Capitolul XIXŞARPELE-CU-PENE

Cu adevărat, noaptea ce-a urmat s-a arătat promiţătoare, şi bătrânul Ştefan Şercanu reîncepu povestea: Treceam şi eu, alături de insurgenţi, pe lângă lanuri cu porumb pipernicit, cu grâu, cu trestie-de-zahăr. La umbra unor arbori de cafea, un vechil golea dintr-o tărtăcuţă mescalul, veghind hărnicia şerbilor. Când a dat cu ochii de insurgenţi, s-a înspăimântat de moarte, s-a retras într-un lan cu porumb, a încălecat un catâr şi a dispărut spre hacienda să-şi alarmeze stăpânul. Se scurseseră de atunci peste zece ore de mers, ieşiseră din acea vale adâncă, şi Gaetano ridică mâna, înalt, comandând oprirea. Apoi, cu palma streaşină la ochi, inspectă locul. În spatele lui se adunară insurgenţii. Pentru toţi era limpede că au ajuns la locul viitoarei lupte. Bolsero, Jacinto şi Cepillo îşi despovărară spinările. Scăpaţi de încătuşarea sarcinilor, simţiră aerul curat invadându-le plămânii. Ochii lor cercetară valea pe care odinioară o udaseră apele unui râu deviat între timp, pe fundul căruia şerpuia un drum pietruit, unde urmau să se bată.

Avu loc un mic sfat şi Gaetano se înţelese cu Sebastiano şi Andas cum să înşire gurile de foc ca soldaţii să fie prinşi într-un păienjeniş de moarte. Duşmanul nu avea să cunoască mila. Gaetano inspecta aşezarea dintr-un vârf înalt. Pentru fiecare găsi un sfat folositor. Insurgenţii ţinteau drumul din toate părţile. Plănuiră să-i lase să intre în curmătură, apoi Bisonte să sune atacul. Almadia se apropie de Gaetano, era muncit de tot felul de gânduri.

— Comandante, am inima grea, parc-ar fi o bucată de piatră!

— Să-ţi cruţi viaţa, să aibă cine se ruga pentru cei duşi!

— Cea cu coasă n-are nevoie de mijlocitor, fiule! Ursitorul alege ziua când funiile vieţii se rup ca mustăţile de oleandru!

Almadia se retrase la umbra măruntă a unui arbust, scoase de sub anteriu nelipsita ploscă cu rachiu şi trase o duşcă. Gaetano voia ca el să nu folosească arma.

Mai trecură câteva ceasuri. Capul răzvrătiţilor şedea în spatele unui pin de care era rezemată flamura lui de luptă. Socotea ca după izbândă trupa să mărşăluiască spre Sonora; dar ziua asta nimeni n-o putea preciza.

I se înălţă cortul lângă un pin rămuros. După miezul nopţii, Jacinto aduse vestea că inamicul ridicase tabăra la câteva mile de ei. Vegheaţi de santinele, s-au culcat să-şi adune puteri pentru luptă.

Febra necunoscutei confruntări încinsese aerul dimineţii. Jilava mantie de brumă le-a pătruns în oase. S-a mai întors un cercetaş. Militarii se apropiau. Pe insurgenţi îi încerca neliniştea. Ţigări răsucite din mătase de porumb ardeau în degete tremurânde. Otrava buruienii mângâia sufletele.

Un sunet scurt, ca un zvon potolit din şoapte nedezlegate, creştea, venea spre ei. Călcătura aritmică de copite, scârţâiturile de chesoane prin drumul desfundat, încet-încet, toate deveniră mai limpezi. Ceaţa albăstrie a depărtării fu străpunsă de ochi pătrunzători ajutaţi de lunete. Înaintau, învăluiţi de colb, soldaţi călări şi pedestraşi ce duceau cu ei patru tunuri. Victoria lor era în cumpănă.

— Nu va fi uşor, padre! Au cu ei arme de fabricaţie străină!

