IX.

Câtva timp după prânzul la care Dinny şi mătuşa ei întârziaseră, Adrian şi cele patru femei mai tinere, înarmate cu scăunaşele pliante care mai fuseseră lăsate de către vânători, porniră în jos, pe o potecă de fermă, locul de „promenadă” al după-amiezelor. Adrian avea alături pe Diana şi pe Cicely Muskham, iar în faţa lor se găseau Dinny şi Fleur. Aceste două verişoare prin alianţă nu se mai întâlniseră de aproape un an şi, în orice caz, se cunoşteau prea puţin. Dinny studia capul pe care i-l recomandase mătuşă-sa. Era rotund, ferm şi purtat cu eleganţă sub o pălărioară mică. Faţa drăgălaşă avea o expresie puţin aspră, dar, hotărî Dinny, foarte eficientă. Silueta îngrijită era îmbrăcată atât de frumos, de parcă ar fi aparţinut unei americane.

Dinny gândi că de la o sursă atât de pusă la punct o să obţină cel puţin o doză de bun simţ.

— Fleur, ţi-am auzit mărturia citită de tribunalul de poliţie.

— O, scrisoarea aceea… Era exact ce voise Hilary, de bună-seamă. Eu nu ştiu absolut nimic despre fetele alea! Pur şi simplu nu te lasă să le cunoşti. Unii oameni reuşesc să se bage pe sub pielea altora şi să le câştige încrederea. Eu una nu pot; şi nici nu vreau. Fetele de la ţară, de la voi, sunt mai accesibile?

— Cei de la noi sunt legaţi de familia noastră de-atâta amar de vreme, încât ştii despre ei tot ce este de ştiut chiar înainte de a schiţa vreun gest.

Fleur îi aruncă o privire scrutătoare.

— Da; cred că tu ai această însuşire, Dinny. Tu ai fi un perfect model de străbunică; nu prea văd însă cine ar putea să te picteze. Ar fi timpul ca cineva să execute iarăşi întoarcerea la maniera Renaşterii italiene timpurii. Prerafaeliţii n-au reuşit s-o redea nici un pic; tablourile lor sunt lipsite de muzică şi de umor. Şi tu ar trebui să fii pictată şi cu una şi cu cealaltă.

— Spune-mi, te rog, urmă Dinny descumpănită, Michael era la Parlament, când s-au ridicat întrebările acelea în legătură cu Hubert?

— Da; a venit acasă foarte furios.

— Bun!

— Se gândea să aducă din nou chestiunea pe tapet, dar totul s-a întâmplat cu o zi înainte de închiderea sesiunii. Şi-apoi, ce importanţă are Parlamentul? E ultimul lucru căruia i se acordă vreo atenţie în zilele noastre.

— Mi-e teamă că taică-meu acordă o atenţie copleşitoare acestor lucruri.

— Da, generaţia trecută. Dar singurul lucru din activitatea Parlamentului care mai interesează azi publicul este bugetul. Şi nu-i de mirare, totul se reduce la bani.

— Şi lui Michael îi spui aceste lucruri?

— Nu-i nevoie. Parlamentul nu mai este acum decât o maşină de taxat.

— Dar, de bună seamă, încă emite legi.

— Da, draga mea, dar întotdeauna după eveniment; consfinţeşte ceea ce a devenit practică publică sau, cel puţin, simţire publică. Nu ia niciodată iniţiative. Cum ar putea? Asta nu-i o funcţie democratică. Dacă vrei o dovadă, uite-te în ce hal a ajuns ţara. Şi ăsta e ultimul lucru în legătură cu care să-şi bată capul Parlamentul.

— Atunci cine ia iniţiativele?

— Dincotro bate vântul! Ei bine, curentul se formează în culise. Imens loc, culisele! Pe care dintre vânători vrei să-l asişti?

— Pe lordul Saxenden.

