IV.

Adrian Cherrell era unul dintre acei oameni cu gusturi rurale confirmate, care trăiesc la oraş. Slujba lui îl reţinea la Londra, unde prezida peste o colecţie de vestigii antropologice. Tocmai cercetă atent un maxilar găsit în Noua Guinee, descoperire care făcuse vâlvă în presă, şi îşi spunea: „Chestia-i un bluff. Un tip inferior de Homo Sapiens”, când portarul anunţă:

— Vă caută o domnişoară – domnişoara Cherrell, cred.

— Pofteşte-o înăuntru, James; iar în sinea lui îşi spuse; „Dacă-i Dinny, pe unde mi-oi fi lăsat oare hazul?” Oh, Dinny! Canrobert afirmă că maxilarul ăsta e pre-Trinil6. Mokley zice că-i Paulo-post-Piltdown7, iar Eldon P. Burbank pretinde că-i propter Rhodesian8

Eu susţin că-i Sapiens; uită-te la molarul ăsta.

— Mă uit, unchiule Adrian.

— Absolut uman. Omul ăsta a avut nevralgii. Nevralgiile au constituit, probabil rezultatul dezvoltării artistice. Arta altamirană9 şi peşterile de la Cromagnon10, laolaltă. Individul ăsta a fost Homo Sapiens.

— Deci unde nu-s nevralgii nu-i nici înţelepciune – ce vesel! Am venit să-i văd pe unchiul Hilary şi pe unchiul Lawrence, dar m-am gândit că dacă iau mai întâi masa cu dumneata o să mă simt mai fortificată.

— În cazul ăsta mergem la „Bulgarian Cafe”.

— De ce?

— Pentru că deocamdată acolo se mănâncă bine. E cel mai recent restaurant, draga mea, aşa că ne vom simţi probabil bine, la un preţ moderat. Vrei să-ţi pudrezi nasul?

— Da.

— Atunci intră aici.

Cât Dinny ieşi afară din cameră, Adrian îşi mângâie barbişonul întrebându-se ce poate comanda pentru suma de optsprezece şilingi şi şase pence; întrucât era funcţionar de Stat, fără venituri particulare, rareori i se întâmpla să aibă mai mult de o liră în buzunar.

— Unchiule Adrian, ce ştii despre profesorul Hallorsen, îl întrebă Dinny când se aflară aşezaţi dinaintea unei omlete bulgăreşti.

— Cel care a pornit să descopere sursele civilizaţiei în Bolivia?

— Da; şi care l-a luat pe Hubert cu el.

— Ah! Şi care l-a lăsat apoi în urmă, presupun.

— L-ai întâlnit vreodată?

— Da. L-am întâlnit în 1920, în timp ce se căţăra pe „Micul păcătos” în Dolomiţi.

— Ţi-a plăcut?

— Nu.

— De ce?

— Mă rog, pe atunci eu eram agresiv de tânăr, şi mi-a luat-o înainte la cucerirea vârfului, şi… mi-a amintit de base-ball. Ai văzut vreodată jucându-se base-ball?

— Nu.

— Eu am văzut o dată la Washington. Îţi insulţi adversarul până-l faci să-i sară muştarul. Îi strigi „găluşcă” şi „ce mai smeu” şi „Preşedintele Wilson”11 şi „Old Man Ribber” 12şi lucruri de felul ăsta, exact în clipa când dă să lovească mingea. Ăsta-i ritualul. Scopul: a învinge cu orice preţ.

— Dumneata nu crezi în „a învinge cu orice preţ”?

— Nimeni nu recunoaşte că crede, Dinny.

— Şi cu toţii încercăm să credem când se iveşte nevoia.

— Am întâlnit cazuri chiar şi printre politicieni, Dinny.

— Dumneata ai încerca să învingi cu orice preţ, unchiule?

— Probabil că da.

— N-ai fi în stare. Dar eu aş face-o.

— Eşti foarte amabilă, draga mea; dar de ce această discriminare locală?

— Pentru că atunci când e vorba de Hubert eu devin însetată de sânge ca un ţânţar. Am petrecut noaptea de ieri citindu-i jurnalul.