— Vrerea Domnului ne va deschide drumul spre izbândă, fiule!

— Biruitorul se va alege la urmă, padre!

— Cei care sfârşesc dintre noi intră în rai. Pe mine Domnul nu mă iubeşte şi rămân aici!

— Tescovina sfinţită te face să cârteşti ca un eretic.

— Nepătrunse sunt tainele Cerului, fiule, iar Stăpânul Văzduhului a gustat păcatul înaintea noastră!

— Şi d-asta este generos cu fiii lui, vrei să spui, padre?

— Aşa-i, fiule! Dar fapta mea este limpede ca picătura de rouă.

Momentul luptei se apropia. Trupa se arătă, iar în avangardă călăreau soldaţi cu armele pe spinări. Înaintau cu luare-aminte, parcă ar fi adulmecat primejdia. Fură lăsaţi să intre nestingheriţi. Privirile militarilor dădură ocol defileului fără să observe ceva! Intră apoi restul trupei; peste două sute de militari. Jumătate erau tălpaşi. Gaetano pândea momentul atacului. Ţevi de arme, unse cu noroi să nu lucească, ţinteau, ochi de ţărani răzvrătiţi străfulgerau în cătări. De inamic îi despărţea pe puţin două sute de picioare.

Ochii vultureşti ai lui Gaetano urmăreau chesoanele cu muniţie, ale căror şine trosneau sub greutăţi. Numără ofiţerii ce mânau trupa şi îşi roteau ochii pe înălţimi; scrută ceacăile, unde citi cifrele regimentelor.

În soare străfulgeră lentila binoclului. Un ofiţer înţelese pericolul. O goarnă declanşă atacul. Soldaţii se risipiră, bubuituri de arme vuiră pe muchiile curmăturii. Răpăiră salve din ambele părţi. În luptă se prinseră şi cei din Santa Rosalia. Caii se prăvăleau peste soldaţi. Răcnetele ofiţerilor nu izbutiră să înfrângă spaima. Tunurile tăcură, în panica dezlănţuită nu mai erau de folos. Gloanţele împroşcau, în aer pândea Diavolul.

Militarii încercară să forţeze ieşirea din defileu. Un grup de soldaţi conduşi de un gradat încercă să escaladeze un versant, dar fu întâmpinat cu foc, cu moarte. Căzură şi numeroşi insurgenţi. Muri Jacinto, iar Gaetano îi luă locul. Padrele se strecură lângă capul răsculaţilor. Cepillo şi Padrino aruncară ultimele grenade. Soldaderas încărcau armele bărbaţilor. Cerul era surd la vaietele răniţilor. Lupta înclina de partea lor, era ziua lor de fiesta. Un steag alb flutură în curmătură. Gaetano opri lupta. Sebastiano şi Andas fură trimişi să ducă tratative. Între timp, padrele îi bandaja rana lui Bisonte.

Vocea lui Sebastiano se auzea în toate coclaurile curmăturii.

— Din partea lui Gaetano, o singură poruncă: Predaţi armele şi vă îngropaţi morţii, ori ridicaţi-i pe stânci, pentru vulturi!

Condiţiile de pace fură primite, şi liniştea coborî peste câmpul de bătaie când cerul se împurpura spre asfinţit. Almadia sluji, la urmă, deopotrivă, pe cei duşi din ambele tabere. Insurgenţilor li se bătură stâlpi, pe care tăiară numele lor. Lista lungă a morţilor fu strigată de Andas. Almadia izbuti să facă un semn larg, cuprinzând punctele cardinale între degetele lui împreunate. Un vârf fu pus în creştetul cerului, al doilea undeva în miezul de foc al pământului, iar celelalte două pe umerii atunci însângeraţi ai Sierrelor Madre.

Trupa guvernatorului scăpată de măcel plecă micşorată. O parte dintre soldaţi se alipi răzvrătiţilor. Un locotenent fu primit simplu tălpaş şi jură credinţă, lângă ceilalţi, cauzei ce-i însufleţea pe guerileri.

