V.

Dinny îşi urmă drumul spre St. Augustine's-in-the-Meads18. În acea zi frumoasă, sărăcia cartierului în care pătrundea se înfăţişa cu o pregnantă tristeţe ochilor ei obişnuiţi cu priveliştile de ţară. Fu cu atât mai surprinsă de veselia copiilor care se jucau pe stradă. Întrebând pe unul dintre ei care-i drumul spre vicariat, se pomeni escortată de cinci puştani. Nu o părăsiră nici când îşi apăsă degetul pe sonerie, drept care se văzu silită să tragă concluzia că mobilul ce-i îmboldea pe ţânci nu era pur altruist. Într-adevăr, încercară să intre o dată cu ea şi nu o părăsiră până nu dărui fiecăruia dintre ei câte un penny. Fu poftită într-o încăpere plăcută, care arăta parcă bucuroasă când cineva avea timp să o viziteze; tocmai contempla o reproducere după Castelfranco al lui Francesca19 când o voce rosti: „Dinny!”, şi apăru mătuşa ei May. Doamna Hilary Cherrell avea ca de obicei aerul că biruie necesitatea de a se afla în trei locuri deodată; arăta calmă, detaşată şi mulţumită – lucru firesc, căci îşi iubea nepoata.

— Ai ieşit la cumpărături, drăguţo?

— Nu, mătuşă May, am venit ca să obţin o recomandare de la unchiul Hilary.

— Unchiul tău se află la tribunalul poliţienesc.

Un balonaş zglobiu încreţi suprafaţa apelor lui Dinny.

— De ce, dar ce-a făcut, mătuşă May?

Doamna Hilary zâmbi.

— Deocamdată nimic, dar nu pun mâna în foc pentru el, dacă magistratul nu se arată om de înţeles. Una dintre tinerele noastre e acuzată că a acostat bărbaţi.

— Nu pe unchiul Hilary?

— Nu dragă, nici vorbă. Unchiul tău depune mărturie pentru caracterul fetei.

— Dar există realmente un caracter pentru care să depună mărturie, mătuşă May?

— Ei, tocmai asta-i buba. Hilary susţine că da. Eu nu sunt chiar atât de convinsă.

— Bărbaţii sunt foarte încrezători. N-am fost în viaţa mea la un tribunal de poliţie. Mi-ar plăcea să mă duc şi să-l prind pe unchiul Hilary acolo.

— Bine, şi eu merg în direcţia aceea. Am putea face împreună drumul până la poliţie.

Cinci minute mai târziu plecară şi străbătură străzile şi mai izbitoare pentru ochii lui Dinny, familiarizaţi doar cu sărăcia pitorească de la ţară.

— Nu mi-am dat niciodată seama, mărturisi ea brusc, că Londra e un astfel de coşmar.

— Din care nu există deşteptare. Asta-i partea cumplită. De ce oare, când sunt atâţia şomeri, nu se întreprinde un plan naţional de asanare a mahalalelor? În douăzeci de ani s-ar vedea roadele. Politicienii sunt adevărate miracole de energie şi de principii atâta timp cât se găsesc în afara posturilor oficiale, dar cum se instalează acolo, se lasă târâţi de mecanism…

— Pentru că nu sunt femei, ştii, mătuşico?

— Îţi râzi de mine, Dinny?

— O, nu! Femeile sunt lipsite de acel simţ al dificultăţilor pe care-l au bărbaţii; dificultăţile femeilor sunt de ordin fizic, real, pe când ale bărbaţilor sunt de natură cerebrală şi formală; bărbaţii spun întotdeauna: „N-o să meargă!” Pe când femeile nu spun niciodată aşa ceva. Ele pornesc la acţiune şi după aceea constată dacă merge sau nu.

Doamna Hilary rămase o clipă tăcută.

— Presupun că femeile sunt mai ancorate în realitate; au un ochi mai proaspăt şi mai puţin simţ de răspundere.

— N-aş vrea să fiu bărbat pentru nimic în lume.

— Asta-i reconfortant; dar, în general, bărbaţii o duc mai bine decât noi, draga mea, chiar şi acum.

— Aşa cred ei, dar eu am îndoieli. Părerea mea e că bărbaţii seamănă îngrozitor cu struţii. Pot refuza să vadă ceea ce nu vor să vadă, cu mult mai mare uşurinţă decât o fac femeile; dar eu nu consider că ăsta e un avantaj.

— Dacă ai trăi ca noi în Cartierul Maidanelor, Dinny, ai gândi că e un avantaj.

— Dacă aş trăi în Maidane, scumpo, aş muri.