— Femeia, rosti Adrian încet, nu şi-a pierdut încă divina-i iresponsabilitate.

— Socoteşti că suntem în primejdie s-o pierdem?

— Nu, pentru că orice aţi spune voi, sexul slab, n-o să izbutiţi să anihilaţi simţul înnăscut al bărbatului de a vă călăuzi.

— Şi care ar fi cea mai bună metodă de a anihila un om ca Hallorsen, unchiule Adrian?

— În afară de o măciucă în cap, orice altceva pare ridicol.

— Presupun că ipoteza lui în legătură cu civilizaţia boliviană e absurdă?

— Total. După cum se ştie, există acolo nişte monştri de piatră ciudaţi şi inexplicabili, dar teoria lui, dacă o înţeleg bine, nu ţine deloc. Numai că, drăguţo, se pare că şi Hubert a participat la ea.

— Din punct de vedere ştiinţific, n-a avut nici o participare; a fost răspunzător cu transporturile. Dinny surise drept în ochii unchiului ei. Nu-i aşa, urmă ea, că n-ar dăuna nimănui dacă cineva ar expune ridicolul unei astfel de expediţii? Dumneata, unchiule, ai putea-o face de minune.

— Vulpe vicleană!

— Dar nu e de datoria oamenilor de ştiinţă serioşi să ridiculizeze absurdităţile?

— Dacă Hallorsen ar fi englez – poate că da; dar faptul că e american determină alte consideraţii.

— De ce? Eu credeam că ştiinţa nu ţine seama de frontiere.

— În teorie. În practică însă, închidem ochii. Americanii sunt foarte susceptibili. Îţi aduci aminte de o anumită recentă atitudine cu privire la evoluţie13. Dacă am fi dat drumul la hohotul nostru de râs, aproape c-ar fi putut izbucni un război.

— Dar şi majoritatea americanilor s-au prăpădit de râs.

— Da. Dar n-ar fi suportat ca străinii să-şi râdă de cei de un sânge cu ei. Vrei puţin din sufleul ăsta ŕ la Sofia?

Mâncară în tăcere, fiecare dintre ei studiind cu simpatie faţa celuilalt. Dinny îşi spunea: „Îi iubesc ridurile, şi barbişonul ăsta e ceva foarte drăguţ.” Adrian gândea: „Ce plăcut că nasul ei e puţin în vânt. Am nişte nepoţi şi nişte nepoate delicioase.” în cele din urmă, Dinny rosti:

— Ei bine, unchiule Adrian, te rog încearcă să te gândeşti la un mijloc de a-l pedepsi pe individul acela pentru ticăloşia cu care l-a tratat pe Hubert.

— Unde se găseşte acum?

— Hubert zice că-i în Statele Unite.

— Te-ai gândit, draga mea, că nepotismul e o chestiune indezirabilă?

— La fel şi nedreptatea, unchiule; şi apoi, sângele apă nu se face.

— La fel şi vinul ăsta, rosti Adrian cu o grimasă. De ce te duci la Hilary?

— Vreau să smulg de la el o recomandare către lordul Saxenden.

— Pentru ce?

— Tata socoteşte că-i important.

— Deci sunteţi pe cale „să trageţi sfori”, cum se spune?

Dinny încuviinţă.

— Nici un om înţelept şi onest n-a reuşit vreodată să tragă sforile cu succes, Dinny.

Sprâncenele fetei zvâcniră, iar dinţii, foarte albi şi regulaţi, se iviră într-un zâmbet deschis.

— Dar eu nu sunt nici înţeleaptă, nici onestă, scumpule.

— Rămâne de văzut. Până atunci, ţigările astea sunt un mijloc de propagandă tiptop. Vrei una?

Dinny luă o ţigară şi, după ce trase un fum, întrebă:

— L-ai văzut pe unchiu Scrobitu, nu-i aşa, unchiule Adrian?

— Da. Un rămas bun plin de demnitate de la cele lumeşti. A murit înveşmântat în purpură, s-ar putea spune. O pierdere pentru Biserică; era un perfect diplomat, asta era unchiu Scrobitu.

