III.

Hubert Cherrell, urmat de un prepelicar şi purtând o puşcă de vânătoare, traversa lespezile vechi, cenuşii, cu care era pavată terasa. Abia depăşind statura mijlocie, slab şi cu o ţinută dreaptă, un cap nu prea mare şi o faţă destul de măcinată şi brăzdată de cute pentru un om atât de tânăr, purta o mustăcioară brună, tăiată chiar la marginea buzelor subţiri şi sensibile, iar părul îi era uşor nins la tâmple. Obrajii arămii erau înguşti, dar cu pomeţii înalţi, ochii căprui, cu priviri iuţi şi pătrunzătoare, depărtaţi unul de celălalt deasupra unui nas drept şi subţire şi dedesubtul unor sprincene cu arcade boltite. Era, de fapt, o copie mai tânăra a tatălui său. Un om de acţiune, forţat să se menţină într-o stare pasivă, se simte nefericit până în clipa când izbuteşte să se elibereze; şi din momentul când fostul său conducător îi atacase public comportamentul, Hubert se lăsase consumat de furie, conştient că acţionase corect, sau mai curând conform cu necesitatea momentului. Şi se consuma cu atât mai mult cu cât educaţia şi formaţia lui îl împiedicau să dea glas furiei. Militar prin opţiune şi nu prin întâmplare, îşi vedea cariera ameninţată, numele de ofiţer, şi chiar şi cel de gentleman, împroşcat cu noroi, şi nu întrezărea nici o cale de a lovi la rândul său în cei care-l ponegriseră. Capul lui părea să fie un sac de antrenament în care oricine dorea îşi repezea pumnii, şi care incita la experimente pe orice individ violent. Intră pe uşa de sticlă, lăsându-şi afară puşca şi câinele, conştient că se discuta despre el. În ultima vreme, întrerupea mereu convorbiri despre situaţia lui, pentru că în această familie necazurile unuia erau necazurile tuturor. După ce primi o ceaşcă de ceai din mina maică-şi, făcu observaţia că păsările începuseră să se neliniştească şi mărăcinişurile se răriseră; după care urmă o tăcere.

— Bun, mă duc să-mi văd corespondenţa, declară generalul şi ieşi urmat de nevastă-sa.

Rămasă singură cu fratele ei, Dinny îşi făcu curaj şi i se adresă:

— Hubert, trebuie să facem ceva!

— Nu te frământa, fetiţo; e îngrozitor, dar nu se poate face nimic.

— De ce nu aşterni în scris versiunea ta asupra celor întâmplate, pe baza însemnărilor pe care le-ai făcut în jurnal? Eu ţi-aş dactilografia-o şi Michael ţi-ar găsi un editor, el cunoaşte tot felul de oameni de soiul ăsta. Pur şi simplu nu putem sta cu braţele încrucişate.

— Detest ideea de a-mi expune în public sentimentele intime; şi ar însemna sau asta sau nimic.

Dinny îşi încreţi sprâncenele.

— Iar eu detest ideea de a-l lăsa pe yancheul acela să-şi arunce eşecul în spinarea ta. Datorezi acest lucru Armatei Britanice, Hubert.

— Nu mergi prea departe? Am plecat în expediţie în calitate de civil.

— De ce nu-ţi publici jurnalul aşa cum e?

— Asta ar fi mai rău. Nu l-ai văzut?

— L-am putea peria pe ici, pe colo, am mai putea înfrumuseţa câte ceva şi aşa mai departe. Nu înţelegi, tata e extrem de afectat.

— Poate că ai face mai bine să-l citeşti. E plin de cuvinte fără perdea. Când eşti singur cum eram eu, îţi dai frâu liber.

— Poţi să tai tot ce doreşti.

— Dinny, bunătatea ta nu are margini.

Fata îi mângâie mâneca hainei.

— Ce fel de om e Hallorsen?

— Ca să fiu drept, are o sumedenie de calităţi; dur ca oţelul, plin de curaj, lipsit de nervi; dar pentru el, nu există pe primul plan decât Hallorsen. Nu prea i se întâmpla să dea greş, şi când are un eşec, altcineva trebuie tras la răspundere. După cum afirmă el, a ratat din cauza deficienţei transporturilor; ori eu eram răspunzător cu transporturile. Dar dacă l-ar fi lăsat pe arhanghelul Gabriel în locul meu, n-ar fi scos-o mai bine la capăt. Pur şi simplu a făcut un calcul greşit, dar acest lucru n-o să-l admită niciodată. Găseşti totul în jurnalul meu.

— Ţi-au căzut ochii pe asta?

Dinny luă o tăietură de ziar şi citi: „Suntem informaţi că urmează a fi întreprinsă o acţiune de către căpitanul Charwell D. S. O.5 pentru a-şi salva onoarea atinsă de afirmaţiile cuprinse în cartea profesorului Hallorsen asupra expediţiei din Bolivia, al cărei insucces este atribuit neputinţei căpitanului Charwell de a-l sprijini în momentele critice.” Cineva încearcă să exploateze povestea, îţi dai seama?