Fleur se uită la ea:

— Nu pentru ai săi beaux yeux38 şi nici pentru al său beau titre39. Atunci pentru ce?

— Pentru că trebuie să ajung la el în legătură cu Hubert şi nu am prea mult timp la dispoziţie.

— Înţeleg. În cazul ăsta vreau să te previn de un lucru, draga mea. Nu-l lua pe Saxenden drept ceea ce pare a fi. Să ştii că e viclean ca o vulpe bătrână, şi nici măcar nu-i aşa de bătrân. Şi dacă-i place ceva cu adevărat pe lume, este tocmai acest quid pro quo40 al său. Dar ai vreun quid41 pentru el? Vă voi să joace cu banii pe masă.

Dinny se strâmbă.

— O să fac tot ce-o să pot. Unchiul Lawrence mi-a dat câteva atuuri.

— Fii atentă că te-nşală”, fredonă Fleur. Bun, mă duc după Michael; prezenţa mea îl face să tragă mai bine şi are mare nevoie, dragul de el. Moşierul şi Bart42 vor fi bucuroşi să se dispenseze de prezenţa noastră. Cicely se va duce, fără îndoială, lingă Charles; e încă foarte luna-mieroasă. Asta înseamnă că Diana îi rămâne americanului.

— Şi sper să-l facă să rateze împuşcăturile, spuse Dinny.

— Cred că nimic nu l-ar putea face. L-am uitat pe Adrian; el va trebui să şadă pe scăunaş şi să se gândească la oase şi la Diana. Am ajuns. Vezi? Pe portiţa asta. Uite-l pe Saxenden, i-au dat colţul cel mai cald. Înconjoară pârleazul şi surprinde-l pe la spate. Michael o să fie scos din linie până la urmă, întotdeauna se alege cu poziţia cea mai proastă.

Se despărţi de Dinny şi o luă pe potecă în jos. Conştientă că nu o întrebase pe Fleur ceea ce dorise, Dinny se îndreptă spre pârleaz şi, căţărându-se pe el, îl urmări, prudent, de cealaltă parte, pe Lordul Saxenden. Pairul evolua de la o îngrăditură la alta, în peticul de câmp ce-i fusese repartizat. Lângă un par înalt, care purta într-o despicătură un carton alb cu un număr pe el, stătea un paznic tânăr, ţinând două puşti în mină, iar la picioarele acestuia se afla un câine de vânătoare, cu limba atârnându-i afară. Culturile de rădăcinoase şi mirişte se întindeau la extremitatea potecii, pe terenuri povârnite, şi Dinny, cu ochiul ei oarecum de expert, îşi dădu seama că păsările gonite de pe câmp se iveau probabil în zbor iute şi înalt. „În afară de cazul, îşi spuse ea, că s-ar găsi în spate vreo pădurice care să le ofere adăpost”; se întoarse ca să constate. Nu se găsea nimic. Se afla pe un plai foarte întins, acoperit cu iarbă, şi cei mai apropiaţi copaci se zăreau la cel puţin trei sute de iarzi depărtare. „Mă întreb, continuă ea să-şi spună, dacă trage mai bine sau mai rău când e asistat de o femeie. Nu s-ar zice că-i un tip nervos”. Întorcându-se din nou spre el, văzu că o observase.

— Aveţi ceva împotrivă să stau aici Lord Saxenden? O să fiu foarte cuminte.

Lordul îşi smulse din cap şapca, prevăzută cu nişte cozoroace speciale şi în faţă şi în spate.

— Bine, bine! făcu el. Hm!

— Asta sună ca şi cum n-aţi fi prea încântat. Să plec?

— Nu, nu! E în regulă. Oricum n-am nimerit un fulg astăzi. O să-mi aduci noroc!

Dinny se aşeză pe scăunaş, lingă câinele de vânătoare şi începu să se joace cu urechile acestuia.

— Americanul ăla mi le-a umflat de trei ori de sub nas.

