X.
Aşezată între Hallorsen şi tânărul Tasburgh, Dinny îi vedea cam pieziş pe mătuşa ei şi pe Lordul Saxenden, plasat la capătul mesei, alături de Jean Tasburgh. „Îţi evocă un leopard! O! Dar un leopard atât de frumos!” Pielea arămie, obrazul ascuţit şi ochii minunaţi ai tinerei fete o fascinau Păreau să-l fascineze însă şi pe Lordul Saxenden, a cărui faţă era mai roşie şi mai jovială decât o văzuse Dinny de când îl cunoştea. Atenţia acordată de el lui Jean o proiectă pe Lady Mont spre limba înţepenită a lui Wilfred Bentworth. Căci „Moşierul”, o personalitate foarte distinsă, prea distinsă ca să accepte un titlu nobiliar, era aşezat, conform protocolului, la stânga ei.
Alături de Bentworth, Fleur îl antrena pe Hallorsen; aşa încât Dinny era expusă salvelor laterale ale tânărului Tasburgh. Acesta vorbea cu uşurinţă, direct, franc, ca un bărbat încă necălit de societatea feminină, şi manifesta ceea ce Dinny numea în sinea ei „o admiraţie transparentă”; totuşi, cel puţin de vreo două ori, căzu în ceea ce tânărul numea în sinea lui „un pseudo-vis”, înălţându-şi capul şi privind nemişcată la sora lui.
— Ah! făcu tânărul. Ce părere ai de ea?
— E fascinantă.
— O să-i spun, dar o lasă perfect rece. Cea mai realistă femeie de pe faţa pământului. Pare să-l vrăjească pe vecinul ei. Cine e?
— Lordul Saxenden.
— Oh! Şi cine-i John Bull din colţul de pe partea noastră?
— Wilfred Bentworth. „Moşierul”, aşa i se spune.
— Şi lângă dumneata – cel care stă de vorbă cu doamna Michael?
— Profesorul Hallorsen, din America.
— Frumos bărbat.
— Aşa spune toată lumea, răspunse Dinny uscat.
— Dumneata nu eşti de aceeaşi părere?
— Bărbaţii n-ar trebui să fie atât de frumoşi.
— Încântat să te aud spunând asta.
— De ce?
— Înseamnă că şi noi, urâţii, avem o şansă.
— Ţi se întâmpla des să pescuieşti complimente?
— Ştii, sunt teribil de bucuros că în sfârşit te-am întâlnit.
— În sfârşit? Până azi dimineaţă nici nu ştiai de existenţa mea.
— Nu. Dar asta nu împiedică să fii idealul meu.
— Dumnezeule mare! Ăsta-i felul de-a fi al marinarilor.
— Da. Primul lucru pe care-l învăţăm este să luăm hotărâri prompte.
— Domnule Tasburgh…
— Alan.
— Încep să înţeleg povestea marinarului cu câte o nevastă în fiecare port.
— Eu, răspunse cu seriozitate tânărul Tasburgh, nu am niciuna. Dumneata eşti prima pe care am dorit-o vreodată de nevastă.
— Uuu! Sau mai curând: Cuu!
— Aşa e! Vezi, marinarii sunt foarte stăruitori. Când vedem ceva ce ne place, trebuie să-l obţinem pe loc. Avem atât de puţine prilejuri la dispoziţie…
Dinny râse:
— Câţi ani ai?
— Douăzeci şi opt.
— Deci n-ai fost la Zeebrugge45!
— Ba da.
— Înţeleg. A devenit o deprindere la dumneata să cazi la pământ.
— Şi să suport o explozie.
Ochii lui Dinny îl priviră cu bunăvoinţă.
— Acum am de gând să stau de vorbă cu inamicul meu.
— Inamic? Pot să-ţi ajut cu ceva?
— Moartea lui n-o să-mi folosească la nimic atâta timp cât n-o să-mi facă mai întâi ce doresc eu.
— Îmi pare rău; arată destul de primejdios.
— Doamna Charles te aşteaptă să-i adresezi cuvântul, îi murmură Dinny în timp ce se întorcea spre Hallorsen, care exclamă cu deferenţă un „domnişoară Cherrell!” de parcă exact atunci ar fi picat din lună.