Era încă ziuă când au părăsit defileul, îngreunaţi de armament. Străbătură drumuri vitrege, ferite de priviri, ocolind localităţi însemnate. Tăiară un platou, şi după mai multe ore de mers ajunseră într-o vale strâmtă, când soarele apusese, iar noaptea începea să acopere cu mantia ei locurile. Licuricii ţigărilor răsucite din tutunul ofiţeresc de captură pulsau în întunecimea înconjurătoare. Bisonte şi Chascar îşi traseră pe mâini mănuşi, iar peste pantalonii din sisal îşi petrecură carâmbii cizmelor. Grosero şi doi lungani de-ai lui Jiquerillo se mândreau cu pintenii încataramaţi la opinci.

Călătoreau într-altă noapte, a cincea de la lupta din trecătoare. Sebastiano, bandajat la braţ, strunea calul, trăgând dintr-un trabuc străin. Liniştea luase în stăpânire drumul. Suiră în continuu pe munţii Maicii Domnului, trecând prin Tierra-Frio. Aici, vremea se păstra rece când în Yucaten se coceau mandarinul şi avocatierul. Mâncară, ferindu-se de vântul tăios, pâine de manioc şi băură apă topind zăpada în gamele.

După ce se odihniră, plecară înainte de a se lumina de ziuă. Ocoliră un sat de indieni, urcară un timp bunişor în ţinuturi înzăpezite, apoi coborâră cu precauţiuni şi întâlniră, la câteva sute de metri mai jos, o mânăstire singuratică, uitată. În noapte răsuna dangătul unui clopot. Almadia bolborosi o rugă. Cerul era sticlos, fără urmă de nori, şi pe el, astrul selenar, cât un pesos din argint, luneca printre ramurile albite de promoroacă ale brazilor şi pinilor, pentru a se roti deasupra ruinelor unui templu zidit în urmă cu secole, luminându-l, dându-i forme înşelătoare şi dimensiuni inexistente.

Îşi continuară drumul. Iscoadele trimise aduceau tot felul de veşti. Trebui să poposească din nou, caii erau obosiţi, făcură focuri să se încălzească. Îmbrăcaţi în haine subţiri, mai toţi sufereau de frig. Un insurgent adormise cu ţigara în gură; uitase s-o aprindă.

Plecară mai departe, fără să fi înţeles prea mult din odihnă, de care nu se săturau niciodată. Gaetano, aşa cum i se întâmpla deseori după nenumărate nopţi de nesomn, îl vedea ca aievea pe strămoşul său conchistadorul. Acel strămoş poate se născuse hidalg, ori poate porcar, ori păzitor de oi. Poate de la el avea râvna de muncă şi de luptă. Dar acum adunase o experienţă bogată, aflase crezul ce-i păstra în şei, dar ca să-l ducă la capăt, sângele mexican stropea podişul din belşug.

