În toamna asta ziua — de ce? — s-a micșorat.

Câmpul pustiu și negru s-apropie de sat

de parcă vrea prin garduri de lemn să se strecoare,

să mai pătrundă încă o dată în hambare.

Mai e ceva pe-aicea și nu-i din ce-a trecut;

casele, după geamuri, au dușumea de lut,

și au cerdacuri lângă camere goale, unse

cu baligă, de ploaie și de urzici împunse.

Poate-ar mugi aicea, de-ar fi să fie, vaci;

vița se ține-oloagă cu mâna de araci

și-așteapt-acum, când țâța a încetat să-i crească,

ploaie s-o-ngălbenească, ploaie s-o putrezească.

Șoseaua ca o talpă s-a rupt de-atâtea ploi.

Trec porcii, cei cu suflet de baltă, spre noroi,

trec porci urâți, să doarmă stupid într-o băltoacă -

ca haosul pe lume din nou să se desfacă.

(...)

(...)