Capitolul XXSTOLUL DE CORRECAMINOS ³

Un fum străveziu, asemeni unei cete, cutreiera aerul închis al hanului. Se auzeau voci, râsete şi scârţâitul hodorogit al armoniului. Hangiul, creol după înfăţişare, din strămoşi spanioli, străpungea cu privirile pâcla instalată, supraveghind discret mulţumirea muşteriilor ce petreceau cu Mayanel, zeul berii din agave.

La una dintre mese, Billy King, Parras, Willy, Tamayo şi Gunn beau whisky din secară. Se instalaseră la „Huracan” cu două zile în urmă, venind de la drum lung. În acest scurt răgaz n-au stat degeaba: au făcut plimbări, spionând închisoarea din Quemartlan, au tras cu ochiul la banca oraşului, iscodind casele de fier, au intrat pe străzile dosnice ale urbei, şi au colindat în pasul negrăbit al cailor împrejurimile.

În timp ce Gunn şi Willy continuau taclalele, Billy King, fără să ştie de ce, pironise ochii pe hangiu. Parcă cineva dinlăuntrul său îl vestea că va avea încurcături cu negustorul. Creolul îi era antipatic, deşi avea o înfăţişare plăcută. Îi observa pasul negrăbit, ce aducea cu călcătura de bovină. Obrazul său rumen era încadrat de o barbă neagră, cu firul ţepos şi scurt.

La venire i-a întâmpinat cu slugarnicul „Seńores, hanul, femeia şi cu mine suntem la picioarele voastre!” Urarea îi plăcuse nemaipomenit lui Gunn. Prezenţa lui Parras, ca poliţai, iuţise slujnica să deretice încăperile. Femeia schimbase albiturile îngroşate de petice cu altele noi, opărise la lumina zilei scândurile patului. Preţurile aici nu erau aşa pipărate, hanul fiind de mâna a doua.

Quemartlan din Sonora, nu departe de frontiera Arizonei, ca oraş de graniţă, era locul de întâlnire al multor scursuri. Aici găseai un loc unde să laşi sufletul slobod. Latifundiarii se îmbogăţeau pe seama peonilor. Plata de 5 cenţi pe zi şi măsura de grâu neîndestulătoare, arroba, ca un praf în ochi, specula băcanilor de pe moşii păstrau ţăranii în pragul limitei existenţei. Gârbaciul, carcera, palmele vechililor curmau nesupunerea. Oraşul era colindat de feluriţi indivizi: târgoveţi împinşi de nevoi, calfe îngrămădite în barăci unde se speteau muncind şi o adunătură obişnuită să mintă, să înşele, să fure. Unii dintre ei vieţuiau la periferia vieţii, formau o lume neliniştită, adusă acolo de visul deşert al înavuţirii.

Feriţi de umbrele încăperii, cunoştinţele noastre discutau cu glas scăzut.

— Nu pierdem ocazia, vere Parras! Cincizeci de mii de dolari nu-s fleac! Mai e şi catârul lui Alvala cu banii aduşi din Grota Şacalului.

— Copoii au luat cu ei şi hârtia mexicană, Billy! scânci Willy.

— Apoi ne răfuim cu Alvala, vere! schimbă vorba Parras. Bancnotele au sosit astăzi din Mexico City. Să, vedem cum facem să ne cadă cât mai iute în mână.

— Dacă Alvala vine cu toată banda să-şi ia răscumpărarea? spuse înfricoşat Tamayo. E greu să-i dovedim, într-o bătaie!

Billy King le dezvălui planul ticluit de el. Gunn asculta, Tamayo, cu ţigara uitată în colţul gurii, îşi fripse buza.

— Zi-i rege şi lasă-te dus de docarul lui! îl lăudă Willy.

— Ne intră-n laţ ca oposumul lihnit de foame! aprobă Gunn.

— Mandatul de aducere pentru Alvala a fost ideea ta, Parras, reaminti King, atins de rachiu şi de măgulelile acoliţilor.

— Mai întâi texanii! Pentru Alvala facem ceată şi-l vânăm ca pe câinii turbaţi. Din banii recuperaţi de la el îi dăm şi lui Tamayo, că-mi este credincios, îşi bătu Parras temnicerul pe spate.

— Mare noroc că l-am cumpărat pe Piojo, spuse Willy Simson.

Armoniul atacase altă melodie, şi Poquita, dezlipindu-se dintr-o margine a sălii, dansa printre mese şi cânta muşteriilor. Creolul şi tejghetarul cărau pahare respectabile cu bere de agave, alături de carcaleţi şi litre de tescovină. Mirosea a tutun, a alcool, a usturoi şi a carne friptă.

