ce comandă răzvrătiţii şi care mi-a luat bărbatul în oastea lui?

N-au izbutit s-o convingă că ei aveau altă misiune, să ducă peste Rio Grande nişte păcătoşi. Ea ştia că pe podiş dreptatea se împlinea odată cu atârnarea în funie ori străpungerea răufăcătorului cu gloanţe. Vădana, pricepând că mai au cale lungă până la Rio Bravo, se depărtă la o margine a satului, de unde se întoarse cu o tigvă cu lapte şi cu o poală de tortillas. Se ţineau de fustele ei cinci copii, toţi desculţi. Poliţiştii i-au dat o sumă mărişoară în pesos, dar n-au putut-o îndupleca să-i primească. Gerry i-a îndesat cu forţa unuia dintre fii, în sân.

Erau la drum şi iuţeau pasul cailor printr-o iarbă înaltă. Peisajul devenise mai puţin dezolant. Pe o mare suprafaţă se întindeau păşuni. Aici, crescătorii de vite prosperau. Bizoni îmblânziţi rumegau sătui păziţi de văcari. Roiuri de bufalo-birds, mici păsări ce se hrăneau cu insectele de pe spatele mamiferelor, însoţeau turma. Alţi ciurdari dădeau ocol cirezii, pocnind din lasouri, hăuind.

Observară că pândarii sunt indieni şi aduceau cu indigenii provinciei Chihuahua. De sub sombrerourile lor largi li se vedea părul bogat, lins, negru-albăstrui şi adunat în cozi.

Nişte fapte petrecute cu mulţi ani în urmă îi reveniră în memorie. Caravana din care cu coviltir înainta anevoie în drumul ei de la Estul la Vestul Americii.

Soarele ardea pe cer şi în stânga lor, la peste două sute de yarzi, drumul de fier străbătea preria.

Urmau o veche pistă de bizoni şi au fost ajunşi de fluierul unei locomotive ce-şi făcu apariţia, ridicându-se pe o pantă ce suia şaua terenului pe unde veniseră şi ei. Apoi auziră un fel de tunet depărtat, ce curând se limpezi, se transformă în ropotul înfundat adus de alergătura unei imense cirezi.

Emigranţii ce-şi părăsiseră căminele în Lumea Veche, asistară la un sport gustat de la o vreme de mulţi călători ai liniilor ferate ce străbăteau întinsele spaţii cucerite în lumea Nouă. De la mai fiecare fereastră a vagoanelor, porneau gloanţe trase de feluriţi aventurieri, ce culcau bizonii, răpuşi fără nici o judecată.

Animalele, ce aduceau de departe cu o maree neagră, fuseseră cuprinse de streche. Cădeau laolaltă bivoli tineri, alături de alţii bătrâni. Unul după altul, coloşii bruni îşi frângeau grumazurile, răpuşi de omul alb, pentru ca la urmă, el să fie declarat campion. Dar imaginea i se destramă…

Acum sub soarele podişului mexican indigenii îi urmăriră cu privirile bănuitoare, chiar ostile, rotindu-se pe cai cu faţa spre ei, până i-au pierdut din vedere.

Nu peste mult timp, un pâlc de călăreţi se apropie în goana cailor. Prevăzători şi-au pregătit armele. Pe Gunn şi Willy i-au lăsat în grija lui Pedro. Cei care galopau erau ţărani, bine înarmaţi, călărind cai mexicani. Când i-au recunoscut au fost cuprinşi de nedumerire.

— Bine v-am găsit! îi salută în grabă primul călăreţ.

— Bună, Luis! Ce vânt te-a mânat să spargi inima catârului? Ce atâta grabă pe tine să ne ajungi?!

— De trei zile vă număr paşii! Fără ajutorul jupânului Gomez nu vă luam urma! Am scurtat drumul mult să vă prind! Vă aduc ştiri proaste.

— Le ascultăm, prietene! Ia-o încet!

Între timp, descălecaseră şi se adăpostiseră sub umbra generoasă a unui stejar. Luis vorbea cu mâhnire.

— Nu-i bine, prietene Colorado! Dacă arma ta nu şedea alături de ale noastre, în mărfar, eram acum sub brazdă la şase coţi!

— Ce legătură are cu durerea de care vorbeai la început?

— Are, seńor! Dacă muream acolo nu mai vedeam ce-a fost în sat!

— Pare că aduci veşti cu adevărat proaste, amigo Luis!

— Câinele de Alvala, după ce şi-a refăcut banda, a ars Santa Rosalia, a omorât o groază de săteni şi patru din neamul lui Cordura. Părul ţi se ridică de groază. Sângele strigă să fie răzbunat, sufletele morţilor târcolesc rămăşiţele din care au ieşit şi aşteaptă izbăvirea de la voi.