— Am auzit că eşti un vânător extraordinar, domnule profesor.
— Ei, nu sunt obişnuit cu păsări care se roagă să fie împuşcate, aşa cum se întâmpla pe aici. Cu timpul, probabil că am să mă deprind. Dar toate acestea constituie o experienţă nouă pentru mine.
— Toate-s bune şi frumoase?
— Absolut. A mă afla în aceeaşi casă cu dumneata este un privilegiu pe care-l resimt adânc, domnişoară Cherrell.
„Salve de artilerie la dreapta, salve de artilerie la stânga”46, gândi Dinny.
— Şi te-ai gândit, întrebă ea brusc, ce amendamente poţi aduce pentru fratele meu?
Hallorsen îşi coborî vocea:
— Domnişoară Cherrell, îţi port o mare admiraţie şi sunt gata să fac orice mi-ai cere dumneata. Dacă doreşti, o să scriu ziarelor englezeşti şi o să retractez afirmaţiile din carte.
— Şi ce vei aştepta în schimb, profesore Hallorsen?
— Cum aşa, nimic decât bunăvoinţa dumitale!
— Fratele meu mi-a încredinţat jurnalul lui spre publicare.
— Dacă asta va însemna o mângâiere pentru dumneata – publică-l.
— Mă întreb dacă voi doi aţi început să vă înţelegeţi unul pe celălalt.
— Cred că nu ne-am înţeles niciodată.
— Şi totuşi nu eraţi în total decât patru albi, nu-i aşa? Pot să te întreb ce anume te-a iritat la fratele meu?
— Dacă ţi-aş spune, ai avea un argument împotriva mea.
— O, nu! Pot să fiu onestă.
— Ei bine, în primul rând am constatat că obişnuia să hotărască după capul lui în prea multe chestiuni şi nu-şi schimba hotărârile pentru nimic în lume. Apoi, ne aflam într-o ţară despre care niciunul dintre noi nu ştia nimic, printre indieni şi oameni semicivilizaţi; dar căpitanul voia ca totul să se desfăşoare exact ca în Anglia: ţinea să emită reguli şi le voia respectate. Ce mai, cred că dacă l-am fi lăsat, şi-ar fi schimbat şi costumul pentru cină.
— Ar trebui să-ţi aminteşti, ripostă Dinny luată prin surprindere, că noi, englezii, am ajuns la concluzia că formalismul rentează pretutindeni în lume. Noi întimpinam reuşite în tot felul de locuri sălbatice, pentru că rămânem englezi. Citindu-i jurnalul, eu găsesc că fratele meu a dat greş din cauză că n-a fost îndeajuns de îndărătnic.
— El nu e tipicul vostru John Bull, ca Lordul Saxenden, sau domnul Bentworth, spuse Hallorsen arătând cu bărbia spre capătul mesei; dacă era astfel, poate că l-aş fi înţeles mai bine. Nu, el e un tip de o sensibilitate excesivă şi foarte inhibat; emoţiile îl consumă pe dinăuntru. E ca un cal de curse înhămat la o trăsură. Familia dumneavoastră e foarte veche, aşa cred, domnişoară Cherrell.
— Dar nu încă ramolită.
Dinny îi văzu privirile lunecând de la ea – oprindu-se asupra lui Adrian, de cealaltă parte a mesei, apoi asupra mătuşii Wilmet, şi în cele din urmă asupra Lady-ei Mont.
— Mi-ar plăcea să discut cu unchiul dumitale, custodele, despre familiile vechi, spuse el.
— Şi ce altceva nu ţi-a plăcut la fratele meu?
— Ei bine, îmi dădea senzaţia că sunt un mare bădăran.
Dinny îşi înălţă puţin sprâncenele.
— Ne aflam, continuă Hallorsen, într-un iad de ţară, scuză-mă te rog, o ţară de metal brut. Ei bine şi eu eram metal brut, gata să mă ciocănesc şi să ciocănesc alt metal brut; iar el nu voia să fie.
— Poate că nu putea să fie. Nu crezi că adevărata nepotrivire dintre voi consta în faptul că dumneata eşti american şi el englez? Mărturiseşte, profesore, că noi, englezii, nu-ţi plăcem.