Faptele se petreceau cu două zile mai târziu. Un pâlc de călăreţi, vreo şapte la număr, înveşmântaţi în straie de-ale locului, intrau pe uliţa umbrită de moreras[39], înarmaţi până-n dinţi. După înfăţişare, păreau să fie nişte vântură-ţară. Sombrerourile cu calotele ţuguiate le acopereau obrazurile nerase. Şeile cu ciochine înalte împovărau cai prăfuiţi şi obosiţi, la fel ca stăpânii. Semănau mai curând cu indivizii certaţi cu legile guvernatorilor, mânuitori pricepuţi de arme, ducând în spinări fapte potrivnice înscrisurilor bătute pe uşile alcalzilor.

Printre cei şapte călăreţi, trei, duşi în aparenţă liberi, erau păziţi. Patru rânduri de pistoale îi ocheau. Între cei ce cărau prizonierii erau Piojo, unul Jose şi Perro, toţi din haita lui Alvala. Cei în costume de cowboy nu erau alţii decât Gerry, Pedro şi Colorado.

Străinii îşi struniră caii spre capătul de nord al oraşului parcă ferindu-se să atragă atenţia. Din dosul ferestrei hanului „Uraganul”, Tamayo, Billy King şi ceilalţi urmăreau mişcările vizitatorilor.

— Alvala duce spre fortăreaţa poliţiei întreaga bandă, Parras!

— Mai mult. Parcă vrea să cucerească oraşul, vere!

— Văd şi catârul nostru cu banii! Dumnezeu ţine cu noi, jude!

— Ieşim din nisipul ucigaş, băieţi! se îndulci Billy.

Străinii se mistuiră spre ţinta lor, iar în spate, trimis de Parras, se strecura Tamayo, ca un prepelicar de cel mai ales soi.

Un timp, defilară prin faţa caselor albe, date cu var, cu uşi trainice din lemn, încastrate în ziduri din adobe şi cu oameni ascunşi în dosul porţilor.

Intrară în închisoarea poliţiei. Trupa lui Alvala, rămasă afară, împresurase fortăreaţa. Şeful cel mare al penitenciarului abia a putut fi adus din oraş. Un subofiţer şi doi indieni tarahumar au însoţit la întoarcere un metis mătăhălos, cu faţa spână şi verzuie, cu părul moale şi negru, ce-i venea în ochi ca un scalp. Omul legii cercetă încruntat tâlharii ce-i înconjurau zidurile şi înjură pe lângă trabucul ţinut între dinţi. Ajuns la intrare, tună un ordin, şi de pe creneluri fură coborâte puştile.

Tamayo făcu ochii mari văzând cum crescuseră între timp bandiţii în plantaţia vecină de mescal. Apoi, în timp ce umbrele zidului se lungeau, porţile închisorii s-au deschis. Ieşiră mai întâi Carlos şi Zagal, însoţiţi de Piojo, Jose şi Perro. La poartă îi aşteptau doi catâri înşeuaţi. Porniră spre asediatori.

Când amurgul ştergea siluetele caselor, s-au arătat şi texanii. Au apucat, însoţiţi de jandarmii călări, alt drum. Temnicerul îşi îndemnă catârul, ţinându-se la distanţă, după vechile lui cunoştinţe.

Călărind în vecinătatea umbrelor duzilor aţipiţi, ajunse la han. Mai întârzie un timp sub fanarul neaprins. Au bani berechet texanii! îşi zise văzând că se aprinde lumina cu petromax la ferestre.

A doua zi, în timp ce îşi beau cicoarea în căni de pământ, Tamayo se întoarse de pe urmele texaniior. Le spuse pe scurt ce aflase.

— Poliţiştii ăştia mai zăbovesc un timp la Quemartlan!

— Copoii au telegrafiat în Mexic că-s liberi, iar Alvala vine curând să-şi ia recompensa, aşa cum le-a fost înţelegerea, vere Billy!

— Dacă texanilor le-a intrat în cap să pună ei mâna pe bani?

— Ascultă, Willy Simson! Vărul Parras s-a ocupat de toate! Poliţia va coopera cu noi pentru recuperarea dolarilor.

În ziua următoare, ospătăria era plină cu lume. Poquita servea la masă pe Billy King, puţin băut, ce o privea insistent. Conform obişnuinţei, femeia nu voia să declanşeze ura străinului şi se depărtă cu un mers grăbit, trăgându-şi peste părul său bogat şalul castilian. Gerardo cumpăni cele văzute şi sigur pe el, încrezător în puterea nevestei lui de a se apăra singură, îşi văzu de treburi. Mai departe îşi luă el obligaţia să ospăteze muşteriii, înţelese nemulţumirea lui Billy King, ceru cu vorbe de uzanţă pentru altceva iertare, fără să-l privească în ochi, să nu-i stârnească altă mânie, aşa cum proceda cu beţivanii ce-i râvneau femeia. Tăcerea fermă în faţa insultelor, vorba-i blajină, neîncărcată de violenţă, dar care conţinea un dispreţ voalat şi înveşmântat în vocabularul de reticenţă, cu ameninţări indescifrabile atunci când echilibrul de forţe nu-l lăsa să-şi arunce clientul în stradă, îl scoteau mereu din încurcătură. Bunul mers al afacerilor prima.

