VIII.
Acea esenţială dezordine intimă, proprie fiecărei camere, care deosebeşte casele vechi englezeşti de orice altă varietate de casă de ţară, era evidentă la Lippinghall Manor. Oamenii intrau în camere ca şi cum aveau de gând să rămână timp îndelungat în ele, şi în vreme ce se aflau acolo inhalau o atmosferă şi se adaptau unui aranjament cu totul diferit de cele din oricare altă încăpere; şi nici n-aveau simţământul că trebuie să lase camera aşa cum o găsiseră, dacă ştiau într-adevăr cum arătase iniţial. Mobila antică, fină, ţinea o indiferentă tovărăşie mobilei de umplutură, cumpărată pentru scopuri de utilitate sau confort. Portrete ale strămoşilor, întunecate sau îngălbenite, stăteau faţă în faţă cu peisaje olandeze sau franceze, mai gălbejite sau mai întunecate, ori, ici-colo, cu încântătoare gravuri vechi şi cu miniaturi nu lipsite de farmec.
În cel puţin două dintre odăi se aflau nişte vechi şi frumoase cămine, corupte de tendinţa spre confort prin nişte apărători de foc pe care puteai să te aşezi. Şiruri de scări apăreau unde nu te aşteptai, în întuneric. Învăţai cu greutate aşezarea dormitoarelor, şi pe dată o şi uitai. În dormitor puteai găsi un dulap antic, din lemn de castan, de o valoare nepreţuită, şi un pat cu baldachin dintr-o perioadă rafinată; în faţa ferestrei o banchetă cu perne şi câteva stampe franţuzeşti. Dormitorul comunica de obicei cu o cămăruţă mică, în care se afla un pat strâmt, şi cu o baie care putea să aibă sau să nu aibă nevoie de o revizie, dar în care găseai săruri. Un membru al familiei Mont fusese amiral; drept care, prin bizare colţuri de coridoare te pândeau hărţi vechi şi ciudate, cu dragoni care şfichiuiau mările; un alt membru al familiei Mont, bunicul lui Sir Lawrence, al şaptelea baronet, fusese amator de curse de cai, şi anatomia calului pur-sânge, precum şi jockeii din perioada sa (1860-1883) puteau fi studiaţi, pe pereţi. Cel de-al şaselea baronet care, fiind om politic, trăise mai mult decât ceilalţi, lăsase gravuri din perioada victoriană timpurie, înfăţişându-le pe soţia şi pe fiicele sale în crinoline, şi pe el cu favoriţi. Exteriorul casei era în stil carolian, temperat ici-colo de fragmente georgiene sau chiar victoriene, în locurile unde cel de-al şaselea baronet dăduse frâu liber înclinaţiei sale de a moderniza. Dar singurul lucru cu adevărat modern era instalaţia de apă.
Miercuri dimineaţă, când Dinny coborî la micul dejun – vânătoarea fiind fixată să înceapă la ora zece – trei dintre doamne şi toţi bărbaţii cu excepţia lui Hallorsen se aflau aşezaţi sau circulau printre măsuţele de serviciu. Se lăsă să lunece pe un scaun lângă Lordul Saxenden, care se ridică uşor cu un:
— Bună dimineaţa!
— Dinny, strigă Michael aflat în faţa unui bufet, cafea, cacao sau bere de ghimber?
— Cafea şi nişte somon afumat, Michael.
— Nu există somon.
Lordul Saxenden înălţă privirile:
— Nu există somon afumat? murmură, şi se întoarse la cârnatul pe care-l mânca.
— Puţin cod? întrebă Michael.
— Nu, mulţumesc.
— Cu ce te pot servi, mătuşă Wilmet?
— Kedgeree.36
— Nu există kedgeree. Numai rinichi, slănină, jumări de ouă, cod, jambon, plăcintă rece cu carne de potârniche.
Lordul Saxenden se ridică rostind: „Ah! Jambon!” şi se îndreptă spre o măsuţă-servantă.
— Ei, Dinny?
— Puţin gem, te rog, Michael.
— De agrişe, de căpşuni, de coacăze, marmeladă?
— De agrişe.
Lordul Saxenden se reaşeză cu o farfurie cu jambon în faţă şi, în timp ce mânca, începu să citească o scrisoare. Dinny nu prea reuşea să-l judece după chip, pentru că nu-i putea vedea ochii, iar gura îi era plină. Dar i se părea că înţelege de ce fusese poreclit „Snobişorul”. Era roşcovan la faţă, avea părul şi mustaţa de culoare mai deschisă, ambele încărunţite, şi o ţinută dreaptă. Deodată, se întoarse către ea şi spuse:
— Scuzaţi-mă că citesc scrisoarea. E de la soţia mea. E bolnavă, ştiţi…
— Îmi pare rău.