Hallorsen râse.
— Dumneata îmi placi teribil.
— Mulţumesc, dar fiecare regulă îşi are…
— Ei bine, urmă el cu faţa înăsprită, nu-mi place când cineva îşi arogă o superioritate în care nu cred.
— Şi găseşti că acesta e monopolul nostru? Ce părere ai atunci de francezi?
— Dacă aş fi un urangutan, domnişoară Cherrell, nu m-aş sinchisi nici cât negru sub unghie dacă un cimpanzeu mi s-ar considera superior.
— Înţeleg; distanţa-i prea mare. Dar iartă-mă, profesore, ce părere ai despre voi, americanii? Nu sunteţi voi poporul ales? Nu repetaţi această în mod frecvent? V-aţi schimba locul cu oricare alt popor din lume?
— Fără îndoială, nu.
— Dar asta nu înseamnă a-ţi aroga o superioritate în care noi nu credem?
Hallorsen râse.
— Aici m-ai prins; dar noi n-am atins încă stratul cel mai profund în această chestiune. În fiecare om zace câte un snob. Noi suntem un popor tânăr; nu avem rădăcinile voastre şi vechimea voastră; nu avem deprinderea voastră de a ne lua noi înşine în serios; suntem prea multipli şi variaţi şi în curs de transformare. Avem o mulţime de însuşiri pe care ni le puteţi invidia, în afară de dolarii noştri şi de sălile noastre de baie.
— Ce-ar trebui să invidiem la voi? Aş dori foarte mult să-mi clarific acest lucru.
— Uite, domnişoară Cherrell, noi ştim că avem calităţi, şi o energie, şi o încredere, şi posibilităţi pe care voi ar trebui să le invidiaţi; şi când nu ne invidiaţi, simţim că nu avem ce face cu această atitudine de superioritate morală osificată. E ca şi cum un bărbat de şaizeci de ani ar privi de sus la un tânăr de treizeci; şi nu există o blestemată – scuză-mă – de greşeală mai mare ca asta.
Dinny rămase cu ochii la el, tăcută şi impresionată.
— Ce ne irită pe noi la voi, britanicii, este că v-aţi pierdut setea de cunoaştere, sau dacă o mai posedaţi, o ascundeţi sub o manieră de dandy. Socotesc că există multe domenii în care şi noi vă irităm. Dar noi vă irităm epidermă, pe când voi ne iritaţi centrii nervoşi. Asta-i tot ce aveam de spus, domnişoară Cherrell.
— Înţeleg, replică Dinny; e extrem de interesant şi, aş îndrăzni să spun, foarte adevărat. Mătuşa mea a dat semnalul ridicării de la masă, aşa încât trebuie să-mi îndepărtez şi eu epidermă şi să-ţi las centrii dumitale nervoşi să se liniştească.
Se ridică şi-i aruncă un zâmbet peste umăr.
Tânărul Tasburgh o aştepta la uşă. Îi zâmbi şi lui şi-i murmură:
— Stai de vorbă cu prietenul meu inamicul. Merită.
În salon o căută pe tânăra-leopard, dar comunicarea dintre ele suferea din cauza înfrânării unei admiraţii reciproce pe care niciuna nu dorea s-o exteriorizeze. Jean Tasburgh avea douăzeci şi unu de ani, dar lui Dinny îi făcea impresia că e mai vârstnică decât ea. Noţiunile lui Jean asupra lucrurilor şi oamenilor păreau precise şi categorice, dacă nu profunde; avea o părere formată în legătură cu toate subiectele pe care le abordau; „trebuie să fie admirabil s-o ai alături într-o criză, îşi spuse Dinny, sau într-un moment extrem; ar fi loială cauzei ei, însă cred că ar dori să conducă, în orice fel de coteţ s-ar găsi”. Dar paralel cu această călită pricepere, Dinny putea distinge lesne la ea o stranie, o felină fascinaţie care ar fi putut ameţi pe orice bărbat, dacă tânăra ar fi hotărât că merită. Hubert ar fi căzut pe loc. Şi la această constatare, sora lui se îndoi dacă dorea sau nu să-l vadă căzut. Iată fata cea mai potrivită să realizeze acea rapidă distragere a gândurilor pe care o dorea fratelui ei. Dar era dânsul îndeajuns de puternic şi îndeajuns de vioi pentru această autoare a distragerii? Dacă o să se îndrăgostească de dânsa şi fata n-o să simtă nimic pentru el? Sau dacă o să se îndrăgostească şi ea o să-l anihileze cu totul? Şi apoi – chestiunea banilor! Dacă Hubert nu mai primea nici o numire, sau îşi pierdea brevetul, din ce-ar fi trăit? în afara soldei, avea un venit de trei sute de lire pe an, iar fata probabil că nu avea nimic. Situaţia era critică. Dacă Hubert putea să se cufunde din nou în militărie, atunci n-avea nevoie de distragere. Dacă însă continua să fie abandonat, avea nevoie de distragere, dar nu şi-o putea îngădui. Şi totuşi – nu era Jean exact genul de fată care ar fi dăltuit o carieră pentru bărbatul cu care s-ar fi măritat? Drept care discutară în continuare despre pictura italiană.