Poquita cânta după armoniu, cu vocea ei voalată. Billy King rămase cu gâtul strâmb. Willy i se uită în cărţi, iar Gunn câştigă fără dureri de cap.

Îl invitară pe patron la o partidă de pocher. Gerardo făcu nazuri, dar, încolţit, primi. Pierdu repetat sume mici, după care începu să mizeze prudent. Ar fi putut să se lase, dar se temea ca retragerea lui să nu jignească muşteriii beţi. În cele din urmă, abandonă jocul, cerându-şi iertare, plăti ce i se ceru, un pot substanţial, şi aruncă cartea, vinovat, parcă el înşelase.

Poquita cânta pocnindu-şi castanietele; dansa într-un ritm viu, discontinuu şi sincopat, la cererea clienţilor, o sambă, fericită că Gerardo abandonase jocul.

Dimineaţa, forfota străzii crescu. Treceau unul după altul faetoane cu coşurile lăsate, căruţe vârfuite cu ştiuleţi de porumb, cu cartofi, altele cu tutun ori cu tulpini de floarea-soarelui. Tamayo, din locul ales, pândea intrarea în bancă. Şeful său şi ceilalţi aşteptau semnalul promis de temnicer. Tamayo ştia că Parras garantase în Mexic recuperarea banilor trimişi de consul, altfel acesta nu i-ar fi dat curs târgului dublu cerut de tâlhar. După aproape un ceas, îşi făcură apariţia misiţii lui Alvala.

„Să mă ia sfântul din Potosi dacă n-am să dezleg taina asta!”se angajă Tamayo.

Piojo, Jose şi frânarul trecură pragul băncii, unde zăboviră. Perro şi încă unul, rămaşi afară să-i acopere, păreau neliniştiţi. Temnicerul din Chaparros iscodi prin fereastră, ochii i se rostogoliră în orbite văzând cât bănet îndesa Piojo în sac.

Apoi, caii lor ţâşniră din loc într-un galop drăcesc, speriind trecătorii şi lăsând cu gurile căscate pe funcţionarii băncii. Între Parras, Billy King, Willy, Gunn, Tamayo şi urmăriţi, curând, era o distanţă bună. Perro folosi un vicleşug indian: legă de o funie un snop de tufe care, târâte prin praf, ridicau o trombă opacă, a cărei coadă se lăţea. Goana continuă. Mirosea a pământ secetos şi a putreziciuni de săpunariţă. Alături cu drumul, scaieţii se ridicau trufaşi, coroanele joase de migdali pitici alergau îndărăt.

Distanţa începu a se micşora. În zare, în faţa fugarilor, se desenau muscele pietroase. Trecură pe lângă o fermă de cai cu ţarcuri amărâte, iar un stol de sturzi negri roiră spre sabinii vecini. Copitele animalelor rupeau pământul, când Perro, rămas în urma celorlalţi, trase primul foc de armă.

Revenim cu câteva zile în urmă la locul de odihnă unde Alvala înnoptase.

Văzduhul îşi cernea lumina-i anemică în poiana aleasă pentru tabără. Caii neliniştiţi, fornăiau. Alvala nu dormea. Neliniştea cailor altă dată l-ar fi aruncat în picioare. Durerea din furca pieptului îl încovrigase, îi tăia respiraţia. „Dacă iau banii pe texani, atunci scap de tot. Merg la doctor să-mi taie răul din mine! Zagal şi Carlos, m-au dus la el. Se împlinea tocmai anul.” Zâmbi amintindu-şi întâmplarea. Medicul, sculat din somn, a crezut că-i sunase ceasul. Carlos îl ţintuise cu pistolul, avertizându-l că în faţa lui se găseşte renumitul ALVALA. Bătrânelul îl privise pe sub ochelari. I-a apăsat maţele, zăbovind pe nişte noduri, de parcă ar fi avut acolo brâncă. Le-a pipăit, l-a inspectat la încheieturile mâinilor şi ale picioarelor. „Ce-am, epavo?” l-a înjurat. „Ai boală boierească! Numai cei cu stare o fac, mai ales, cei de neam mare!” „S-o ştiu şi eu, vraciule, să mă făloşesc!” îl scuturase de piepţii cămăşii. „Rac se cheamă în limba oamenilor de jos! Ăsta-i beteşugul tău, Alvala!” La ieşire, au şterpelit măturica la care ţinea atât.

Colorado pricepu că în jur se petrec lucruri ciudate, în spatele paznicilor apărură siluete voinice. Se auziră icnituri surde.

— Iute, seńores! Nu-i timp de stat! auzi lângă el vocea frânarului Luis.

Pedro, eliberat înainte, a dat şi el o mână de ajutor.