— Eu nu l-am văzut decât de două ori. Dar ai putea să afirmi că el, de pildă, n-ar fi putut obţine, trăgând sfori, tot ce-ar fi dorit şi fără să-şi piardă demnitatea?

— La dânsul nu se putea vorbi de trasul sforilor, drăguţă; la dânsul totul era suavitate şi forţa personalităţii.

— Maniere?

— Maniere, grandoare; au murit o dată cu el.

— Unchiule, trebuie să plec; urează-mi lipsă de onestitate şi o piele cât mai groasă.

Iar eu mă voi întoarce la falca mea din Noua Guinee cu care sper să-i dărâm pe învăţaţii mei confraţi. Dacă-i pot fi de ajutor lui Hubert prin orice mijloc cinstit, sunt gata. În orice caz, o să mă mai gândesc la problema lui. Salută-l călduros din partea mea, şi la revedere, scumpo.

Se despărţiră şi Adrian se întoarse la muzeu. Reluându-şi preocupările legate de maxilar, se gândea de fapt la o cu totul altă bărbie. Aflându-se la o vârstă la care sângele bărbaţilor burlaci, cu deprinderi aşezate, cunoaşte un flux mai temperat şi lipsit de salturi, „pasiunea” lui pentru Diana Ferse, încolţită cu ani de zile înaintea fatalului ei mariaj, avea o anumită calitate de altruism. Dorea fericirea Dianei mai presus de propria-i fericire. În gândurile sale care o urmăreau continuu, întrebarea: „Ce e mai bine pentru ea?” era mereu preponderentă. Trăise departe de Diana atâta amar de vreme, încât gândul de a o inoportună (trăsătură cu totul absentă în firea lui), nici nu se putea măcar ivi. Dar obrazul ei oval, cu ochii negri, cu buzele şi nasul atât de dulci, exprimând puţină tristeţe când se afla în nemişcare, îi tulbura întruna contururile maxilarelor şi femurelor, precum şi celelalte fenomene interesante din munca lui. Diana, cu cei doi copii, trăiau într-o căsuţă în Chelsea, din venitul unui soţ care de patru ani era pacientul unei clinici private de alienaţi mintali, şi care nu avea perspective să-şi redobândească echilibrul. Diana avea aproape patruzeci de ani şi trecuse prin momente îngrozitoare înainte ca Ferse să fi răsturnat definitiv cupa. Adrian, aparţinând şcolii vechi de gândire şi comportament, şi înarmat cu o viziune coerentă asupra istoriei umanităţii, accepta viaţa cu un fatalism semi-amuzat. Nu era omul „reformelor”, şi poziţia în care se afla doamna inimii lui nu-i inspira dorinţa de a-i reteza funia căsătoriei. Nu voia decât s-o ştie fericită, dar în împrejurările existente nu vedea cum ar putea-o face astfel. Cel puţin se bucura de linişte şi de un venit suficient, datorat acelei victime doborâte de destin. Dealtfel, Adrian era puţin pătruns de teama superstiţioasă pe care fiinţele primitive o resimt în faţa oamenilor loviţi de această anume formă de calamitate. Ferse fusese un tip la locul lui până când ţara mintală începuse să se infiltreze prin straturile sănătăţii şi educaţiei, iar conduita lui, în cei doi ani care au precedat eclipsa, a putut fi justificată doar de această prăbuşire. Se număra printre cei bătuţi de Dumnezeu; şi neajutorarea lui impunea un maximum de scrupule. Adrian părăsi maxilarul şi luă în mână un mulaj de pitecantropus, această curioasă făptură din Trinil, Java, care vreme atât de îndelungată a divizat părerile învăţaţilor în chestiunea dacă ar trebui să fie numit om-maimuţă sau maimuţă-om. Ce distanţă de la această vieţuitoare şi până la craniul modern, de englez, aflat pe consola căminului. Dac-ai scutura autorităţile ştiinţifice, tot n-ai afla un răspuns la întrebarea: „Unde a fost leagănul lui Homo Sapiens, cuibul în care a evoluat din Omul de la Trinil, de la Piltdown, de la