— E îngrozitor! Biata de ea.
Vârî scrisoarea în buzunar, îşi umplu gura cu jambon şi se uită la Dinny. Fata văzu că avea ochi albaştri şi că sprâncenele, mai închise la culoare decât părul, arătau ca nişte stive de undiţe minuscule. Ochii i se bulbucau uşor, de parcă ar fi vrut să spună: „Cine-mi sunt!
— Cine-mi sunt!” Dar în clipa aceea Dinny îl observă pe Hallorsen care intra pe uşă. Rămase o secundă cam nesigur, apoi, zărind-o, se îndreptă spre scaunul liber aflat de cealaltă parte a ei.
— Domnişoară Cherrell, i se adresă înclinându-se, pot să mă aşez aici?
— Desigur; mâncarea se găseşte pe măsuţe, dacă doriţi să luaţi ceva.
— Cine-i ăsta? întrebă Lordul Saxenden când Hallorsen se îndepărtă pentru a mânca ceva. E american?
— Profesorul Hallorsen.
— Oh! A! A scris o carte despre Bolivia? Nu?
— Da.
— Chipeş bărbat!
— Un mascul…
Lordul Saxenden se întoarse spre ea cu surpriză.
— Gustă puţin din jambonul ăsta! Am cunoscut pe vremuri un unchi de-al dumitale la Harrow, aşa cred.
— Unchiul Hilary, replică Dinny. Mi-a povestit.
— Am pus o dată rămăşag cu el, pe trei siropuri de căpşuni, cine ajunge mai repede jos, la gimnaziu, pe treptele de pe deal.
— Şi aţi câştigat, Lord Saxenden?
— Nu; dar nici nu i-am plătit niciodată unchiului dumitale rămăşagul.
— De ce?
— El şi-a luxat o gleznă, şi eu mi-am scrântit genunchiul. El a reuşit să ţopăie într-un picior până la uşa gimnaziului, dar eu nu m-am mai putut mişca. Amândoi am picat la pat până la sfârşitul semestrului, şi după aceea eu am plecat. Lordul Saxenden chicoti: Aşa că îi mai datorez încă trei siropuri de căpşuni.
— Eu ziceam că la noi în America se mănâncă, nu glumă, la micul dejun, dar e nimic pe lângă ce-i aici, spuse Hallorsen aşezându-se din nou.
— Îl cunoaşteţi pe lordul Saxenden?
— Lordul Saxenden, repetă Hallorsen cu o plecăciune.
— Bună ziua. În America n-aveţi potârnichi ca la noi, nu-i aşa?
— Nu, cred că nu. Abia aştept să le vânez. Ce cafea bună, domnişoară Cherrell!
— Da, răspunse Dinny. Mătuşa Em se mândreşte cu cafeaua ei.
Lordul Saxenden se proţăpi pe un scaun:
— Gustaţi din jambonul ăsta. Nu v-am citit cartea.
— Daţi-mi voie să v-o trimit. Aş fi mândru s-o citiţi.
Lordul Saxenden continua să mănânce.
— Da, Lord Saxenden, ar trebui s-o citiţi, interveni Dinny; şi o să vă trimit şi eu o altă carte cu acelaşi subiect.
Lordul Saxenden căscă ochii.
— Drăguţ din partea dumneavoastră, a amândurora. Ăsta-i gem de căpşuni? întrebă întinzând mâna.
— Domnişoară Cherrell, i se adresă Hallorsen cu voce scăzută, aş dori să revedeţi cartea mea şi să-mi însemnaţi pasajele care socotiţi că-l prejudiciază pe fratele dumneavoastră. Am scris cartea în timp ce sufeream de îngrozitoare dureri de cap.
— Nu prea văd la ce-ar mai folosi acum aşa ceva.
— Ca să pot înlătura acele pasaje la o a doua ediţie, dacă doriţi.
— Foarte amabil din partea dumneavoastră, dar răul s-a comis, domnule profesor; răspunse Dinny cu o voce de gheaţă.
Hallorsen continuă şi mai încet:
— Regret teribil dacă v-am făcut vreun rău.