Un cuţit mânuit îndemânatic i-a scăpat de legături. Ieşiră în afara luminişului guvernat de o linişte suspectă. Se auzeau numai trosnetele crăcilor rupte sub încălţări. Şi în acea tăcere, vocea lui Gaetano răsună amplificată de toate ecourile născute de pereţii stâncoşi.

— Alvala, mişelule, arată-ţi faţa! Ţi-a sosit ceasul!

Se dezmeticiră şi alte capete ce se ridicară greoaie. Bandiţii nu se dumereau ce se întâmplă. Căutau armele cu mâini nesigure, şi dintr-odată luminişul se clătină de împuşcături. Puşti adăpostite în negura pădurii secerau neghina. Era vaier şi durere, armele insurgenţilor nu iertau. Câţiva folosiră pistoalele. Vreo doi izbutiră să iasă. Apoi, puştile trosniră din ce în ce mai rar, iar peste coroanele pinilor, noaptea tăcută şi ninsă se retrăgea, neînduplecată.

Capul bandiţilor ieşise în faţa cortului său şi-şi aruncase pistoalele în iarbă.

— Ai învins, Gaetano! Ai fost mai tare! Spune-ţi condiţiile!

— Ar fi una singură, Alvala: Să-ţi plăteşti fărădelegile.

Tâlharul a înţeles că este pierdut, dar se agăţa cu disperare de viaţă. Încercă să-şi momească fratele vitreg, spre sila acestuia.

— Te fac bogat, frate! Ştiu numai eu un oraş îngropat al aztecilor, plin de comori! Cu el îţi cumperi câte arme vrei, şi muniţie. Eu m-am săturat de tâlhării, îmi schimb viaţa!

— Alvarez, ai fost în Santa Rosalia! Pedro, Luis, şi voi, din sat, este al vostru! Faceţi-l să-şi ispăşească păcatele!

— Ascultă, comandante! ţipă, trecut de răcorile fricii. Eşti fratele meu vitreg. Îţi mânjeşti mâinile cu sângele meu?

Alvala a fost înălţat pe un cal.

— Mi-aţi scăpat, gringos! zise înainte ca laţul să-i cuprindă grumazul. Pentru voi m-a urmărit Gaetano! Asta, că Moreira m-a asmuţit în Santa Rosalia, să vă iau caii! V-am avut în mână de atâtea ori. Şi argintul rămâne în canion! Se pierde, pentru trei cai! Apoi, satul ăla nenorocit unde ne-am cunoscut… Şi nu mi-aţi fost măcar voi naşi, ci Silvas, fratele meu de tată, gringos.

Apoi, pacea a cuprins luminişul, Alvala a fost lăsat acolo, atârnat în ştreang, cu degetele crispate, rămase aşa din spasmul morţii, cu ochiul mic închis, iar celălalt holbat.

Perro deschisese focul împotriva urmăritorilor. O singură temere avea Billy King: Nu ştia cât de departe e tabăra lui Alvala. Împuşcăturile puteau fi auzite şi din fort, şi nu dorea ca poliţiştii locului să se amestece. King intră şi mai mult în norul de praf.

— Caramba, ne-am lăsat carabinele acasă! înjură Billy King, golindu-şi Coltul fără folos, în siluetele greu de reperat.

Calul său ţinea la tăvăleală. Arma sa detună, ochise în Piojo, dar lovi şira murgului, povara vie sări din şa, sacul se rostogoli prin colb. Perro, venit din urmă, luă în spatele şeii pe cel căzut. Billy King trase şi mai furios după urmăriţi apoi frânse ritmul galopului, se aplecă şi culese cu o mână taşca. Se opriră, încercând să zărească intenţiile celorlalţi. Câştigaseră.

— N-a fost tocmai uşor! vorbi la întoarcere Billy King, ştergându-şi obrazul cu baticul negru ce-l avusese pe figură. Vere Parras, dăm vina pe texani, aşa cum ne-a fost învoiala!

Seara făcură chef, şi-l invitară pe hangiu la un pahar. Parras îl anunţase pe consul că au luat urmele bandiţilor după ce-au ridicat recompensa, dar că deocamdată i-au scăpat, promiţând că nu se dau bătuţi…

Poquita îşi prezenta repertoriul în faţa muşteriilor ce se ospătau. Ovalul feţei sale, deloc sulemenit, strălucea în cenuşiul localului. Billy King socoti vârsta nevestei lui Gerardo. Nu trecuse de douăzeci şi trei de ani. Ochii albaştri ai creolei scăpărau sub genele răsfrânte şi palid desenate. Buzele ei roşii schiţau un zâmbet superior, curajos, neademenitor. Privirile ei ocoleau pe ale lui Billy King ori de câte ori li se încrucişau. Ochii acestuia, de şarpe, parcă o paralizau.

— Cantora este o femeie superioară, se piţigăi Willy spre Gunn.