— Apropo, o întrerupse deodată Jean. Lordul Saxenden mi-a spus că doreşti să facă ceva pentru dumneata.
— O!
— Despre ce-i vorba? Pentru că eu o să-l determin s-o facă.
Dinny zâmbi.
— Cum?
Jean îi aruncă o privire pe sub gene.
— Va fi foarte uşor. Ce vrei de la el?
— Vreau ca fratele meu să fie reprimit în regiment, sau, mai curând – un sprijin pentru fratele meu. Pluteşte asupră-i o umbră din pricina expediţiei aceleia din Bolivia, cu profesorul Hallorsen.
— Omul cel voinic? De asta ai aranjat să fie invitat aici?
Dinny avea senzaţia că în curând va rămâne complet despuiată.
— Dacă vrei să fiu sinceră, da.
— Are o înfăţişare plăcută.
— Aşa spunea şi fratele dumitale.
— Alan e omul cel mai generos din lume. I-ai căzut cu tronc la inimă.
— Aşa-mi spunea şi el.
— E un copil nevinovat. Dar, serios, să încerc la Lordul Saxenden?
— De ce să-ţi baţi dumneata capul?
— Îmi place să mă amestec în treburile altora. Dă-mi mâna liberă şi-ţi aduc numirea pe tavă.
— Sunt informată, replică Dinny, că Lordul Saxenden nu se lasă convins cu una, cu două.
Jean îşi întinse mădularele.
— Fratele dumitale Hubert îţi seamănă?
— Absolut deloc; e brun, cu ochii cafenii.
— Ştii că între familiile noastre a existat de mult o căsătorie. Te interesează rasele pure? Eu cresc câini Airedale şi nu prea cred în teoriile cu ramura masculină şi ramura feminină. Vigoarea poate fi transmisă la fel de bine fie prin mascul fie prin femelă, şi la orice punct al pedigree-ului!
— Poate că da; dar cu excepţia faptului că nu-s lustruiţi cu lac galben, tatăl şi fratele meu sunt amândoi aidoma cu cel mai vechi portret pe care-l avem al unui străbun de sex masculin.
— Ei, şi noi avem o Fitzherbert care s-a măritat în 1547 cu un Tasburgh şi seamănă leit cu mine, cu excepţia gulerului plisat; are până şi mâinile mele.
Şi fata întinse două mâini lungi, brune, pe care le curbă uşor.
— O deformaţie, urmă ea, poate să reapară după ce câteva generaţii păreau să se fi eliberat de ea. E teribil de interesant. Mi-ar plăcea să-l cunosc şi pe fratele dumitale, dacă-ţi seamănă atât de puţin.
Dinny zâmbi.
— Am să-l chem să vină de la Condaford şi să mă ia acasă. S-ar putea să găseşti că nu e demn de diplomaţia dumitale.
În clipa aceasta intrară bărbaţii.
— Toţi arată, murmură Dinny, de parcă şi-ar spune: „Doresc să mă apropii de o femelă, şi dacă da, de ce oare?” Caraghioşi sunt bărbaţii după cină.
Glasul lui Sir Lawrence rupse tăcerea:
— Saxenden, dumneata şi Moşierul sunteţi amatori de un bridge?
