În metru antic

Iarăși se scutură frunza de visuri,

Toamna, în poala de aur, le strânge.

Vânăt își scutură frunzele iarăși

Arborul vieții.

Lasă-le-n vânturi să plece, o, lasă!

Cântă ca altele-n cântec să nască.

Nu cu un cântec de liră zidit-a

Amphion, Theba?

Crinii în vară pe moarte-s. Ce-ți pasă!

Nu simți cum rozele-și urcă aroma?

Dac-o iluzie piere – tu cheamă,

Oaspete, alta.

Umblă pe mare greoaie corăbii;

Suie tu însuți și umflă catargul!...

Oricine sieși dator e să-și afle

Lâna de aur.

Visul tău, însă, ca vinul de Caecub,

Steie apururi sub lacăte-o sută.

Ține-l pân-iese și ultimul lacăt – 

Lacătul morții!...

Share on Twitter Share on Facebook