— Am văzut alta în Oakley din Idaho, bătea cu tocurile podeaua de lua lemnul foc! Dinamită, Jude, nu altceva! îi vorbi la ureche.

— Să-i dăm domnului Gerardo revanşa, Billy! propuse Willy Simson cu un glas forţat blajin şi curtenitor.

— Vă pierdeţi vremea cu mine! se codi negustorul pălind uşor.

Luară totuşi loc în jurul mesei de joc, să-şi dezmorţească degetele, spre desperarea hangiului, a cărui figură îţi inspira milă.

Billy King împărţi puncte şi figuri, iar Gunn se alese cu carte mare. Câştigă Gerardo, cu o culoare „necinstită” de ghindă, făcută de King. Dădu cărţile fostul jude din Blue Town şi-i ticlui lui Parras un care de decari. Hangiul se „aruncase” după deschidere, apoi făcu el jocul. Ca o proorocire, fiecare avea în palme câte trei bucăţi. Singur Gerardo părea că n-are nimic. Urmară câteva plusări la rând, stăpânul localului ceru din priviri iertare Poquitei pentru aventura sa. Se „aruncară” pe rând Billy King, Parras şi Willy. Rămaseră în joc Gunn şi hangiul. Smolitul de Gunn avansa o sumă mare, Gerardo plăti resemnat şi – culmea nepriceperii! – plusa pe deasupra ceva. Gunn îl încolţi şi triplă potul. Celălalt parcă văzuse strigoi, dar plăti sec, făcându-şi cruce. Izbuti hangiul cu patru părinţi, faţă de patru fanţi ai lui Gunn. Billy King bătea toba cu degetele în masă. Gunn avea o mină de mânz vărguit. Disputa se încinse, urmară multe schimburi norocoase ale lui Willy.

Jocul ţinu până ce cucul pendulei cârâi, în fumul tavernei, miezul nopţii. Gerardo rămase tot timpul îndatorat şi jovial, susţinând jocul, oferind tuturor şansa să-l câştige, dar norocul rămânea tot, la hangiu. Când fu învinuit că trişează surâse curtenitor, îşi desfăcu vesta, spunându-le că obrazul său a rămas nepătat. Se schimbară în câteva rânduri cărţile cu altele neumblate. Bâigui scuze că este bănuit pe nedrept, că n-are nici o vină dacă ţin cu el punctele şi figurile.

Bancnotele lui Billy King treceau rapid în şorţul hangiului

— Straşnic lucrezi, Gerardo! într-un oraş din Arizona te-ar fi înecat paralele! mârâi Billy King.

Acoliţii lui adormiseră, cel puţin aşa credea el. Billy rămase îmbrăcat cum s-a trântit în pat. Tamayo veni aproape de jumătatea nopţii cu plăcuta veste că texanii au plătit hanul, şi a doua zi plecau spre El Paso del Norte. Ştirea îl bucură. Îi va urmări, cum jurase, să-i lichideze. Ferma îi revenea, mâna de argint va fi redeschisă, ghinionul de la cărţi îl va şterge. Ştia unde vârâse Poquita banii. Se va duce peste ea şi-i va fura când doarme. Se sculă, păşi încet, să nu geamă duşumeaua sub el, furişându-se spre scara ce cobora în cârciumă. Hangiul moţăia la casă, păzind doi cheflii. Tamayo şi Gunn sprijineau barul. Îi lăsă aşa cum erau. Odaia Poquitei dădea în spatele hanului. Moreira apăsă clanţa, trecu dincolo şi, prudent, se apropie de femeie. Vântul umfla perdeaua. Simţi mirosul dafinului de la lumânarea arsă şi, mânat de un gând, atinse tăblia patului, pe care moţăia un înger tăiat în lemn. Pe noptieră adăsta caseta cu bani. Trezită de zgomot, Poquita scoase un ţipăt, dar Billy King o izbi peste faţă. Femeia îşi zări bărbatul aruncat în spatele tâlharului, după care simţi că se scufundă într-un spaţiu fără lumină.

Se legă o bătaie pe viaţă şi pe moarte. Între timp, intră Gunn. Un fulger scurt, şi fierul greu se ascunse în hangiu. Închiseră uşa la loc, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Când îi spuse isprava lui Parras, comisarul se învenină:

— Unde mai găsim adăpost în Mexic, vere? Ai stricat totul!

— Bărbatul este în cer, lângă nevastă-sa, şefule! Femeia avea gâtul ca de vrabie! Iar în somn n-a simţit nimic! spuse Gunn, venit ultimul din odaia Poquitei.

O porniră la drum cu mult înainte de a răsări soarele, petrecuţi de lătrăturile câinilor sculaţi de tropotul cailor. La ieşirea din oraş fură acostaţi şi controlaţi la acte de o patrulă de poliţişti călări, dar totul se încheie cu bine.