Doamna Hilary se uită la nepoata ei prin alianţă. Adevărat că arăta diafană, lesne s-o rupi, dar în acelaşi timp avea un aer „rasat”, ca şi cum carnea îi era dominată de spirit. S-ar fi putut să fie totuşi neaşteptat de tare şi de impermeabilă la împrejurările exterioare.

— Nu sunt chiar atât de sigură, Dinny; tu faci parte dintr-o rasă oţelită. Dacă n-ar fi aşa, unchiu-tău ar fi fost de mult mort. Uite, aici e tribunalul poliţienesc. Îmi pare rău că n-am timp să intru şi eu. Dar toată lumea o să fie drăguţă cu tine. E un loc foarte omenesc, chiar dacă oarecum lipsit de delicateţe. Fii atentă lângă cine te aşezi.

Dinny ridică o sprânceană:

— Păduchi, mătuşă May?

— Ei bine, n-aş merge chiar atât de departe încât să neg. Vino la ceai, dacă poţi.

Plecă mai departe.

Reşedinţa bursei şi târgului de indelicateţe umană era ticsită, căci, ţinând seama de infailibilul fler al publicului pentru tot ce-i dramatic, cazul în care Hilary depunea mărturie în favoarea fetei devenise foarte popular, din moment ce era în joc integritatea poliţiei. Cea de a doua înfăţişare era tocmai în curs, când Dinny ocupă ultimii cincisprezece centimetri pătraţi din sală. Vecinii din dreapta îi aminteau de poezioara pentru copii: Măcelarul, brutarul şi lumânărarul. Vecinul din stânga era un poliţist înalt. În fundul sălii, amestecate în gloată, se aflau o sumedenie de femei. Aerul era îmbâcsit şi mirosea a îmbrăcăminte. Dinny îl privi pe magistrat, cu mutra lui ascetică şi parcă pusă la murat, şi se miră că nu-i fumega pe birou o cădelniţă cu tămâie. Privirile îi lunecară apoi la silueta din boxă, o fată cam de vârstă şi de înălţimea ei, îmbrăcată îngrijit, cu trăsături plăcute, în afară de gură care arăta poate mai senzuală decât era potrivit pentru cineva aflat în situaţia ei. Dinny presupuse că părul fetei era blond. Stătea nemişcată, cu o boare purpurie încremenită pe obrajii palizi, şi cu o nelinişte speriată în ochi. Numele ei era Milicent Pole. Dinny deduse că faţa fusese acuzată de un agent de poliţie că ar fi acostat pe Euston Road doi bărbaţi, dintre care niciunul nu se prezentase ca martor.

La bară, un tânăr cu figură de tutungiu depunea mărturie că o văzuse pe fată trecând prin faţa lui de două sau trei ori – o remarcase mai ales ca pe o „tipă bine”; părea îngrijorată, de parcă ar fi căutat ceva.

Pe cineva, voia să spună? Ceva sau pe cineva, cum putea el să ştie? Nu, nu se uita pe jos; nu, nu s-a oprit, a trecut pe lângă el, fără nici o privire. Dacă i-a vorbit? Nu. Ce făcea el? Ieşise în pragul dughenei, după închidere, ca să respire puţin aer curat. Dacă a văzut-o adresându-se cuiva? Nu, n-a văzut-o, dar el n-a stat prea mult acolo.

— Reverendul Hilary Charwell.

Dinny îl văzu pe unchiul ei ridicându-se de pe o bancă şi păşind sub baldachinul boxei martorilor. Arăta vioi şi neclerical, iar privirile ei întârziară cu plăcere pe faţa prelungă, fermă, atât de ridată şi de plină de umor, a unchiului.

— Numele dumneavoastră e Hilary Charwell?

— Cherrell, dacă n-aveţi nimic împotrivă.

— Mă rog. Şi sunteţi parohul bisericii St. Augustine's in-the-Meads?

Hilary se înclină.

— De cât timp?

— De treisprezece ani.

— O cunoaşteţi pe acuzată?

— De când era o copiliţă.

— Vă rugăm să ne spuneţi, domnule Cherrell, ce ştiţi despre ea.

Dinny îşi văzu unchiul răsucindu-se cu mai multă hotărâre în direcţia magistratului.

— Tatăl şi mama ei, domnule judecător, erau oameni pentru care aveam tot respectul; şi-au crescut copiii cuviincios. El era cizmar – sărac de bună seamă; cu toţii suntem săraci în parohia mea. Aş putea să spun că au murit aproape în mizerie acum cinci şi respectiv şase ani, şi de atunci cele două fiice ale lor au crescut mai mult sau mai puţin sub ochii mei. Amândouă lucrează la „Peter şi Poplin”. Niciodată n-am auzit spunându-se un cuvânt rău împotriva lui Milicent. După câte ştiu eu, e o fată bună şi cinstită.