Urmă o pauză grea, fiecare îşi aduna gândurile. Pedro tulburat de acea veste înspăimântătoare îşi aprinse o ţigară, mâna îi tremura. Imaginea nenorocirii de acasă îi stăruia în minte…

— Bătrânul a zburat la cer ca un viteaz, bătrâna la fel! Înainte de a-şi da sufletul, ai tăi au doborât jumătate din tâlhari. Alde Cordura nu i-a spus banditului unde aţi plecat şi l-a scuipat în văzul satului. De ciudă, Madera l-a tăiat, dar din locul ăla n-a mai curs sânge, şi muri ca un copac în picioare.

După ce reluă de la cap istorisirea, se făcu linişte. Pedro avea impresia că sub el mocnea jarul, şi carnea îi ardea ca pusă la foc mic. Simţea nevoia să rămână singur şi se depărtă, sfâşiat de durere. Luis continua să vorbească. Furia, neputinţa îşi dăduseră întâlnire în sufletul său.

— Viermele ăsta de gunoi nu merită să umbrească pământul. Strada mare este pustie, toţi o ocolesc, apăsaţi de teamă zic rugăciuni, să alunge strigoii.

— Îţi dăm ajutor! promise pentru toţi şeriful Mulligan.

Pe frânar, întâmplările îl zdruncinaseră.

— Oamenii-s răi, frate Colorado! Vine sfârşitul lumii!

— Cei care au venit cu tine se-ncumetă să lupte cu Alvala?

— Am încălecat catârii şi nu coborâm din scări cât timp nu facem dreptate în Santa Rosalia. Ne-am pus nădejdea în pistolul vostru!

Pedro se apropie. Spatele îl avea drept, poate mai drept decât în alte zile, obrazul i se liniştise, dar ochii îi ardeau, încinşi de focul răzbunării. Ura îl îndemna să-l pedepsească pe Alvala fără grabă, fără greşeală.

— Pornim spre sat, Pedro, să împlinim rânduiala, să dăm omul pământului, iar pe Alvala să-l răsplătim cum se cuvine!

— Viaţa la ai mei nu se mai poate înnoda, seńor Colorado! Am trecut Rio Grande pentru Billy King. Durerea mea este mare, dar îi avem pe Willy şi pe Gunn şi trebuie să-i prindem şi pe ceilalţi. Vânt prielnic este! Haita lui Alvala se mişcă iute, şi harţa cu el va mai dura! Marshallul ne-a poruncit să nu ne răfuim cu tâlharii. După Billy King, mă voi socoti eu singur cu Alvala. Ţăranii şi-au îngropat de atunci fraţii, Munos n-o fi câine, să-i fi lăsat să putrezească în funii?!

— Sunt de aceeaşi părere, Pedro, dar până la un loc!

— Daţi-mi dreptate! Este mai bine aţa, seńor Colorado!

— După ce punem mâna pe bandiţi, dăm o raită în Santa Rosalia!

— Banditul Alvala va muri, aşa cum cere răzbunarea! N-am să mă împotrivesc, dacă mă ajutaţi. Iar Madera este numai al meu!

Şi sătenii de faţă au jurat să-i ajute să-l prindă pe Billy King. În puţine cuvinte, Colorado le-a povestit fărădelegile acestuia, iar cei din Santa Rosalia au înţeles că tâlharul dacă nu-l întrecea pe Alvala avea tot atâtea păcate ca şi el.

Mai era până să se lase înserarea şi hotărâră să poposească în vecinătatea unor încrengături vii de arizona, crescute pe lângă un curs mărişor de apă ce boscorodea printre meandrele umbrite de magnolii şi cactuşi uriaşi cu braţele alambicate.

Amurgul cobora fără grabă, cuibărindu-se în viroagele dantelate şi adânci ale munţilor vecini. Şerpi alburii de fum se împleticeau între stâncă şi cer, născând nori enigmatici. După aparenţe, se aflau lângă o aşezare de indieni, în apropierea minei San Felipe. Colorado scoase din coburul şeii harta locului şi o despături pe iarbă. Willy şi Gunn îi urmăreau cu ochi şireţi. Deşi făcuseră un ocol bunişor, să deruteze niscaiva urmăritori, se găseau nu prea departe de bârlogul unde se aciuase banditul. Au hotărât ridicarea taberei.

Descălecară, dar un fapt neprevăzut le răsturnă socotelile, îi înconjurară indieni înarmaţi ce apăruseră dintre tufele vegetaţiei ca nişte ulii ţâşnind dintr-un lan de secară. Orice împotrivire părea inutilă. O luptă angajată cu ei ar fi însemnat curată sinucidere. Gunn şi Willy înţeleseră situaţia, iar obrazurile lor se luminară.

În fruntea pieilor roşii, un aborigen voinic, ce avea pieptul acoperit cu o blană de jaguar, cu o figură inteligentă şi înarmat cu o puşcă de fabricaţie recentă, îi privea încruntat. Şi lângă el, fata indiană, al cărei chip, Gerry şi-l întipărise în gând, păstra o armă în mâini. Privirile duşmănoase ale indienilor îi neliniştiră. Le fusese încălcat de străini pământul stăpânit de ei în numele vechilor azteci. Fapta trebuia judecată, apoi pedepsită.