— Ce prost gust!

— Trage în cele mai imposibile păsări şi, fire-ar să fie, le nimereşte. Toate păsările care-mi scapă mie, le ţinteşte el. Are un stil de braconier; le lasă pe toate să treacă pe lângă dânsul, apoi trage în dreapta şi-n stânga şi râde totul la şaptezeci de iarzi distanţă. Zice că nu le poate ţinti când le are în raza vizuală.

— Curios! exclamă Dinny cu o uşoară izbucnire justiţiară.

— Să nu crezi că i-a scăpat azi vreuna, adăugă Lordul Saxenden. L-am întrebat cum de trage aşa de bine şi mi-a răspuns: „Sunt obişnuit să vânez pentru hrană, aşa că nu-mi pot permite să ratez”.

— Începe „bătaia”, coane, se auzi vocea tânărului paznic.

Câinele începu să gâfâie uşor. Lordul Saxenden înşfăcă o puşcă; paznicul o ţinea pe cealaltă pregătită.

— Stol la stânga, coane!

Dinny auzi un lopătat fâsâit şi văzu opt păsări înşirate în zbor spre potecă. Bang-bang… bang… bang!

— Doamne sfinte! exclamă Lordul Saxenden. Ce dracu…

Dinny văzu aceleaşi opt păsări năpustindu-se peste gardul viu, la celălalt capăt al poienii.

Câinele scoase un sughiţ înăbuşit şi gâfâi îngrozitor.

— Probabil că lumina e foarte derutantă, observă Dinny.

— Nu-i lumina de vină, e ficatul, răspunse Lordul Saxenden.

— Trei păsări în zbor drept, coane.

Bang… bang… bang! O pasăre zvâcni, se închirci, se rostogoli în văzduh şi pică la patru iarzi în spatele ei. Dinny simţi un nod în gât. Ceva atât de viu să se prăbuşească deodată atât de mort! Deşi văzuse de multe ori păsări împuşcate, nu încercase până acum această senzaţie. Celelalte două păsări treceau peste gardul viu, în depărtare; le urmări cu un vag suspin de uşurare cum se topeau din văz. Câinele cu pasărea moartă în bot veni drept spre paznic, care i-o luă. Aşezat pe labe şi bălăbănindu-şi limba, câinele continua să privească pasărea. Dinny văzu cum îi picurau balele şi închise ochii.

Lordul Saxenden rosti ceva ce nu fu auzit. Lordul Saxenden repetă şi mai inaudibil acelaşi cuvânt şi Dinny, deschizând ochii, îl văzu ridicând puşca.

— Făzăniţă, coane! anunţă paznicul.

O făzăniţă trecu la o înălţime foarte moderată, de parc-ar fi fost conştientă că încă nu-i sunase ceasul.

— Hm! făcu Lordul Saxenden rezemând patul puştii pe genunchiul îndoit.

— Stol la dreapta; prea departe, coane!

Răsunară câteva împuşcături şi Dinny văzu că peste gardul viu zburau doar două păsări, iar uneia îi picau penele.

— Aia-i o pasăre moartă, rosti paznicul, şi Dinny văzu ducându-şi mâna streaşină la ochi şi urmărind zborul. A căzut! anunţă el; câinele gâfâi şi se uită în sus la paznic.

În stânga răsunau împuşcături.

— Fire-ar a naibii, nimic nu vine în raza mea! înjură Lordul Saxenden.

— Iepure, coane! strigă ascuţit paznicul. De-a lungul gardului viu!

Lordul Saxenden se răsuci pe călcâie şi înălţă puşca.

— O, nu! se rugă Dinny, dar cuvintele ei fură înecate de rafală.

Iepurele, lovit în spate, se opri ca fulgerat, apoi se răsturnă în convulsii, chiţăind îngrozitor.

— Aport, băiete! porunci paznicul.

Dinny îşi astupă urechile cu palmele şi închise ochii.