Neanderthal, sau din nişte colaterali încă nedescoperiţi ai acestor creaturi?” Dacă Adrian avea cu adevărat vreo pasiune, în afară de Diana Ferse, aceasta era dorinţa arzătoare de a delimita locul de baştină al rasei umane. Acum se ventila ideea dezvoltării acesteia din Omul de la Neanderthal, dar Adrian simţea că teoria e nesatisfăcătoare. Când acele specimene primare prezentau un stadiu de specializare atât de precis, a le căuta originea la un tip atât de diferit, însemna o deviere. Ca şi cum ai afirma că cerbul roşu se trage din elan. Adrian se întoarse către uriaşul glob pământesc pe care erau însemnate toate descoperirile la zi legate de originea omului modern, însoţite de adnotări, făcute cu scrisul lui îngrijit, asupra schimbărilor geologice, asupra timpului şi climatului. Unde – unde să cauţi? Era o problemă demnă de un detectiv, o problemă care nu se putea soluţiona decât în manieră franceză, adică printr-o apreciere intuitivă a punctului inerent probabil, confirmată ulterior prin cercetări la faţa locului – cel mai adânc mister din lume. Să fi fost colinele de la poalele munţilor Himalaya, Fayum14, sau vreun alt loc înghiţit azi de apele mării? Dacă, într-adevăr, locul fusese înghiţit de mare, atunci nu va putea şti niciodată stabilit cu certitudine. Era o problemă academică, pur teoretică? Nu, căci se conjuga cu însăşi; problema esenţei umane, a adevăratei naturi a fiinţei omeneşti, punct asupra căruia s-ar putea fundamenta filosofia socială – o chestiune de curând readusă pe tapet. Şi anume: dacă omul era funciarmente blând şi paşnic, ipoteză pe care părea s-o sugereze studiul vieţii animalelor şi al unor aşa-zise popoare sălbatice, sau era funciarmente agresiv şi neliniştit, cum părea să afirme acea lugubră înregistrare a faptelor, numită Istorie? Găseşte cuibul în care s-a dezvoltat Homo Sapiens, şi de acolo va ieşi poate la iveală o mărturie care să decidă dacă omul e un înger-diavol, sau un diavol-înger. Pentru o persoană cu firea lui Adrian, teza reactualizată a blândeţii inerente omului era deosebit de atrăgătoare, dar sistemul lui de gândire refuza să subscrie cu uşurinţă sau fără rezerve orice fel de teză. Până şi animalele blânde, până şi păsările trăiesc în virtutea instinctului de conservare; la fel s-a întâmplat şi cu omul primitiv; intrigile diabolice ale omului sofisticat au luat naştere, fireşte, o dată cu extinderea activităţilor sale şi cu apariţia competiţiilor – cu alte cuvinte o dată cu ramificarea instinctului de conservare, impusă de viaţa aşa-zis civilizată. Existenţa elementară a omului necivilizat oferea instinctului de conservare mai puţine prilejuri de a se manifesta sub formele sale sinistre; dar o astfel de teorie nu prea putea fi argumentată. Era preferabil să accepţi omul modern aşa cum se prezintă şi să încerci să-i frânezi posibilităţile de a comite răul. Nici pe bunătatea naturală a oamenilor primitivi nu puteai miza prea mult. Numai cu o zi înainte citise despre o vânătoare în Africa Centrală, cu prilejul căreia o serie de băştinaşi primitivi, femei şi bărbaţi, care patrulau în slujba vânătorilor albi, dăduseră peste hoiturile elefanţilor omorâţi, le despicaseră mădular cu mădular, fâşie cu fâşie, şi le mâncaseră crude şi şiroind de sânge, apoi dispăruseră în pădure, perechiperechi, pentru a desăvârşi orgia. La urma urmelor, şi civilizaţia era bună la ceva.

Dar chiar în clipa aceea, portarul anunţă:

— Un profesor Allorsen doreşte să vă vadă, domnule. Vrea să se uite la craniile peruviene.