O senzaţie care n-ar putea fi concretizată decât în cuvintele: „Şi zi aşa, regreţi?” o fulgeră pe Dinny din creştet până-n tălpi, năpădind-o cu un amestec de furie, triumf, calcul, umor.
— Nu mie, fratelui meu i-aţi făcut rău.
— Poate că lucrurile s-ar putea repara dacă le-am revedea împreună.
— Ştiu eu? spuse Dinny şi se ridică.
Hallorsen se sculă în picioare şi se înclină, rămânând astfel cât trecu pe lângă el. „Teribil de politicos” gândi Dinny.
Îşi petrecu dimineaţa recitind jurnalul fratelui ei, într-un colţ al grădinii atât de cotropit de arbuşti de tisă, încât oferea un adăpost desăvârşit. Soarele o mângâia cald, iar zumzetul albinelor ce se roteau peste zinii, rochia-miresii, nalbe, garofiţe chinezeşti, margarete, era odihnitor. În colţişorul acesta de grădină atât de retras, Dinny fu din nou cuprinsă de o senzaţie neplăcută la gândul de a dezvălui opiniei publice simţirile intime ale lui Hubert. Şi nu pentru că jurnalul se lamenta; ci pentru că releva suferinţe spirituale şi fizice cu acuitatea unei înregistrări menite să nu cadă sub alt ochi decât al aceluia care le înregistrase. Pocnete de puşcă răbufneau în juru-i; rezemându-şi cotul de un arbust de tisă, îşi lăsă privirile să lunece spre câmp, de unde veneau împuşcăturile.
O voce rosti:
— Aici erai!
Mătuşa Em, purtând o pălărie de păi cu boruri atât de largi încât îi atingeau umerii, stătea ceva mai jos, cu doi grădinari îndărătul ei.
— Vin îndată la tine, Dinny; Boswell, şi dumneata Johnson, puteţi pleca. Azi după-masă o să ne uităm la portulacă. Şi aruncând o privire spre Dinny pe sub nimbul uriaş şi înclinat al pălăriei: Portulaca provine din Majorca, şi e atât de sensibilă…
— Se numesc Boswell şi Johnson37 mătuşico?
— Da, îl aveam pe Boswell şi unchiul tău nu s-a lăsat până n-a găsit şi un Johnson. Îi pune să meargă tot timpul împreună. Ţie îţi place doctorul Johnson, Dinny?
— Cred că întrebuinţează prea des cuvântul „Sir”.
— Fleur mi-a luat foarfecele de grădină. Ce-ai acolo, Dinny?
— Jurnalul lui Hubert.
— Deprimant?
— Da.
— Mă uitam la profesorul Hallorsen. Cred că ar trebui să mai slăbească.
— Începând cu tupeul, mătuşă Em.
— Sper să împuşte câţiva iepuri, reluă Lady Mont; supă de iepure te scuteşte de atâtea griji… Wilmet şi Henrietta Bentworth s-au şi pus de acord să nu fie de acord.
— În legătură cu ce?
— Ei, n-am prea dat atenţie, dar cred că era în legătură cu primul ministru – sau era vorba despre portulacă? Se contrazic asupra oricărui subiect. Hen e mereu la Curte, ştii.
— Şi ăsta-i un lucru fatal?
— E o femeie drăguţă. Eu ţin mult la Hen, dar cloncăne tot timpul. Şi ce faci cu jurnalul ăsta?
— Am de gând să i-l arăt lui Michael şi să-i cer sfatul.
— Nu-l asculta pe Michael, o povăţui Lady Mont; e un băiat tare bun, dar nu-l asculta; el cunoaşte tot felul de oameni ciudaţi – editori şi alţii de felul ăsta.
— Tocmai de asta vreau să-i cer sfatul.
— Mai bine cere-i-l lui Fleur, ea are un cap bun. La Condaford aveţi zinii din astea? Ştii, Dinny, cred că Adrian se scrânteşte.
— Mătuşă Em!
— Lâncezeşte îngrozitor; şi-i slab de cred că n-ai unde înfige un ac în el. Desigur, nu se cuvine să vorbesc cu tine asemenea lucruri, dar eu cred că ar trebui s-o aibă pe Diana.
— La fel cred şi eu, mătuşică.
— Ei bine, şi el n-o s-o facă.
— Sau ea n-o s-o facă.
— Niciunul dintre ei n-o s-o facă; cum se poate aranja aşa ceva, nu ştiu. Ea are patruzeci de ani.
— Ce vârstă are unchiul Adrian?