— Fir-ar să fie! bombăni Lodul Saxenden.

Prin pleoapele închise, Dinny îi simţi privirea îngheţată. Când deschise ochii, văzu iepurele zăcând mort, alături de pasăre. Părea incredibil de moale şi mătăsos. Dinny se ridică brusc, cu gândul să plece, dar se aşeză din nou. Până când n-avea să se termine tragerea, nu se putea duce nicăieri fără să intre în raza vânătorilor. Închise iarăşi ochii; şi împuşcăturile continuară.

— Asta a fost totul, coane.

Lordul Saxenden înmâna paznicului puşca; încă trei păsări zăceau lingă iepure.

Cam ruşinată de noile ei senzaţii, Dinny se ridică, îşi plie scăunaşul şi se îndreptă spre pârleaz. Nesinchisindu-se de convenţii, îl sări şi-şi aşteptă însoţitorul.

— Îmi pare rău că am sfârtecat iepurele ăla. Dar toată ziua mi-au jucat pete înaintea ochilor. Vezi vreodată pete?

— Nu. Doar stele, uneori. Un iepure care scânceşte e îngrozitor, nu-i aşa?

— Da, niciodată nu mi-a plăcut.

— Odată, când am ieşit la un picnic la iarbă verde, am văzut un iepure şezând în spatele nostru, ca un câine – şi soarele îi răzbea prin urechi care erau roz, roz. De atunci am îndrăgit iepurii.

— Nu e un vânat prea elegant, admise Lordul Saxenden. Personal, îi prefer fripţi şi înăbuşiţi în zeama lor.

Dinny furişă o privire spre el. Era roşu şi destul de satisfăcut. „Acu-i momentul!”, îşi făcu ea curaj.

— Le-aţi spus vreodată americanilor că ei au câştigat războiul, Lord Saxenden?

O privi glacial.

— De ce le-aş spune?

— Dar aşa e, nu?

— Aşa pretinde profesorul ăla?

— Nu l-am auzit niciodată declarând-o, dar sunt convinsă că aşa gândeşte.

Dinny văzu din nou expresia colţoasă pe faţa lui Saxenden.

— Ce ştii despre el?

— Fratele meu a luat parte la expediţia lui.

— Fratele dumitale? Aha!

Era ca şi cum şi-ar fi spus în sinea lui: „Fata asta vrea să obţină ceva de la mine”.

Dinny simţi brusc că păşea pe o gheaţă foarte subţire.

— Dacă veţi citi cartea profesorului Hallorsen, sper că veţi citi şi jurnalul fratelui meu.

— Nu citesc niciodată nimic, declară Lordul Saxenden; n-am timp. Dar îmi aduc aminte acum. Bolivia – a împuşcat un om, nu-i aşa, şi a prăpădit transporturile.

— A fost nevoit să împuşte omul ca să-şi salveze propria-i viaţă, şi a trebuit să biciuiască doi oameni pentru repetate maltratări ale animalelor; după care toţi cărăuşii, cu excepţia a trei, au dezertat, dând drumul catârilor, de-a valma. Era singurul alb acolo, în mijlocul unei cete de metişi indieni.

Şi în faţa privirii lui viclene şi reci, Dinny îşi ridică subit ochii, amintindu-şi de sfatul lui Sir Lawrence. „Dinny, aruncă-i o privire botticelliană!”

— Îmi daţi voie să vă citesc unele fragmente din acest jurnal?

— Mă rog, dacă o să fie timp…

— Când?

— Diseară! Mâine după vânătoare, trebuie să plec.

— Oricând doriţi dumneavoastră, stărui ea cu îndrăzneală.

— Înainte de cină n-o să existe nici o posibilitate. Am câteva scrisori care trebuie neapărat expediate.

— Pot să vă aştept până la orice oră.

Îl văzu măsurând-o cu o privire iute, din cap până-n picioare.