— Unde a apărut?

— În Evening Sun.

— Să fac ceva! exclamă Hubert cu amărăciune. Ce pot face? Nu deţin nici o dovadă în afară de cuvântul meu. Hallorsen a avut grijă de asta când m-a lăsat singur cu toţi metişii ăia.

— Atunci, ori jurnalul, ori nimic!

— Am să-ţi aduc blestemăţia aia…

În noaptea aceea, Dinny stătu la fereastra camerei ei, citind „blestemăţia”. O lună plină se plimba printre ulmi, şi peste tot plutea o tăcere de mormânt. Doar un singur clinchet de talangă, dinspre ţarcul de pe movilă; doar o singură floare de magnolia deschisă chiar lângă fereastra ei. Totul părea nefiresc, şi, din când în când, Dinny se oprea din citit ca să contemple irealitatea. Ca şi acum, câteva zeci de mii de lune pline se tot înălţaseră de când străbunii ei dobândiseră petecul acesta de pământ; statornica siguranţă pe care ţi-o insuflă un cămin atât de vechi îi sporea senzaţia de stânjenitoare solitudine şi intensifică tribulaţiile din paginile pe care le citea. Note crude despre lucruri crude – un singur om alb într-o ceată de metişi sălbăticiţi, un singur iubitor de animale printre dobitoace lihnite de foame, şi printre oameni care nu cunoşteau mila. Şi în răcoarea ce-o învăluia, şi în statica frumuseţe ce i se înfăţişa ochilor, Dinny citi şi se înfierbântă şi se simţi nefericită.

Brută asta împuţită de Castro şi-a înfipt din nou blestematul de pumnal în catâri. Bietele animale au ajuns scheletice, le numeri coastele şi puterea li s-a înjumătăţit. L-am prevenit pentru ultima oară. Dacă-l mai prind vreodată, o să-l fac să simtă gustul biciului… Acces de friguri.

Azi dimineaţă Castro a încasat-o din plin – o duzină de lovituri; rămâne de văzut dacă asta o să-l astâmpere. N-o pot scoate la capăt cu brutele de aici: parcă n-ar fi fiinţe omeneşti. Ah? Ce n-aş da în schimbul unei zile de călărie la Condaford, să nu mai văd mlaştinile astea şi scheletele înfiorătoare ale catârilor…

A trebuit să biciuiesc încă una din brutele astea – felul în care se poartă cu animalele este pur şi simplu diabolic, dracul să-i ia! Din nou friguri!

Îmi ispăşesc toate păcatele – azi dimineaţă a avut loc o răzmeriţă. Mă vânau pe mine. Noroc că Manuel m-a avertizat – e un băiat bun. Şi totuşi, Castro aproape că şi-a înfipt cuţitul în burta mea. M-a rănit rău la braţul stâng. Am tras în el cu mâna mea. Poate că acum or să-şi bage şi ceilalţi minţile în cap. De la Hallorsen nici o veste. Cât s-o fi aşteptând să rezist în infernul ăsta? Braţul mă arde de durere…

În sfârşit laptele a dat în foc. Bestiile astea au pus catârii pe fugă în timp ce eu dormeam, şi au şters putina. N-au rămas în tabără decât Manuel şi încă doi băieţi. I-am urmărit o bună bucată de drum şi am dat peste leşurile a doi catâri, asta-i tot; mizerabilii s-au împrăştiat şi a le căuta urmă e ca şi cum ai urmări o stea în Calea Lactee. M-am întors la tabără frânt… Dumnezeu ştie dacă vreodată o să scăpăm cu viaţă din afacerea asta. Braţul mă doare îngrozitor, sper că nu s-a infectat…

Azi am avut de gând să o întindem de aici, aşa cum om putea. Am ridicat o moviliţă de pietre şi i-am lăsat un mesaj lui Hallorsen, istorisindu-i întreaga poveste, pentru cazul că ar trimite vreodată după mine; după aceea însă, m-am răzgândit. Rămân pe loc până se întoarce, sau până dăm ortul popii, ceea ce pare mai plauzibil…

Şi aşa mai departe, până la sfârşit, o poveste de chin. Dinny lăsă din mina caietul spălăcit şi îngălbenit şi-şi rezemă cotul de pervaz. Tăcerea şi răceala luminii lunare îi răcoriseră spiritul. Nu se mai simţea gata de luptă. Hubert avea dreptate. De ce să-ţi expui în public sufletul nud, rana dureroasă? Nu. Era preferabil orice altceva. Sforile ascunse – da, vor trebui trase sfori; şi le va trage ea, atât cât îi va sta în putinţă.