Văzduhul fu săgetat de un stol de tirani galbeni la pene. Cârâiturile umplură poteca pe care călăreau şi se stinseră spre măgurile pietroase ce atunci se scuturau de îmbrăţişarea nopţii. Rana lui Billy King sângera de sub feşe. Îl încercau durerile şi blestema hangiul şi femeia acestuia, dar şi naivitatea lui de a juca cu Gerardo. Grăbeau, să se depărteze cât mai mult de Quemartlan.

— Din primul oraş îţi aduc un doctor, să te coasă, vere!

— Treaba asta o vom face în Arizona, Parras! Mai rabd eu până atunci. Nu mai este timp de zăbovit în Mexic.

— Era mai bine în sud, vere! Peste Rio Bravo dăm de texani. N-ai unde să te ascunzi fără să fii dibuit.

— Urcăm în Nevada, apoi în Oregon, iar în Tecoma ne pierdem urmele! Tocmai asta este, ei nu cred să venim în nord.

Călăreau aşa, la trap, de peste zece ore. Rănile îi sângerau mai puţin, dar pe Billy King îl încerca febra, nu era în apele lui. Acum avea călăuză pe Tamayo. Ieşiră dintr-o rarişte, iar în faţă li se deschidea o bucată zdravănă de prerie, la capătul căreia zăbovea un pâlc de călăreţi. Se hotărâră să nu se abată din drum, dar în fruntea acestora erau Piojo şi Jose. Pregătiră carabinele, cu gândul să-i lichideze. Alvala nu se zărea. Billy King îşi revenise, nu mai simţea nici o durere. La aproape două sute de metri, opri brusc calul, însângerându-i zăbala. Ochii nu-l înşelau, mai apărură călăreţi, dar erau cu toţii insurgenţi. O porniră îndărăt într-un galop turbat, urmăriţi de gloanţe. Nu ajunseră departe când din rariştea părăsită un alt grup de oameni călări le tăie calea. În aer se încrucişau plumbii. Calul lui Willy se ridică în două picioare şi-l răsturnă.

— Pe toţi dracii, Parras! Printre ei sunt copoii texani!

Tot mai multe puşti trosniră. Se vedea că-i voiau vii şi nevătămaţi. Lângă texani răsăriră poliţiştii din Quemartlan. Descoperiră o portiţă de salvare: Să treacă printr-o cultură cu dafini, iar dincolo era libertatea. Galopară ca turbaţii spre ieşirea mult râvnită, dar mii de draci! – dintr-o nevăzută şa a terenului se îmbulziră spre ei indieni tolsuhni, pe caii lor iuţi. Strigătele de război, ce-ţi zbârleau pielea, umplură pământul şi cerul. Galopul lor drăcesc se revarsă ca vijelia vântului de februarie, zgornind stoluri de correcaminos din buruianul copt. Păsările bate-drumuri se ridicară, adunându-se într-un stol deasupra tâlharilor, dispărând apoi spre o lizieră de sabini. În fruntea indienilor galopau Şoim-Înţelept, Yacunda şi Payata, vopsiţi în culorile străbunilor. Arma Şoimului trosni, şi calul lui Gunn căzu în grumaz. Tâlharii se opriră. Orice şansă era ca şi spulberată.

— Billy, n-ai scăpare! Aruncă arma, şi rămâi în viaţă! se auzi puternică vocea lui Colorado, însoţită la urmă de un glonţ bine trimis, ce-i sfărâmă încheietura mâinii. Banditul dusese carabina la ochi. Judecătorul în locul unde căzuse ridicase mâinile sus.

Nici Gerry nu ezită să folosească arma când înţelese intenţia lui Parras să-l culce la pământ. Bandiţii se predară, şi înainte de a-i fereca în cătuşe, Payata le dădu îngrijirile trebuitoare, ca un vraci bun ce era. Ochii lui Billy King, injectaţi de furie, cătau la Piojo, Jose şi Perro, neînţelegându-le rolul între insurgenţi. Prezenţa poliţiştilor locali laolaltă cu texanii era o altă enigmă. Cât despre tolsuhnii veniţi aici din satul lor îndepărtat, nu mai pricepeau nimic. Totul era încâlcit.

Învingătorii se împărţiră în trei pâlcuri. Poliţiştii locului se întoarseră la Quemertlan, escortând pe Parras, Jose şi Perro. Dintre însoţitori făcea parte şi Piojo. De fapt, el era poliţist federal mexican, intrat în ascuns în banda lui Alvala. El ducea raportul lui Colorado, cu faptele bandiţilor. În zapisă, sfătuia pe destinatari, aşa cum s-au înţeles cu Piojo, pentru uşurarea situaţiei lui Jose şi Perro, ce cooperaseră în ultima vreme cu el.

Guerilerii se uniră cu Gaetano, apucând drumurile Sonorei. Poliţiştii texani, însoţiţi de şefii indieni şi de Vânt-Furişat, aleseră căile cunoscute care duceau la Rio Grande. Tamayo plecă singur spre Chaparros. O scrisoare de recomandare trimisă de texani şefului poliţiei din Mexico City îi clarifica faptele, mai ales era subliniat ajutorul dat poliţiei texane.