— O să vedem, îi răspunse scurt.

În clipa aceea îi ajunseră din urmă şi pe ceilalţi.

Dinny, sustrăgându-se, se întoarse acasă de una singură. Simţul umorului îi era stârnit, dar se afla într-un impas. Chibzuia cu subtilitate că jurnalul n-avea să producă efectul dorit decât dacă Lordul Saxenden simţea că o să obţină ceva de pe urma lecturii lui; iar dânsa îşi dădea seama mai mult ca oricând cât de greu e să dai ceva, fără să te desparţi definitiv de ceea ce dădeai. Un stol de porumbei sălbatici îşi luă zborul de pe nişte snopi din stânga, îndreptându-se spre pădure, pe lângă râu; lumina se estompă şi sunetele serii pluteau în aerul răcorit. Miriştea era muiată în aurul asfinţitului; frunzele, care nici nu se clintiseră până acum, începeau să prindă culoare, iar jos, în depărtare, linia albastră a râului scânteia printre copacii care îl străjuiau. Văzduhul răspândea aroma umedă, uşor înţepătoare, a începutului de toamnă, în care se amesteca fumul ce începuse să se şi înalţe pe coşurile căsuţelor. Un ceas încântător, o seară fermecătoare.

„Ce pasaje din jurnal să-i citească?” Spiritul ei şovăia. Revedea faţa lui Saxenden când îi spusese: „Fratele dumitale? Aha!” Vedea, îndărătul acestei feţe, caracterul dur, direct, intens calculat. Îşi amintea cuvintele lui Sir Lawrence: „Au existat asemenea oameni, draga mea! Oameni foarte valoroşi!” Tocmai terminase de citit memoriile unui om care, în tot cursul războiului, nu gândise decât în mişcări şi cifre şi, după un oftat preliminar, renunţase să se mai gândească la suferinţele care se ascundeau îndărătul mişcărilor şi al cifrelor: în dorinţa lui de a câştiga războiul, se pare că-şi impusese să nu se gândească niciodată la latura umană, şi Dinny era convinsă că, chiar dacă s-ar fi gândit, n-ar fi putut nicicând să şi-o reprezinte. Oameni valoroşi! îl auzise pe Hubert vorbind, cu o mină dispreţuitoare, despre „strategii din fotolii”, care agreaseră războiul, aţâţaţi de interesul de a combina mişcări şi cifre, de a cunoaşte cutare sau cutare lucru înaintea oricui altcuiva, şi de importanţa pe care şi-o puteau da datorită acestor chestiuni. Oameni valoroşi! Îşi amintea de un pasaj dintr-o altă carte pe care o citise de curând, în legătură cu oamenii care dirijau ceea ce se numeşte „progresul”, tolăniţi în birouri de bancă, în birouri de comerţ, în departamente guvernamentale, combinând mişcări şi cifre, nepreocupaţi de carne şi de sânge, cu excepţia cărnii şi sângelui care le aparţineau; oameni care întreprindeau o acţiune sau alta, doar schiţându-le pe foi de hârtie, şi comandând unuia sau altuia: „Fă asta, şi bagă de seamă s-o faci cum trebuie!” Oameni cu jobene de mătase sau cu pantaloni de golf, care conduceau mecanismul antreprizelor de la tropice, al extracţiilor de minereuri, marilor magazine, construcţiilor de căi ferate, concesiunilor de ici, de colo şi de pretutindeni. Oameni valoroşi! Indivizi joviali, sănătoşi, bine hrăniţi, neînduplecaţi, cu ochi glaciali. Mereu invitaţi la dineuri, mereu bine informaţi, nesinchisindu-se de preţul simţămintelor omeneşti şi al vieţii omeneşti. „Şi totuşi, îşi spuse Dinny, probabil că sunt valoroşi, căci altfel cum am avea cauciuc sau cărbune, ori perle, ori căi ferate, ori schimburi de mărfuri, ori războaie pe care să le câştigăm!” Se gândi la Hallorsen; el cel puţin muncea şi suferea pentru ideile lui, îşi ducea singur la îndeplinire misiunea; nu şedea acasă, ştiind tot, mâncând jambon, vânând iepuri şi comandând mişcările altora.