— El e cel mai mic, înainte de Lionel. Eu am cincizeci şi nouă de ani, declară Lady Mont cu glas ferm. Ştiu că eu am cincizeci şi nouă, iar taică-tu şaizeci; bunică-ta trebuie să fi fost vlăguită la vremea aceea, ne făcea unul după altul. Ce părere ai tu, e bine să ai copii?
Dinny înghiţi un balonaş de râs şi răspunse:
— Mă rog, pentru oamenii căsătoriţi, şi într-o cantitate moderată, poate că da.
— Fleur o să mai aibă un copil în martie; e o lună proastă, indiferentă. Tu când te măriţi, Dinny?
— Când tinerele mele sentimente vor fi stârnite, şi nu înainte.
— Asta-i foarte prudent. Dar să nu iei un american.
Dinny roşi, zâmbi periculos şi întrebă:
— De ce naiba m-aş mărita cu un american?
— Nu se ştie niciodată, răspunse Lady Mont, strivind o floare ofilită; depinde de cât eşti de asaltată. Când l-am luat pe Lawrence, eram atât de asaltată de el…
— Şi încă mai eşti, mătuşă Em; e minunat, nu?
— Nu fi ironică!
Şi Lady Mont se lăsă să lunece în visare, aşa încât pălăria ei păru mai uriaşă ca oricând.
— Fiindcă veni vorba de căsătorie, mătuşă Em, aş vrea să găsim o fată pentru Hubert. E nevoie să-i mai abatem puţin gândurile.
— Unchiul tău te-ar sfătui să-i abateţi gândurile cu o dansatoare.
— Poate că ştie unchiul Hilary vreuna pe care ne-ar putea-o recomanda.
— Eşti obraznică, Dinny. Totdeauna am socotit că eşti obraznică. Dar dă-mi voie să mă gândesc: era o fată; nu, s-a măritat.
— Poate că la ora asta e divorţată.
— Nu. Cred că până la urmă o să divorţeze, dar lucrul ia timp. O fiinţă încântătoare.
— Sunt convinsă, la mai gândeşte-te, mătuşico.
— Albinele astea, replică mătuşa ei, îi aparţin lui Boswell. Sunt italieneşti. Lawrence spune că-s fasciste.
— Cămăşi brune şi nici o remuşcare. Par a fi, într-adevăr, nişte albine foarte active.
— Da; zboară întruna şi dacă le superi, te înţeapă pe loc. Cu mine sunt drăguţe.
— Ai una pe pălărie, scumpo. Să ţi-o iau jos?
— Stai! strigă Lady Mont, dându-şi pălăria pe spate şi ţinându-şi gura uşor întredeschisă. Mă gândesc la una!
— Te gândeşti la o ce?
— Jean Tasburgh, fiica vicarului nostru de aici – familie foarte bună. Bineînţeles, fără bani.
— Chiar deloc?
Lady Mont scutură din cap şi pălăria i se clătină.
— Nici o Jean n-are vreodată bani. E drăguţă. Seamănă cu un leopard.
— Aş putea s-o văd, mătuşă Em? Ştiu precis ce nu i-ar place lui Hubert.
— Am s-o invit la masă. La ei se mănâncă prost. Cineva din familia noastră a luat odată o Tasburgh. Cred că asta s-a întâmplat pe vremea regelui Iacob, aşa că într-un fel ne e verişoară, dar foarte de departe. Au şi un băiat; e în marină, ştii, şi n-are mustaţă. Cred că e la vicariat, în permisiune.
— Permisie, mătuşă Em.
— Ştiam că nu era cuvântul potrivit. Fii bună, dă-mi jos albina aia de pe pălărie.
Dinny prinse în batistă albina mică de pe pălăria mare şi o duse la ureche.
— Îmi place să le aud bâzâind.
— Am să-l invit şi pe el, răspunse mătuşa; îl cheamă Alan, e un băiat drăguţ. Privi la părul lui Dinny. Culoarea merişorului, aşa spun eu. Cred că are perspective, dar nu ştiu ce fel anume. A suferit un şoc în timpul războiului.
— Sper că s-a întors întreg, mătuşico.
— I s-a dat nu ştiu ce decoraţie pentru asta. Zice că în marină acum e o atmosferă foarte îmbâcsita. Numai unghiuri ştii, şi roţi, şi mirosuri. Trebuie să-l întrebi pe el.
— În legătură cu fata, mătuşă Em, ce-ai vrut să spui când ai asemănat-o cu un leopard?