— Înţeleg, domnule Cherrell, că posibilităţile dumneavoastră de a-i aprecia purtarea sunt foarte vagi.

— Vizitez casa în care locuieşte împreună cu sora ei. Dacă aţi vedea-o domnule, aţi fi de acord cu mine că e necesară o mare doză de respect de sine pentru a face faţă lucrurilor atât de onorabil cum o fac ele, în condiţiile în care trăiesc acolo.

— E membră a congregaţiei dumneavoastră?

Pe buzele unchiului se ivi un zâmbet care se reflectă apoi pe cele ale magistratului.

— N-aş putea spune, domnule. Duminicile sunt prea preţioase pentru tineretul din ziua de azi. Dar Milicent face parte dintre fetele care-şi petrec vacanţa la casa noastră de odihnă de lângă Dorking. Acolo vin întotdeauna fete foarte cumsecade. Nepoata mea prin alianţă, doamna Michael Mont, care conduce casa, mi-a dat referinţe foarte bune despre ea. Pot să vă citesc ce scrie?

Dragă Unchiule Hilary,.

M-ai întrebat despre Milicent Pole. A fost la noi în trei rânduri şi supraveghetoarea îmi raportează că e o fată cuviincioasă şi deloc uşuratică. Şi eu am aceeaşi impresie despre ea.

— Deci, domnule Cherrell, după opinia dumneavoastră ar trebui trasă concluzia că în cazul de faţă s-a comis o eroare?

— Da, domnule judecător. Sunt convins de acest lucru.

Fata din boxă îşi duse batista la ochi. Şi Dinny se simţi brusc indignată de situaţia atât de jenantă în care se afla tânăra. Să fie expusă acolo, în faţa tuturor acestor oameni, chiar dacă săvârşise ceea ce spuneau ei! Şi de ce n-ar putea o fată să solicite compania unui bărbat? În fond bărbatul nu era obligat să i-o ofere.

Poliţistul cel înalt se mişcă, privi în jos spre ea de parcă mirosise o erezie, şi-şi drese glasul.

— Vă mulţumesc, domnule Cherrell.

Hilary ieşi din boxa martorilor, în clipa aceea îşi zări nepoata şi o salută fluturându-şi un deget. Dinny îşi dădu seama că procesul se încheiase şi magistratul delibera. Stătea perfect liniştit, cu buricele degetelor împreunate, şi privea fix la fată, care isprăvise să-şi şteargă ochii şi-i întorcea privirea. Dinny îşi ţinu răsuflarea. În minutul următor, o întreagă viaţă, poate, va atârna în cumpănă. Poliţistul cel înalt îşi mută greutatea de pe un picior pe altul. Oare simpatia lui înclina de partea omului împuternicit de lege, sau de partea fetei? Toate zgomotele amuţiseră, nu se auzea decât scârţâitul unei peniţe. Magistratul îşi despereche buricele degetelor şi vorbi:

— Argumentele înfăţişate de acuzare în acest caz sunt – nesatisfăcătoare. Acuzata este liberă. Poţi pleca.

Fata scoase un uşurel sughiţ înăbuşit. În dreapta lui Dinny, lumânărarul emise un „Bravo, dom'le! Bravo! Bravo!”

— St! făcu poliţistul cel înalt.

Dinny îl văzu pe unchiul ei ieşind alături de fată; zâmbi când trecu pe lângă ea.

— Dinny, aşteaptă-mă, în două minute sunt înapoi.

Dinny se strecură în spatele poliţistului cel înalt şi aşteptă în hol. Natura lucrurilor din jur îi dădea fiorul care te străbate când aprinzi brusc lumină într-o bucătărie, în toiul nopţii; mirosul de Condy's fluid20 îi asalta nările; se mută mai aproape de uşa de ieşire. Un sergent de poliţie o întrebă:

— Vă pot fi cu ceva de folos, domnişoară?

— Mulţumesc. Îl aştept pe unchiul meu. Iată-l că vine.

— Domnul pastor?

Dinny aprobă din cap.

— Ah, bun om mai e vicarul. Fata aceea a scăpat?

— Da.

— Ei, se mai întâmpla şi greşeli. Iată-l, domnişoară.

Hilary se apropie şi-şi trecu braţul pe sub al lui Dinny.

— Ah, domnu sergent, făcu el. Cum se simte doamna?