Pătrunse pe pajiştile manoarului şi se opri lângă terenul de crochet. Mătuşa Wilmet şi Lady Henrietta păreau de acord să fie în dezacord. Apelară la ea:

— N-am dreptate, Dinny?

— Nu. Când mingile se ating, continui să joci, dar nu trebuie să mişti mingea Lady-ei Henrietta, mătuşico, când o loveşti pe a dumitale.

— Aşa am spus şi eu, declară Lady Henrietta.

— Desigur c-aşa ai spus, Hen. În frumoasă poziţie mă mai aflu, n-am ce zice! Ei bine, eu sunt de acord că-s de altă părere şi am să continui să mi-o susţin.

Şi mătuşa Wilmet îşi lovi mingea care descrise un cerc, mutând cu câţiva centimetri mai încolo mingea adversarei ei.

— Spune şi tu dacă nu-i o femeie lipsită de scrupule, murmură Lady Henrietta cu un glas plângăreţ, iar Dinny descoperi subit marile avantaje practice, inerente „acordului de a nu fi de acord”.

— Parc-ai fi „Ducele de Oţel”43, mătuşico, cu excepţia faptului că dumneata nu foloseşti chiar atât de des expresia „Fir-ar să fie!”

— Ba o foloseşte, sări Lady Henrietta; are un limbaj înspăimântător.

— Zi-i înainte, Hen! îi ceru mătuşa Wilmet pe un ton măgulit.

Dinny le părăsi şi se retrase în casă.

După ce se îmbrăcă, se duse în camera lui Fleur.

Camerista mătuşii ei plimba un aparat de tuns pe ceafa lui Fleur, în timp ce Michael, în pragul camerei sale, se străduia să-şi lege capetele cravatei albe.

Fleur se întoarse:

— Hello, Dinny! Intră, aşează-te. Ajunge, mulţumesc, Powers. Acum e rândul tău, Michael.

Fata dispăru, iar Michael înaintă cu capetele cravatei lui care aşteptau să fie înnodate şi răsucite.

— Aşa! făcu Fleur, apoi privind-o pe Dinny, adăugă: Ai reuşit ceva cu Saxenden?

— Da; diseară urmează să-i citesc fragmente din jurnalul lui Hubert. Se pune însă următoarea întrebare: se cuvine oare, ţinând seama de vârstă şi de…

— Să nu spui „inocenţa mea”, Dinny, tu n-o să fii niciodată inocentă, nu-i aşa, Michael?

Michael rânji:

— Niciodată inocentă, dar mereu virtuoasă. Dinny, în copilărie tu ai fost un soi de îngeraş sofisticat: dădeai impresia că te minunezi de ce n-ai aripi. Erai visătoare, ăsta-i cuvântul.

— Cred că mă minunam de faptul că voi v-aţi smuls aripile.

— Ar fi trebuit să porţi pantalonaşi lungi şi să prinzi fluturi, ca cele două fetiţe din tabloul lui Gainsborough, de la Galeria Naţională.

— Încetează cu graţiozităţile astea, Michael, a sunat gongul. Dinny poţi sta cu Saxenden în salonaşul meu de alături, şi dacă baţi în uşă, Michael o să intre cu o cizmă în mâna ca şi cum ar fi auzit un şobolan.

— Perfect, răspunse Dinny; dar presupun că o să fie blând ca un mieluşel, zău aşa.

— Nu se ştie niciodată, enunţă Michael, bătrânul e un soi de ţap.

— Asta-i salonaşul, îi arătă Fleur când ieşiră. Cabinet particulier44. Succes!