— Hallorsen! strigă Adrian uimit. Eşti sigur? Ştiam că-i în America, James.

— Allorsen e numele, domnule; un domn înalt vorbeşte ca un american. Uitaţi-vă la cartea de vizită.

— Hm! Pofteşte-l, James! Şi în sinea lui: „Umbră a lui Dinny! Ce să-i spun acum?”

Bărbatul foarte înalt şi foarte chipeş care intră părea să aibă vreo treizeci şi opt de ani. Faţa bine rasă strălucea de sănătate, ochii erau luminoşi, părul negru avea ici-colo câte un fir prematur argintat. O dată cu el pătrunsese parcă o boare de aer proaspăt. Vorbi numaidecât:

— Domnul custode?

Adrian se înclină.

— Cum asta! Cu siguranţă că ne-am mai întâlnit; pe un vârf de munte, nu?

— Da, răspunse Adrian.

— Bun, bun! Numele meu e Hallorsen – expediţia din Bolivia. Mi s-a spus că craniile peruviene sunt extraordinare; am adus şi mica mea colecţie boliviană; m-am gândit că mi-ar place să le compar aici, pe loc, cu craniile din Peru. Se scriu atâtea aiureli în legătură cu craniile, de către oameni care n-au văzut originalele în viaţa lor.

— Foarte adevărat, domnule profesor. Aş fi încântat să văd colecţia dumneavoastră boliviană. Apropo, mi se pare că nu-mi cunoaşteţi numele. Iată-l.

Adrian îi întinse cartea de vizită. Hallorsen o luă în mina.

— Ei! Sunteţi rudă cu căpitanul Charwell, cel care mi-a înfipt cuţitul în inimă?

— Îi sunt unchi. Dar eu rămăsesem cu impresia că dumneavoastră aţi înfipt cuţitul în el.

— Cum aşa, m-a părăsit la nevoie.

— După câte ştiu, el consideră că dumneavoastră l-aţi părăsit la nevoie.

— Uite ce-i, domnule Charwell…

— Noi pronunţăm Cherrell, dacă nu vă supăraţi.

— Cherrell – da, îmi amintesc acum. Când angajezi un om ca să-ţi facă o treabă, domnule custode, şi când treaba respectivă îl depăşeşte, şi pentru că-l depăşeşte te lasă în plata Domnului, ce faci – îi dai o medalie de aur?

— Cred că încerci să descoperi dacă treaba pe care i-ai încredinţat-o era omeneşte realizabilă, oricum asta înainte de a scoate cuţitul.

— Asta-i de datoria omului care a acceptat slujba. Şi ce, mă rog, avea de făcut? Să ţină câţiva metişi în frâu.

— Eu nu mă prea pricep, dar înţeleg că a avut în grijă şi animalele.

— Bineînţeles, şi a lăsat ca totul să-i scape din mină. Mă rog, nu mă aştept ca dumneavoastră să-mi ţineţi partea, împotriva nepotului. Dar pot vedea craniile peruviene?

— Fără îndoială.

— Drăguţ din partea dumneavoastră.

În timpul celor câteva clipe de reciprocă inspectare ce urmară, Adrian măsură în repetate rânduri cu privirea splendidul specimen de Homo Sapiens care stătea lângă el. Rareori văzuse un om atât de debordant de sănătate şi de viaţă. Era firesc ca orice obstacol ivit în cale să-i calce pe nervi. Însăşi propria-i vitalitate îl împiedica să poată vedea şi cealaltă faţetă a lucrurilor. Aşa cum era cazul cu întreaga lui naţiune, lucrurile aveau datoria s-o ia numai pe calea lui; în faţa luxurianţei sale, nici o altă cale nu părea posibilă.

„La urma urmelor, îşi spunea Adrian, ce vină are el că e însuşi specimenul – Homo Transatlanticus Superbus15, şi adăugă cu glas insinuant:

— Deci, pe viitor, soarele are de gând să călătorească dinspre apus spre răsărit, domnule profesor?