— Minunat, domnule. Va să zică aţi scos-o basma curată?

— Da, zise Hilary, şi am chef de o pipă. Vino, Dinny.

Salutându-l din cap pe sergent, o scoase la aer curat.

— Ce te-a adus, Dinny, în iadul ăsta?

— Am venit după dumneata, unchiule. M-a adus mătuşa May. Într-adevăr fata aceea era nevinovată?

— Nu mai pune întrebări naive. Dar a o condamna ar fi fost drumul cel mai sigur spre pierzanie. E în urmă cu plata chiriei şi soră-sa e bolnavă. Stai o clipă să-mi aprind pipa. Pufăi un nor de fum şi-i luă iar braţul. Şi ce doreşti de la mine, scumpa mea?

— O recomandare la lordul Saxenden.

— La Bantham Snobişorul? De ce?

— Din cauza lui Hubert.

— A! Vrei să-i suceşti capul?

— Dacă ne înlesneşti dumneata o întâlnire.

— Am fost coleg cu Snobişorul la Harrow, pe vremea aceea era numai baronet – şi nici că l-am mai văzut de atunci.

— Dar pe Wilfred Bentworth îl ai în buzunarul dumitale, unchiule, şi domeniile lor sunt vecine.

— Da, cred că Benworth o să-mi dea pentru tine o recomandare către Saxenden.

— Nu asta vreau eu. Doresc să-l întâlnesc în societate.

— Hm! Da, altfel ar fi cam greu să-i suceşti capul. Şi care anume e obiectivul?

— Cariera lui Hubert. Vrem să ajungem direct la sursă înainte de a se înrăutăţi lucrurile.

— Înţeleg. Dar uite ce-i, Dinny. Lawrence e omul care-ţi trebuie. El l-a invitat pe Bentworth la Lippinghall, marţea viitoare, la o vânătoare de potârnichi. Ai putea să te duci şi tu.

— M-am gândit eu la unchiul Lawrence, dar nu voiam să pierd prilejul de a te vedea şi pe dumneata, unchiule.

— Scumpa mea, nimfele ispititoare ca tine n-ar trebui să spună lucruri de felul ăsta. I se urcă omului la cap. Ei, uite c-am ajuns. Vino să iei un ceai.

Dinny fu surprinsă când în salonul vicariatului îl văzu din nou pe unchiul Adrian. Şedea într-un colţ, cu picioare! e-i lungi cât mai strânse sub scaun, înconjurat de două femei tinere cu înfăţişare de profesoare. Îşi clătină linguriţa către ea şi apoi se apropie.

— După ce ne-am despărţit, Dinny, cine crezi că a apărut? Omul negru în persoană, ca să-mi vadă craniile peruviene.

— N-ai să-mi spui că Hallorsen?

Adrian îi întinse o carte de vizită: „Profesor Edward Hallorsen şi dedesubt, scris cu creionul: „Hotel Piedmont”.

— E un individ mult mai arătos decât mi s-a părut mie când l-am cunoscut în Dolomiţi, scorojit şi bărbos; şi aş spune că nu-i om rău dacă ştii să-l iei aşa cum trebuie. Şi mă gândeam să-ţi propun: „De ce să nu-l iei tu aşa cum trebuie?”.

— N-ai citit jurnalul lui Hubert, unchiule.

— Mi-ar plăcea să-l citesc.

— Probabil c-o să ai prilejul. S-ar putea să-l publicăm.

Adrian fluieră încetişor.

— Mai chibzuieşte, draga mea. Când doi se iau la harţă, e amuzant pentru toată lumea cu excepţia celor doi.

— Hallorsen şi-a spus cuvântul. E rândul lui Hubert să lanseze mingea.

— Mă rog, Dinny – nu strică să arunci o privire la minge înainte de a o lansa. Lasă-mă să aranjez o mică cină. Diana Ferse ne invită la ea şi vei putea petrece noaptea acolo. Ce zici, să aranjăm pe luni?

Dinny îşi încreţi nasul ei cu vârful în vânt. Dacă, aşa cum intenţiona, urma să plece săptămâna viitoare la Lippinghall, seara de luni îi convenea. Poate că, la urma urmei, era bine să-l cunoască pe americanul ăsta înainte de a-i declara război.

— În regulă, unchiule, şi-ţi mulţumesc foarte mult. Dacă mergi spre West End, pot să te însoţesc? Vreau să-i văd pe mătuşa Emily şi pe unchiul Lawrence. În drum spre casă treci doar pe Mont Street.

— Perfect! După ce te ghiftuieşti, pornim.

— M-am şi ghiftuit, spuse Dinny şi se ridică.