Creştetele golaşe şi albe ale Sierrei primiră sărutul primelor raze. Gaetano credea că zeul indian al bătăliilor a ţinut cu ei. Înclină fruntea, ca şi cum el, zeul, s-ar fi găsit în trupul stâncii, şi-i mulţumi. De ambele părţi căzuseră mexicani. Pe firmamentul schimbător se deschise panorama unei închipuiri din străvechiul imperiu al lui Moctezuma. Într-o nălucitoare pictură, o bandă de bărboşi hrăpăreţi, unde era şi străbunicul său, mutilau idoli, ridicând deasupra capetelor indienilor un altul, pe un Crist răstignit, în numele căruia ucideau. Fu încercat de un fior. Urî de moarte conchistadorul şi pe toţi care l-au urmat, ce jefuind acele pământuri le lăsase moştenire nedreapta rânduire de acum. Gaetano avea obrazul ars de febră. O mulţime de oameni mişunau prin aşezările vechilor indieni. În faţă avea de fapt poporul născut după venirea spaniolilor. Ura vasalilor lui Moctezuma s-a abătut cu timpul asupra bărboşilor în faţa cărora la început au ars copal, zeificându-i. Simţi şi acum aceeaşi sete înfocată de libertate, de neaplecare a grumazului moştenită de la indieni. Avea de înfruntat pe latifundiari pentru că ridicaseră spânzurători pentru ei. Aşa au păţit şi vechii locuitori ai podişului când au fost invadaţi de chichimeci, aşa au căzut şi lanţurile imperiului aztec petrecute peste atâtea grumazuri de popoare cucerite, sfărâmate la timpul lor de iberici, ajutaţi de aceste neamuri de indieni, iberici, veniţi în Lumea Nouă să supună pământuri noi de dorul mirodeniilor. „Ordinea nu este dreaptă „ reflectă Gaetano. Buchea sfântă a adevărului este călcată în picioare. Altul ar trebui să fie viitorul celor ce au apărat Mexicul de străini! Îl munceau şi alte gânduri. Cunoştea istoria ţării lui. A înţeles bine scopul luptei lor, dar când ridică ochii spre cer ca pentru a primi binecuvântarea, i se prefigura o arătare ciudată.

— Părinte Almadia – întrerupse moţăitul padrelui. Priveşte! Aduce cu un balaur ai cărui solzi au luat foc! Uite-l, unde arde cerul!

— Isuse, parcă-i Ucigă-l-toaca!

— E zeul nostru, este Quetzalcoatl! Este Şarpele-cu-Pene aşteptat de strămoşii noştri asupriţi de Moctezuma. Ar putea fi bine, padre, dar poate fi şi rău!

Alvala călărea între Piojo şi Madera. Proviziile li se subţiau, şi se înţeleseră să prade un sat. Alvala era obsedat de o idee ce-i intrase în cap ca un piron. „Închei afacerea la Quemartlan, iar la urmă, Moreira şi Parras n-au decât să facă ce vor cu texanii”. Gândul şi-l exprimase tare, Piojo îl asculta atent, să nu-i iasă din voie.

— Judecată de şef fără egal!

— Stevens îl avea pe Cribar în buzunar, s-o spunem drept, Piojo!

Tăcură. Găina lui Amarro o simţeau şi acum grea, parcă aveau un pietroi în stomac. Dar se ivi o îngrămădire de locuinţe şi trebui să ocolească strada mare. Cei desemnaţi pentru pradă, conduşi de Piojo, tăiară satul în lung, cum plănuiseră.

— Lucraţi fără sânge! Nu sunteţi măcelari! le zise la plecare.

Se risipiră după jaf, trăgând cu pistoalele în vânt pentru intimidare. Bărbaţii şi femeile găsite pe acasă fură obligaţi să scoată tot ce aveau dosit prin ogrăzi şi prin beciuri. Uliţa se umplu de măcăituri de raţe, cu cotcodăcit de găini, cu gâgâituri de gâşte, amestecate cu grohăitul porcului urnit din groapa cu nămol. Duşi de patimi, au mai şterpelit oale, ştergare, scoarţe din împletituri colorate de papură, rogojini, un ţest, câţiva saci cu piersici uscate, un altul cu făină, ştiuleţi de păpuşoi şi perini din care zburau fulgi.

Hămăiţi de câini, ieşiră din vatra satului. La o răscruce întâlniră o saca trasă de măgăruş. Piojo descarcă Colturile în poloboc. Bandiţii băură pe săturate, stingând arsura rachiului. Surugiul privea înmărmurit vasul din care lichidul ţâşnea, spălându-le mutrele bărboase. Hohotiră, lăsând sacagiul, cu un junghi în suflet, să-şi îndrepte loitrele şi scoarţa.

După o oră de mers, au poposit în vecinătatea unui eleşteu. Caii au fost lăsaţi să se adape în voie, cei căzuţi de jurnă pregătiră prânzul.