La aceste cuvinte, mătuşa Wilmet şi Lady Henrietta se ridicară automat de pe sofaua unde se găseau prinse într-un paşnic diferend, şi se îndreptară spre locurile unde aveau să rămână în acţiune întreaga seară; fură urmate pe dată de Lordul Saxenden şi de Moşier.
Jean Tasburgh se strâmba:
— Vezi şi dumneata bridge-ul crescând peste oameni ca o ciupercă?
— Altă masă? întrebă Sir Lawrence. Adrian? Nu. Domnule profesor?
— A, nu, nu cred, Sir Lawrence.
— Fleur, tu şi cu mine împotriva lui Em şi a lui Charles. Vino încoace, hai să-l pornim.
— Dar peste unchiul Lawrence nu poţi vedea bridge-ul crescând, murmură Dinny. Oh! Profesore! O cunoşti pe domnişoara Tasburgh?
Hallorsen se înclină.
— E o noapte extraordinară, şopti tânărul Tasburgh flancând-o de cealaltă parte. N-am putea ieşi puţin afară?
— Michael, zise Jean ridicându-se, noi ieşim.
Noaptea era întocmai cum fusese descrisă. Frunzişul stejarilor şi ulmilor se decupa neclintit în văzduhul sumbru; stelele luceau diamantin, şi nicăieri un strop de brumă; florile căpătau culoare numai când le priveai în adâncul caliciului; şi sunetele păreau singuratice – ţipătul unei bufniţe venind de departe, dinspre râu, zbârnâitul efemer al zborului unui coleopter. Aerul era cald, iar printre chiparoşii tunşi, casa iluminată privea dusă pe gânduri. Dinny şi marinarul mergeau în faţă.
— Aceasta este una dintre nopţile în care poţi întrezări structura eternităţii. Taică-meu e un bătrânel tare drăguţ, dar slujbele lui sunt suficiente ca să ucidă orice fel de credinţă. Dumneata mai crezi?
— În Dumnezeu, vrei să spui? întrebă Dinny. Da, fără să ştiu nimic despre el.
— Nu găseşti că-i cu neputinţă să te gândeşti la Dumnezeu numai când eşti singur şi în aer liber?
— Emoţiile mele s-au format în biserică.
— Dar omul are nevoie de ceva dincolo de emoţie, aşa cred: are nevoie să sesizeze creaţia infinită care se desfăşoară în calmul infinit. Mişcarea perpetuă şi repaosul perpetuu, în acelaşi timp. Americanul ăsta pare un tip la locul lui.
— Aţi discutat despre iubirea dintre rude?
— Subiectul ăsta l-am păstrat pentru dumneata. Am avut un stră-stră-stră-străbunic comun, sub regina Anne; îi avem portretul, fioros, cu perucă. Aşadar suntem veri – deci iubirea urmează.47
— Da? Rudenia e o sabie cu două tăişuri. Iar deosebirile ies cu atât mai mult în evidenţă.
— Te gândeşti la americani?
Dinny încuviinţă din cap.
— În orice caz, urmă marinarul, într-o încăierare aş prefera categoric să am alături de mine un american decât orice alt străin. Aşa simţim noi în marină.
— Sentimentul ăsta nu provine numai din faptul că vorbim aceeaşi limbă?
— Nu. Avem unele înclinaţii şi unele concepţii comune.
— Aceasta se aplică numai la americanii de spiţă engleză?
— Americanul este cel care contează, mai ales când dai peste americani de spiţă olandeză sau scandinavă, cum e individul ăsta, Hallorsen. Iar noi suntem foarte apropiaţi de această spiţă.
— Atunci de ce nu se aplică la americanii de origine germană?
— Într-o anumită măsură, se aplică. Dar uită-te la forma capului unui german. Retraşi şi greoi, germanii provin din Europa centrală.
— Ar trebui să stai de vorbă cu unchiul meu Adrian.
— Domnul cel înalt cu barbişon? îmi place faţa lui.
— E o comoară. I-am pierdut pe ceilalţi şi începe să se lase bruma.
— O clipă. Să ştii că am fost perfect serios în cele ce ţi-am spus la cină. Eşti idealul meu şi sper c-ai să mă laşi să-mi urmăresc idealul.