— Ei, când se uită la tine, te aştepţi să vezi un pui de sălbăticiune ivindu-se de după colţ. Maică-sa a murit. Ea conduce parohia.
— O să-l conducă şi pe Hubert?
— Nu; ar conduce însă pe oricine ar încerca să-l conducă pe el.
— Asta mai merge. Pot să duc eu la vicariat o invitaţie din partea dumitale?
— Îi trimit pe Boswell şi Johnson. Lady Mont îşi privi ceasul brăţară. Ba nu, la ora asta trebuie să fie la masă. Totdeauna îmi pun ceasul după ei. O să ne ducem noi două, Dinny; e doar la un sfert de milă de aici. Ce părere ai, n-aş putea merge cu pălăria mea?
— Dimpotrivă, scumpo.
Atunci, foarte bine; o putem lua pe aici.
Îndreptându-se spre capătul grădinii de tisă, coborâră câteva trepte spre o lungă cărare ierboasă, apoi, deschizând o portiţă, se pomeniră la vicariat. Dinny rămase sub portalul îmbrăcat în plante agăţătoare, ascunsă de pălăria mătuşii ei. Uşa era deschisă şi un hol umbros lambrisat, răspândind o mireasmă de pot-pourri şi de lemn vechi, te îmbia parcă să intri. Un glas de femeie, strigă dinăuntru:
— A-lan!
Un glas bărbătesc răspunse:
— Hel-lo!
— Te supără să iei azi un prânz rece?
— Nu e sonerie, anunţă Lady Mont, mai bine să batem din palme.
Bătură din palme la unison.
— Ce naiba?
Un tânăr în haine de flanelă gri se ivi în prag. Avea o faţă bronzată, părul negru, ochi cenuşii, o privire adâncă şi directă.
— O! exclamă el. Lady Mont… Hei! Jean!
Apoi, întâlnind ochii lui Dinny pe după marginea pălăriei, zâmbi cum se zâmbeşte în marină.
— Alan, tu şi Jean puteţi veni astă-seară la cină? Dinny, ţi-l prezint pe Alan Tasburgh. Îţi place pălăria mea?
— E un amor, Lady Mont.
O tânără, croită toată dintr-o singură bucată şi mişcându-se ca pe arcuri de oţel, venea spre ei. Purta o bluză fără mâneci, gălbuie, şi o fustă, iar braţele şi obrajii aveau o culoare rumenă. Dinny îşi dădu seama ce voise să spună mătuşa ei. Faţa cu linia pomeţilor lată se îngusta spre bărbie, ochii erau de un cenuşiu-verzui, cu o tăietură dreaptă, umbriţi de gene lungi, negre; te priveau direct şi scânteia în ei un licăr; nasul era fin, fruntea lată, iar părul tuns scurt, castaniu.
„Mai ştii?” îşi spuse Dinny. Apoi, când fata îi zâmbi, o străbătu un uşor fior.
— Ţi-o prezint pe Jean, interveni mătuşa ei: nepoata mea, Dinny Cherrell.
O mână subţire şi bronzată strânse puternic mâna lui Dinny.
— Unde-i tatăl vostru? urmă Lady Mont.
— Tata-i la o conferinţă parohială. I-am cerut să mă ia şi pe mine, dar a refuzat.
— Atunci probabil că-i într-adevăr la Londra şi bate teatrele.
Dinny o văzu pe fată măsurând-o lung pe mătuşa ei, hotărând că asta-i Lady Mont şi pace, şi apoi zâmbind. Tânărul începu să râdă.
— Deci veniţi amândoi la cină! Opt şi un sfert. Dinny, trebuie să ne întoarcem să fim la vreme la prânz. Rândunele! adăugă Lady Mont de după borul pălăriei, şi trecu pe sub portal.
— Avem o sindrofie, preciză Dinny în faţa sprâncenelor ridicate ale tânărului. A vrut să spună frac şi cravată albă.
— Oh! Ah! Ţoale de gală, Jean.
Cei doi rămaseră în prag, braţ la braţ. „Drăguţă pereche!” gândi Dinny.
— Ei? o întrebă mătuşa ei când se găsiră din nou pe cărarea ierboasă.
— Da, aproape c-am văzut şi eu puiul de sălbăticiune. E frumoasă, cred. Dar aş ţine-o în zgardă.
— Uite-l pe Boswell şi Johnson! exclamă Lady Mont, ca şi cum cei doi ar fi fost unul singur. Dumnezeule! înseamnă că-i trecut de două.