Alvala era aşezat la un umbrar des din rămuriş. I se adusese apă într-o oală smulsă de pe peretele unui sătean. Porcul fu fript, iar împărţeala cărnii o făcu Piojo. De prizonieri uitară. În schimb, Madera îl provoca în continuu pe ajutorul de şerif.

Dar, să recapitulăm evenimentele după împuşcarea lui Cribar. Texanii au scăpat ca prin urechile acului, mulţumită lăcomiei lui Alvala, ce nu voia să piardă răscumpărarea şi schimbul, dar jurase în faţa bandiţilor că străinii n-au să treacă vii Rio Grande.

După ce prânziră, Alvala căzuse pe gânduri. Cu ochii jumătate deschişi zise: „După Quemartlan vă zic adios”. I se făcu sete. Apropiindu-se de oală, îşi văzu chipul tremurând în oglinda apei. Lăsă licărul să se domolească, liniile capului se aşezară. Aproape că-şi uitase trăsăturile. Ochiul lui cel mic – rămas aşa de la o lovitură de cuţit – i se înfundase în găvan. Îşi desluşi şi mustăţile căzute la vârfuri, pomeţii şi nasul borcănat, toate luceau ca unse cu grăsime. Vărsatul îi ciupise neiertător obrazul, iar părul neras îi acoperise întreaga faţă. Tăietura era acolo. O căpătase într-o încăierare, de la Diego, argatul lui don Laudetta.

„Am firea mamei şi a lui Antonio!” îşi auzi glasul. Mama lui, o creolă, fusese sedusă de Antonio Silvas, un răzeş însurat cu altă femeie, în casa căreia se născuse Gaetano, fratele lui vitreg. „Gaetano este visător! Luptă pentru ţărani! Puh!” – îşi desfăcu buzele groase, pătate de jarul ţigării. Sorbi apa, se scutură. Fruntea o avea rece, îi venea să vomite. Madera, venit aproape, îl sâcâia cu neliniştea lui stârnită de prezenţa lui Pedro, care cu fiecare zi se înzdrăvenea tot mai mult.

— Îl vreau, şefule, se milogi ca un câine bătut locotenentul, şi banii mei sunt mai siguri! După Quemartlan poate fugi!

— Dublează arginţii, Madera, să pecetluim înţelegerea dacă pofta asta te arde!

Madera lăsă suma cerută sub sombrero, trase cu ochiul în jur, dar nu-l văzu pe Gerry, ce se depărta. Bucuria îl orbise pe tâlhar.

— Ştiu, seńor ţerif! Madera îmi vrea moartea!

— Alvala s-a-nvoit, prietene! Târgul este făcut!

— După Quemartlan, trecem Rio Bravo împreună, amigo!

— Mă biruie lesne, seńor! N-am destulă putere în braţ!

— Am încredere în priceperea ta, amigo!

Apoi urmară multe sfaturi folositoare pentru bătaia ce urma s-o aibă cu Madera.

Alvala simţi junghiul afurisit la locul său şi-şi lipi pieptul de glod. Sângele i se răcori treptat, pântecul său se destinse. Adormi. Se visă la Quemartlan cu Zagal şi Carlos, mizând la ruletă pe 15 de negru. Se adunau în faţa lui monezi de aur şi fişicuri înalte, ce răsturnate în sombrero zornăiau într-o limbă a belşugului…

Era a treia zi, după amiază. Prizonierii aşteptau şi ei plecarea. Alvala, trezit timpuriu, îşi strângea curelele la şa. Madera se dezlipi de lângă el, trecu iute pe lângă Pedro, se prefăcu lovit şi se întinse pe jos, înjurând cu glas tare ajutorul de şerif.

— Mă împiedici să cad, hai? Te fac terci, peon afurisit!

Întinse pistolul, dar Colorado, fără grabă, tăie calea glonţului cu corpul său, spre surpriza greu de ascuns a banditului.