Hallorsen zâmbi, şi surâsul lui avea o exuberantă dulceaţă.

— Mă rog, domnule custode, cred că suntem amândoi de acord că civilizaţia a început o dată cu agricultură. Dacă am putea demonstra că noi am cultivat porumb de soi american cu mult mai devreme, poate cu mii de ani înainte de apariţia civilizaţiei vechiului Nil, bazată pe cultura orzului şi a griului, de ce nu s-ar schimba direcţia soarelui?

— Şi puteţi demonstra?

— Păi noi avem vreo douăzeci până la douăzeci şi cinci de sorturi de porumb. Hrdlicka16 pretinde că au fost necesari vreo douăzeci de mii de ani pentru a se ajunge la această diferenţiere naturală. Asta oricum ne situează în frunte, ca părinţi ai agriculturii.

— Vai, dar în lumea veche nu a existat nici un sorţ de porumb mai înainte de descoperirea Americii.

— Nu, domnule; şi nici în America, până după descoperire, nu a existat vreun sort din cerealele lumii vechi. Păi dacă civilizaţia lumii vechi şi-a croit drum peste Pacific, de ce nu şi-a adus şi cerealele după ea?

— Bine, dar asta nu dovedeşte că America a fost purtătorul de lumină pentru restul lumii.

— Poate că nu; dar dacă nu a fost, atunci s-a mărginit să-şi dezvolte propriile-i civilizaţii prin propriile-i descoperiri de cereale; şi au fost cei dintâi.

— Sunteţi un atlantean17, domnule profesor?

— Uneori mă joc cu această idee, domnule custode.

— Mă rog, mă rog! îmi daţi voie să vă întreb dacă vă simţiţi absolut fericit în legătură cu atacul lansat la adresa nepotului meu?

— Ei, bineînţeles că mi-a dat dureri de cap când l-am scris. Nepotul dumneavoastră şi cu mine nu ne-am prea împăcat.

— Acest lucru, aş zice, e de natură să vă inspire cu atât mai multe îndoieli asupra justeţei afirmaţiilor dumneavoastră.

— Dacă mi-aş retrage criticile, ar însemna să nu spun ceea ce gândesc cu adevărat.

— Sunteţi convins că dumneavoastră nu aţi contribuit cu nimic la ratarea obiectivului?

Încruntarea care se ivi pe fruntea imensă avea un asemenea aer de nedumerire, încât Adrian îşi spuse: „Oricum, e un om onest”.

— Nu văd ce vreţi să spuneţi, replică Hallorsen încet.

— Dumneavoastră l-aţi ales pe nepotul meu, din câte înţeleg.

— Da, dintre alţi douăzeci.

— Întocmai. Deci aţi ales omul nepotrivit.

— Asta-i sigur.

— Eroare de apreciere? Hallorsen râse.

— Sunteţi foarte abil, domnule custode. Dar eu nu sunt omul care să-şi trâmbiţeze greşelile.

— Ceea ce vă trebuia dumneavoastră era un om lipsit de glandele compasiunii; recunosc, nu l-aţi găsit.

Hallorsen roşi.

— Nu vom putea cădea de acord asupra acestei chestiuni, domnule. Am să-mi iau înapoi mica mea colecţie de cranii. Şi vă mulţumesc pentru amabilitate.

Câteva minute mai târziu, dispăru. Adrian rămase pradă unor gânduri amestecate. Individul era mai bun decât îi apăruse lui în amintire. Din punct de vedere fizic un specimen splendid, din punct de vedere intelectual deloc de dispreţuit, iar din punct de vedere moral – ei bine, tipic pentru o lume nouă în care orice obiectiv imediat constituie lucrul cel mai important din univers până când e atins, iar atingerea obiectivului e mai importantă decât metodele folosite. „Ar fi păcat, gândi el, să iasă o încăierare. Şi totuşi individul nu are dreptate: oamenii ar trebui să fie caritabili când e vorba de un atac public, tipărit. Prea mult ego la amicul Hallorsen”.

Şi cu acest gând, aşeză maxilarul într-un sertar.