Dinny făcu o plecăciune.
— Tinere domn, mă măguleşti. Dar – continuă ea roşind uşor – aş dori să-ţi atrag atenţia că ai o profesie nobilă…
— Nu eşti niciodată serioasă?
— Rareori, când cade bruma.
Tânărul îi luă mâna.
— Ei bine, într-o zi vei fi; şi pricina acestei seriozităţi o să fiu eu.
Răspunzând uşor strângerii lui de mână, Dinny îşi eliberă degetele şi merse mai departe.
— Drumuri întortocheate – suporţi expresia? Se pare că place grozav multor oameni.
— Frumoasă verişoară, începu tânărul Tasburgh, o să mă gândesc la tine zi şi noapte. Nu te osteni să-mi răspunzi.
Şi-i deschise o uşă de sticlă care dădea pe terasă.
Cicely Muskham cânta la pian, iar Michael stătea în spatele ei.
— Michael, eu mă duc acum în salonaşul lui Fleur, vrei să-i arăţi Lordului Saxenden unde se află? Dacă nu vine până la douăsprezece, mă duc la culcare. Trebuie să aleg fragmentele pe care vreau să i le citesc.
— Bine, Dinny. Ţi-l aduc până în prag. Succes!
Luând jurnalul, Dinny deschise fereastra salonaşului şi se aşeză să-şi facă selecţia. Era zece şi jumătate, dar nici un sunet nu tulbura liniştea. Alese şase pasaje lungi, care ilustrau natura imposibilă a misiunii fratelui ei. Apoi aprinse o ţigară şi aşteptă, aplecată peste fereastră. Noaptea nu era nici mai mult nici mai puţin extraordinară decât fusese, dar starea ei de spirit era mai profundă. Mişcare perpetuă în repaos perpetuu? Dacă, într-adevăr, asta însemna Dumnezeu, atunci nu prea era de imediat folos muritorilor. Dar de ce-ar fi? Când Saxenden împuşcase iepurele care chiţăise, oare Dumnezeu auzise şi se cutremurase? Când Alan îi strânsese mâna, Dumnezeu văzuse şi zâmbise? Când Hubert zăcuse scuturat de friguri în sălbăticiile boliviene, ascultând ţipetele păsărilor, Dumnezeu îi trimisese vreun înger cu chinină? Când peste bilioane şi bilioane de ani steaua aceea de colo o să se stingă şi o să spânzure rece şi opacă, Dumnezeu o să-şi facă o însemnare pe manşetă? Milioanele şi milioanele de frunze şi de fire de iarbă, care urzeau canavaua întunericului compact, şi milioanele şi milioanele de stele ce răspândeau lumină în care se distingea întunericul, toate, toate acestea erau rezultatul mişcării perpetue în repaosul infinit, toate erau parte din dumnezeire?
Şi ea, şi fumul ţigării? Şi iasomia pe care o simţea în nări, invizibilă la culoare, şi mişcarea creierului ei care decidea că trebuie să aibă culoarea galbenă; lătratul câinelui venind de la atâta depărtare încât sunetul era ca un fir prin care puteai pipăi însăşi materia tăcerii; toate, toate să fi fost încărcate de finalitatea îndepărtată, nesfârşită, pătrunzătoare, incomprehensibilă a dumnezeirii?