— Îndărăt, copoiule! Altfel, îl urmezi! Omul este al meu!

— Uşurel, Madera! Vorbeşte gura fără tine! Zi-i, de ce te plângi? se amestecă şi şeful tâlharilor în vorbă.

— Caută pricină fără temei, Alvala! Pedro nu i-a zădărât.

— Bateţi-vă cu pumnii, Madera! hotărî Alvala fără alte explicaţii. Dacă-l aşezi pe Cordura la pământ, îţi aparţine, dacă nu?…

Lupta fiind hotărâtă, Madera îşi lepădă centura cu pistoalele şi le atârnă de o cracă. Pedro, eliberat de legături, îşi frecă încheieturile să şi le dezmorţească. Începură.

Erau călări şi prânzeau în şei. Piojo se lupta cu o ciozvârtă de porc. „Ăsta va fi şeful lor!” îşi mărturisi sie însuşi Alvala. „Lui îi vor spune toţi el jefe!” Îi privi pintenii din bani de aramă smulşi odată cu salba de la gâtul unei femei. Acesta era Piojo. Purta un sombrero negru. Căuta să-l imite pe el. În baticul soios îşi înfipse un ac de argint cu un cap de mort, tot de furat. Avea părul cenuşiu, slinos, legat la spate cu o sfoară. Piojo era bun pentru treburi dure! Vorbea puţin, dar se ducea unde era mai greu. I-ar fi dat şi viaţa în păstrare. Aflase că făcuse opt ani temniţă în Guadalcazar. Un alt şef de bandă trăsese gratiile ferestrelor, să-l scoată.

„Madera a murit ca un prost, străpuns de fierul de coasă al lui Pedro Cordura. Mexicanul ăsta ce-a fost cu un picior în groapă m-a scăpat de locotenent. I-am făcut poftele lui Madera şi n-am nici o vină dacă a avut ghinion. Mai ales că el a pus primul mâna pe pistol când celălalt l-a dovedit la pumni.”

Urcară la cea mai înaltă cotă, de unde cuprindeau cu ochii întinderea până la Quemartlan. Aici era întotdeauna iarnă, bătea un vânt rece de le îngheţa răsuflările. Se găseau pe vârful unui masiv al Sierrei. Umbrele munţilor se lungeau, contopindu-se. Pomii se acoperiseră cu hermina zăpezilor. În văile înalte, soarele scânteia cu lăncile aprinse în plapuma albă. Aerul era tare, îl încercă tusea lui rebelă, măruntă şi deasă, îi veni brusc foame. „Ce bună ar fi carnea de vită muiată în piper roşu! Muierea mea îmi gătea bucatele de-mi lingeam degetele! „

Oraşul se arăta ca o îngrămădire tulbure de case, iar acolo, jos, vara stăpânea pământul. Gândurile îl scormoneau, în Chihuahua venise de tânăr. Printr-un argat, cunoscut de tatăl său, a putut intra la don Laudetta. În doi ani a ajuns vechil şi om de încredere al boierului.

Începură să coboare prin omătul gros, pe poteci astupate, străbătute rar, ducând caii de dârlogi. Simţeau vitregia vremii în Tierra-Frio, dar mai jos, la câteva sute de metri, domnea alt anotimp. Aici vânturile se domoliseră, clima se îndulcise.

Ajunseră la o poieniţă, temperatura era ca spre mijlocul toamnei. O fulguială adusă de vânt poleia pinii pe vârfuri cu argint, iar în locurile neumbrite de arbori se aşternuse într-o crustă subţire, pe care caii o spărgeau cu vârful copitei.

Au început instalarea taberei pentru noapte. Texanii fură aşezaţi într-un loc unde se vedea cerul, iar după masă fură legaţi cobză, fără şanse să se elibereze.

Noaptea înainta cu paşi mari, frigul îi îndemnase pe bandiţi să-şi golească tigvele de tescovină, glasurile li se împleticeau… şi adormiră.