Rio Bravo şerpuia, strălucind ca o panglică albastră în care se oglindeau nori auriţi pe margini. Colorado privea apele fluviului şi se gândea la ultimele zile ale luptei lor. Billy King, Willy Simson şi Gunn erau de acum în puterea lor. Oraşul El Paso del Norte fierbea, molcom, în pâlpâirile ultimului zăduf al după-amiezii. Pe deasupra, păsări mari cât graurii îşi fragmentau zborul, parcă împiedicându-se de stavile fluide, nevăzute.

Clipa părăsirii pământului mexican se apropia. Trecuseră prin multe de când au intrat în această ţară, viaţa le-a atârnat deseori de un singur fir de păr.

Se găseau în faţa bacului, unde au fost conduşi de tolsuhni. Indienii erau liniştiţi, glasurile le sunau reci, protocolare:

— O las pe Vânt-Furişat Soarelui-Dimineţii s-o ducă peste Fluviul-Grandios! Femeia indiană îşi urmează destinul hotărât de zei.

— Fata lui Yacunda va împărţi coliba cu Gerry la ranchul lui Mulligan. Femeia albă, Cecilly, care a dat viaţă lui Gerry, o va iubi la fel ca pe Annie, fata ei bună, ce poartă numele meu! – îl asigură Colorado pe şeful tolsuhnilor.

— Şoim-Înţelept cu Payata şi alţi doi războinici vor merge la coliba omului alb, şeriful Gerry, să ştie unde să vină Yacunda să-şi vadă urmaşii de la Vânt-Furişat. Am zis!

Când soarele a strălucit în colierul din scoici purtat de indiană, semăna cu o naiadă născută din împreunarea lui Rio Grande cu piscurile împădurite ale Guadelupei.

Gerry, Vânt-Furişat, Colorado şi cei doi indieni porniră spre bac. Billy King, Willy şi Gunn arătau plouaţi rău, se codeau să înainteze, dar se urniră la un pas înaintea lor. Pedro ezita, întârzia înadins, nu era hotărât să-i urmeze. Era trist, avea figura palidă, înlăuntrul lui se dădea o luptă, o cută ciudată îi apăruse pe frunte. Vorbi abătut, evitând ochii texanilor:

— Rămân la sud de fluviu, seńores! Rostul meu este acum în Mexic. Am să lupt alături de răzvrătiţi până ce guvernul ne va da îndărăt ce ne-au luat latifundiarii. Sunt neclintit, seńores!

— Îmi spunea mie sufletul că ţi-ai pus ceva în gând! vorbi cu glas tăiat Colorado, simţind că nu-i va fi deloc uşor să-l înduplece.

— Ţăranii o duc greu în Mexic. Pun şi eu umărul la lupta comună, seńores! Nu-mi va fi uşor, dar am ales! Vă zic adio, prietenii mei!

Fostul peon, devenit ajutor de şerif în Blue Town, glăsuise limpede. Nimic nu-l putea smulge pământului mexican de care se simţea legat. Colorado a înţeles că flacăra revoltei pe care o mai văzuse în ochii lui Gaetano, în ai lui Almadia şi Luis începuse să ardă şi în privirile lui Pedro, şi această flacără îl va păstra la sud de Rio Bravo.

Se îmbrăţişară. Pedro, prietenul îndrăgit în aceşti ani şi pe al cărui obraz o cută a amărăciunii era adânc săpată, îi dărui cuţitul ce-i venise de hac lui Harris în Grota Şacalului, redobândit de la ciracii lui Alvala. Poliţistul îi lăsă Coltul său de 38, ce nu-l iertase pe Cribar.

— Amigo, ne vom mai vedea! Rio Bravo este un firicel de apă pe care îl putem trece oricând.

Pe bac, când malul mexican se depărta, îşi aminti de vorbele lui Gaetano: „Urmaşii conchistadorilor şi ai indienilor asupriţi de viceregii spanioli luptă astăzi să înlăture nedreptatea întinsă ca o râie peste peoni şi şerbi. Şi noi, ţăranii, avem partea noastră de cer pe care o limpezim luptând prin pustietăţi să răpunem răul cuibărit în ţară. „

Vorbele acestea se adevereau. Văzură în ultimele zile arzând mai multe ferme ale latifundiarilor, iar în praful drumurilor se adânceau copitele insurgenţilor, se întipăreau urme la care mai târziu se vor adăuga cele lăsate de Villistas, guerilerii lui Pancho Villa, adunaţi prin văgăunile Sonorei şi oriunde se înrolau.

Ochii încercatului marshall erau îndreptaţi spre locul unde Pedro le făcea semne cu sombreroul. Îi răspunseră cu căldură, nevenindu-le să creadă că s-au despărţit.