Se lăsă străbătută de un fior şi-şi trase capul îndărăt. Aşezată într-un fotoliu, cu jurnalul în poală, privi în cameră, de jur împrejur. Gustul lui Fleur o remodelase; covorul avea culori delicate, lumina era voalată şi se cernea plăcut pe rochia ei verde-marin şi pe mâinile ce se odihneau pe jurnal. Ziua lungă o obosise. Se lăsă pe spetează, cu faţa în sus, privind somnoroasă la amoraşii din ceramică arsă cu care o anterioară Lady Mont încercuise tavanul. Îi apăreau ca nişte creaturi mici, durdulii – aşa cum erau legaţi între ei cu lanţuri roz, fiecare într-o perpetuă examinare a fundului celui din faţă, la distanţe egale. În căutarea orelor roz, a rozelor… Pleoapele-i căzură, buzele i se întredeschiseră – dormea. Şi lumină discretă, cercetându-i faţa, şi părul, şi gâtul, îi dezvălui destinderea în somn, delicateţea impudică, amintind-o pe aceea a frumoaselor italience, atât de englezoaice, pe care le-a pictat Botticelli. Un zuluf de păr arămiu se desprinse, un surâs rătăci pe buzele întredeschise; genele, ceva mai închise la culoare decât părul, fluturară pe obrajii ce păreau transparenţi; şi, pe măsură ce visele defilau, nasul se încreţea şi vibra de parcă-şi râdea de propriu-i vârf în vânt. Înălţată astfel, faţa părea să arate că nu e nevoie decât de o mişcare pentru a o smulge de pe tulpina albă a gâtului…
Cu o tresărire îşi îndreptă capul. Cel care fusese supranumit Bantham Snobişorul stătea în mijlocul camerei, măsurând-o cu o privire dură, albastră şi neclintită.
— Scuză-mă, îi spuse, scuză-mă. Trăgeai un pui de somn…
— Visam plăcintă cu carne, răspunse Dinny. Ce drăguţ din partea dumneavoastră să veniţi la o oră atât de târzie.
— Şapte partide. Presupun că n-o să dureze mult. Te superi dacă fumez o pipă?
Se aşeză pe o canapea în faţa ei şi începu să-şi umple pipa. Avea expresia omului care intenţionează să asculte „o istorie până la capăt, rezervându-şi părerea pentru sfârşit. În momentul acela, Dinny înţelegea mai limpede cum sunt conduse treburile publice. „Desigur, îşi spuse ea, în clipa asta îl oferă pe quo şi nu-l vede pe quid. Asta-i opera lui Jean!„ Şi dacă simţea recunoştinţă faţă de femeia-leopard pentru că abătuse spre ea interesul Lordului, sau dacă o încerca un fel de gelozie, nici Dinny şi nici o altă femeie n-ar fi putut-o spune. Oricum, îi bătea inima şi începu să citească, cu o voce grăbită şi prozaică. Parcursese trei dintre pasaje înainte de a ridica din nou ochii spre el. Faţa Lordului, cu excepţia buzelor care sugeau pipa, părea tăiată dintr-un lemn puternic colorat. Ochii continuau s-o privească într-un fel curios şi acum vag ostil, de parcă ar fi gândit: „Fata asta încearcă să mă facă să simt ceva. E foarte târziu”.
Urându-şi şi mai mult misiunea, Dinny îi dădu înainte cu lectura. Cel de-al patrulea pasaj era – cu excepţia ultimului – cel mai sfâşietor, cel puţin pentru ea; şi vocea îi tremură puţin când îl sfârşi.
— Cam exagerată partea asta, comentă Lordul Saxenden; catârii n-au sentimente, ştii – nişte dobitoace şi-atât.
Dinny simţi cum i se urcă sângele la cap; n-o să se mai uite la el. Şi continuă să citească. De astă dată se cufundă în acest dureros recitativ, care prindea pentru prima oară glas. Isprăvi, cu răsuflarea tăiată, tremurând din creştet până în tălpi din pricina efortului de a-şi controla glasul. Lordul Saxenden stătea cu bărbia rezemată în palmă. Adormise.
Rămase locului privindu-l, aşa cum cu puţin înainte o privise el. O clipă, fu pe punctul de a-i trage brusc mâna de sub bărbie. Dar simţul umorului o salvă şi, uitându-se la el aşa cum se uită Venus la Marte în tabloul lui Botticelli, luă o foaie de hârtie de pe biroul lui Fleur, scrise: „Îmi pare foarte rău că v-am extenuat. Noapte bună”, şi o aşeză cu infinită precauţie pe genunchii Lordului. Făcând jurnalul sul, se îndreptă tiptil spre uşă, o deschise şi aruncă din nou o privire în spate; Lordul scotea nişte hârâieli slabe, care în curând aveau să devină sforăituri. „Tu faci apel la simţirea lui şi el sforăie, îşi spuse Dinny. Probabil că exact în felul ăsta a câştigat şi războiul”. Şi, întorcându-se, se pomeni faţă-n faţă cu profesorul Hallorsen.