Bătrânul Ştefan Şercanu se opri din povestit. Imaginile au mai persistat un timp, apoi s-au topit în ceaţa văii, prin imensele depărtări unde trăisem, ca aievea, întâmplările alături de eroii de atunci. Colorado nu ostenise istorisind, dar venise peste noi întunericul şi primul său gând a fost să aprindă lampa de pe o margine a scrinului. Prin aburul sticlei lunguieţe, lumina se risipea, binefăcătoare, în odaie. Afară se desprimăvăra, mirosea a pământ reînviat de sub omătul ce încă mai zăbovea pe spinările stâncoase ale Făgăraşilor şi în văile puţin văzute de soare. În casă nu era destul de cald, dar nu făcea focul.

Ne-am oprit în cerdac, unde Şercanu îşi aprinse pipa din lemn de cireş. Fumul străveziu se răspândi în aerul rece al înserării. Peripeţiile petrecute departe de ţară, în închisoarea lui Parras, pericolele în care intrase de bunăvoie lângă fiii podişului dintre Sierrele Madre, ce luptau pentru păstrarea roadelor revoluţiei lui Juarez, gâlceava cu temutul Alvala, toate îmi descoperiră faptele ce-l mânaseră pe Şercanu spre culmile primejdiilor. Am înţeles că luptase din toate puterile să aşeze binele şi adevărul, la locul cuvenit. Doream cu ardoare să mă înalţ lângă Şercanu ce împingea strâmbătatea pe teascul neînduplecatei îndreptări, înlesnind adevărului să ajungă în matca limpezilor străluciri, acolo unde chiar binele se purifică, alegându-se definitiv de rău…

Ne-am plimbat o bucată de vreme la răcoarea Oltului, ce şopocăia între malurile lui dantelate, şi în noaptea aceea am aflat că Annie i-a dăruit doi copii. Unul, cel mic, se stabilise în Middle West, în Culberton, din Idaho, iar fata, Rozalia, căsătorită cu un oltean, Ioan Frangulea, din Mehedinţi, devenit în Lumea Nouă Johnny Frank, ajunsese învăţătoare şi preluase de la Guernnessey catedra în Blue Town. A venit de câteva ori pe la Baia de Aramă, ca şi mama ei, să cunoască locurile de unde-i plecase soţul.

Annie trăia, era încă în putere, fusese de mare ajutor lui Cecilly, mama lui Gerry.

Bătrânul mă luase după umeri, suise costişa ce urca la gospodăria lui şi ne-am aşezat în faţa căniţelor cu palincă.

Flăcările buturii de la focul aprins dănţuiau lent pe ştergarul vărgat şi pe împletitura straiului şi a velinţelor frumos rânduite. Îmi mai dăduse un caiet cu însemnările aşternute în lunga şi aventuroasa lui viaţă de marshall, în câteva oraşe fierbinţi din Far West. Citisem scrisul acela mărunt, ostenitor, şi-l recitisem de câteva ori, mai buchisisem datele consemnate în ordinea trecerii lor. Forţa ce sălăşluia în cuvântul scris îmi descoperise lumea faptelor de atunci, aflasem aproape totul despre eroii întâmplărilor povestite, şi de alţii, pe care nu-i cunoscusem încă. Îmi ordonasem şi eu ideile aşa cum s-au înlănţuit peripeţiile notând, în vacanţele ultimei clase de gimnaziu pe sute de pagini, viaţa trăită în Vestul îndepărtat de Ştefan Şercanu.

M-am despărţit de Colorado şi m-am îndreptat spre cealaltă parte a vetrei satului, unde locuiau ai mei, cu gândul să înşir pe hârtie nemaipomenitele isprăvi auzite în ziua aceea. Fostul marshall mai zăbovea în ţară numai două săptămâni şi se îmbarca la Constanţa, pentru America. I-am privit statura înaltă şi obrazul neclintit, strângându-i mâna puternică.

— Să vii mâine, flăcăule, tot pe timpul ăsta! Am să-ţi zic ce mi s-a mai întâmplat în Mexic, că nu s-au gătat aşa iute peripeţiile d-acolo! Vezi să le îndeşi bine în cap, că hârtie ai destulă, şi minte văd că nu-ţi lipseşte! Eu mă luptai şi avui răbdare să le aştern aşa cum s-au petrecut ele! Isprăvile mai uşor le trăieşti, da’ mai trudnic e să zăboveşti cu pana după ele. De le mai apuc scrise de tine cât oi mai avea de trăit, aşa cum ţi le-am povestit, mi-ar plăcea să le buchirisesc aci, la lampă. D-asta ţi le-am zis, să nu le înstrăinez, să rămână în ţara asta unde am crescut şi au trăit toţi ai mei, stârpea din care mă trag, Şercanii…