Şeriful Mulligan văzând-o pe Vânt-Furişat se reaprinsese. Pătruns de răspunderea ce şi-o asumase pentru viaţa indiencei, încerca nevoia să-şi simtă Colturile la locurile lor. Gândurile nu-i dădeau pace, nu ştia cum va fi primită în oraş şi chiar la ranch.

— De va fi nevoie, amigo, am să ţin şi eu spatele în Blue Town! se angajă prietenul său, Colorado.

Ştia că rancherii se aprindeau iute când auzeau de căsătorii cu indiene. Se gândise să rămână şi el la fermă dacă va fi judecat greşit de membrii consiliului oraşului.

— Este treabă pentru amândoi, şerifule! M-am gândit să dau şi eu steaua îndărăt! Dar de lucrul ăsta mai discutăm noi! îi vorbi gânditor Colorado, înţelegându-i bine frământarea.

Vânt-Furişat, lipită de umărul lui, nu pierdea din ochi malul mexican, acolo unde fluviul părea mai înalt şi unde tolsuhnii aprinseseră focuri de semnalizare, trimiţând fraţilor albi de la nord de Rio Grande del Norte, ce se apropiau de malul texan, rămasul lor bun.

Călăreţii păşiseră în Texas şi văzură încă un timp îndelungat semnele tolsuhnilor, după ce străbătură multe mile terestre călare.

Bătrânul Ştefan Şercanu termină de povestit peripeţiile prin care trecuse în Mexicul neliniştit şi aprins de răscoalele ţăranilor lipsiţi de pământ ori cu pământul pândit de latifundiari. Privirile le păstra aţintite în para gătejelor. Deşi voia să pară încă un dur, în seara aceea se trădase. O undă de emoţie l-a atins, atât cât rândunica îşi scaldă pieptul în apă, frângându-şi zborul o clipită. Acele zile fierbinţi trăite printre mexicanii porniţi să-şi recucerească pământurile şi drepturile promise şi împărţite de Juarez îi amintiseră fapte intens trăite şi care-l răscoliseră, zăbovind acum cu gândul şi cu vorba la ele. Despărţirea de Pedro Cordura fusese definitivă.

Ochii lui scânteiau ciudat, şi în ei părea că se reflecta întreaga apă a Oltului, cu undele ei limpezi şi cu vârtejurile sfârşitului de noapte, pe care-l asemuia poate cu Fluviul Grandios…

Ziua creştea hrănită de trandafirul zorilor ce îndestulau locul şi colindau spaţiul, albind curbura văzduhului, roşind norii ce atunci pluteau pe deasupra ocolului. Pe măsură ce discul de jar se ridica, norii arătau ca tiviţi pe margini cu aur, ca apoi unul câte unul să fie părăsiţi în anonimatul dinainte.

Lumina trufaşă puse stăpânire pe întreg înaltul, scăldând ţinutul înconjurător, descoperind în faptul dimineţii, solitara şi maiestuoasa Vale a Oltului şi, pe firul ei, o imensă turmă de drigane ce păta cu nămol verdele păşunii, prundişul umezit de rouă şi apa mai puţin adâncă.

În acel început de zi, râul curgea neobosit în cărăuşia lui, aşa cum o făcea de la obârşia-i milenară, să îndestuleze fluviul, ce-i sorbea dintotdeauna izvoarele…

Căldura în creştere a zilei a acaparat pe nesimţite împrejurimile, risipindu-şi tăria spre vârfurile golaşe ale munţilor, pe care cerul în generozitatea lui se rezema, şi în văile cărora mai avea mult de lenevit zăpada anului ce începuse.

Ne-am întors fără grabă şi am suit costişa spre ocolul gospodăriei fostului marshall de odinioară, Ştefan Şercanu, având proaspete în memorie păţaniile eroilor povestirii petrecute pe Podişul Mexican dintre cele două Sierre şi alături de care trăisem şi eu aventurile.

Un singur gând mă domina: să alerg fără zăbavă în odăiţa mea, şi acolo, lângă opaiţul cu seu, să-mi aştern gândurile pe dreptunghiul hârtiei, ce aştepta înfrigurat sfârşitul peripeţiilor.

Am mai rămas lângă stinghiile împrejmuirii, să ascult strigătele copiilor din Voila, urcaţi pe spinările măgăruşilor, ce suiau poalele înverzite ale Făgăraşilor cu turme mărunte de oi, în căutarea ierbii renăscute după odihna binefăcătoare a nopţii.

Am stat aşa un timp îndelungat, până ce turmele, din ce în ce mai mici, s-au pierdut, topindu-se în albăstriul zării când tălăngile se auzeau din ce în ce mai slab, asemeni unor clopote biblice, iar prin aburii văii îmbrăţişate de soare, pământul sfânt al locului se revela cu frumuseţea lui de neînchipuit…

SFÂRŞIT