VI.

Norocul continuă să ţină cu ea, şi-l surprinse pe cel de-al treilea unchi contemplându-şi propria casă din Mount Street de parcă era pe punctul de a o cumpăra.

— Ah! Dinny, vino; mătuşa-ta e melancolică şi o să se bucure să te vadă. Iar eu simt lipsa bătrânului Forsyte, adăugă când intrară în hol. Mă gândeam tocmai cât să cer pe casa asta dac-ar fi s-o închiriez în sezonul viitor. Tu nu l-ai cunoscut pe bătrânul Forsyte – tatăl lui Fleur; era un personaj.

— Ce se întâmpla cu mătuşa Em, unchiule Lawrence?

— Nimic, draga mea. Cred că priveliştea bietului unchi bătrân Scrobitu a făcut-o să mediteze la viitor. Tu meditezi vreodată la viitor, Dinny? După o anumită vârstă, viitorul devine o perioadă înfricoşătoare.

Deschise o uşă.

— Draga mea, a venit Dinny.

Emily, Lady Mont, se găsea în salonul ei lambrisat, fluturând un pămătuf de pene pe nişte plante de interior, în timp ce papagalul îi şedea cocoţat pe umăr. Lăsă jos pămătuful, se apropie cu o privire pierdută, spuse: „Fii cuminte, Polly” şi îşi sărută nepoata. Papagalul se transferă pe umărul lui Dinny şi îşi încovoie capul, iscoditor, ca s-o privească în faţă.

— E o comoară, spuse Lady Mont; nu te supără dac-o să te ciupească de ureche? Mă bucur atât de mult c-ai venit, Dinny; m-am gândit tot timpul la înmormântări. Spune-mi, care-i părerea ta despre viaţa de apoi?

— Există aşa ceva, mătuşico?

— Dinny! Ce spui tu e atât de deprimant…

— Poate că cei care o doresc o şi au.

— Eşti la fel ca Michael. El e atât de cerebral. De unde ai cules-o pe Dinny, Lawrence?

— Din stradă.

— Asta sună cam lipsit de cuviinţă. Cum se simte tatăl tău, Dinny? Sper că nu mai rău de când a fost în casa aceea îngrozitoare de la Porthminster. Mirosea a şoareci conservaţi.

— Suntem cu toţii foarte necăjiţi din cauza lui Hubert, mătuşă Em.

— Ah! Hubert, da. Ştii, cred că a făcut o greşeală când i-a biciuit pe oamenii aceia. Că i-a împuşcat, asta se mai poate înţelege, dar biciuitul e un act atât de fizic şi atât de mult în genul Bătrânului Duce21…

— Dumneata nu te-ai simţi tentată să-i biciuieşti pe cărăuşi dacă i-ai vedea şfichiuind nişte cai supraîmpovăraţi, în timp ce-i mână la deal?

— Ba da. Asta făceau ei acolo?

— Efectiv, numai că mult mai rău. Obişnuiau să răsucească cozile catârilor şi să-şi înfigă cuţitele în ei şi în genere torturau bietele dobitoace.

— Zău? Atunci mă bucur că i-a biciuit; cu toate că mie nu mi-au plăcut niciodată catârii de când am urcat pe Gemmi. Ţii minte, Lawrence?

Sir Lawrence încuviinţă din cap. Faţa lui avea acea expresie afectuoasă, dar amuzată, pe care Dinny o asocia întotdeauna cu prezenţa mătuşii Em.

— De ce, mătuşico?

— S-au rostogolit cu mine cu tot; adică nu toţi, numai acela pe care călăream. Mi s-a spus că era unica dată când un catâr s-a rostogolit cu cineva – se pare că-s siguri pe picioare.

— Ce prost gust, mătuşico!

— Da – şi foarte neplăcut – atât de indecent! Crezi că Hubert ar vrea să vină săptămâna viitoare la Lippinghall la o vânătoare de potârnichi?

— Nu prea cred că în zilele astea Hubert poate fi convins să se ducă oriunde ar fi. Are o cumplită indispoziţie. Dar dacă există un cotlon cât de mic pentru mine, aş putea să vin eu?

— Sigur că da. E loc berechet. Ia să vedem: nu vin decât Charlie Muskham cu noua sa soţie, domnul Bentworth cu Hen, Michael şi Fleur, Diana Ferse, şi poate că Adrian, fiindcă el nu vânează, şi mătuşa-ta Wilmet. Oh! Ah! Şi lordul Saxenden.

— Cum? strigă Dinny.

— De ce? Nu e o persoană respectabilă?

— Dar, mătuşico – e minunat! El e obiectivul meu.

— Ce cuvânt oribil; niciodată până acum n-am auzi să i se spună astfel. Şi apoi, există o Lady Saxenden care zace pe undeva ţintuită la pat.

— Nu, nu mătuşă Em. Vreau să ajung la el în legătură cu Hubert. Tata zice că dânsul e buricul.

— Dinny, tu şi Michael întrebuinţaţi cele mai ciudate expresii. Ce buric?

Sir Lawrence rupse tăcerea împietrită pe care o păstra de obicei în prezenţa soţiei sale.

— Draga mea, Dinny vrea să spună că în chestiunile militare Saxenden e un mare regizor de culise.

— Ce fel de om e, unchiule Lawrence?

— Snobişorul? Îl cunosc de atâta amar de vreme – e un tip…

— Ce vrei să faci tu e foarte îngrijorător, interveni Lady Mont reluându-şi papagalul.

— Mătuşică scumpă, eu mă aflu pe teren sigur.

— Dar oare lordul – hm!

— Snobişorul ăsta, e…? Eu m-am străduit să fac din Lippinghall un loc respectabil. Şi aşa am îndoieli în ce-l priveşte pe Adrian, dar… – aşeză papagalul pe busola căminului – Adrian e fratele meu preferat. Pentru un frate favorit mai închizi ochii…

— Aşa e, întări Dinny.

— Totul o să fie în deplină ordine, Em, o linişti Sir Lawrence. Eu o să le supraveghez pe Dinny şi pe Diana, iar tu o să-i supraveghezi pe Adrian şi pe Snobişor.

— Pe măsură ce trece timpul, unchiul tău devine tot mai frivol, Dinny; îmi spune cele mai înfiorătoare lucruri, Mătuşa Em rămase liniştită alături de Sir Lawrence care-şi petrecu mâna pe sub braţul ei. Dinny gândi: Regele Roşu şi Regina Albă.22

— Ei bine, Dinny, ţi spun la revedere, rosti pe neaşteptate mătuşa ei. Trebuie să mă întind pe pat. Maseuza mea suedeză mă ia în primire de trei ori pe săptămâna. Şi, într-adevăr, dau jos din greutate. Privirile ei o măsurară pe Dinny. Mă întreb dacă pe tine te-ar putea face să mai adaugi ceva greutate.

— Sunt mai grasă decât par, mătuşico.

— Şi eu la fel – ceea ce-i deprimant. Dacă unchiul tău n-ar fi uscat ca un arac, n-aş obiecta.

Îşi înclină obrazul pe care Dinny depuse un sărut zgomotos.

— Ce sărut încântător! exclamă Lady Mont. De ani de zile nu m-a mai sărutat nimeni în felul ăsta. În general, oamenii te ciugulesc cu vârful buzelor. Haide, Polly!

Şi, împodobită cu papagalul pe umăr, se îndepărtă legănându-se.

— Mătuşa Em arată extraordinar de bine.

— Aşa se şi simte. E ideea ei fixă că se îngraşă şi se împotriveşte cu ghearele şi cu dinţii. Drept care ne tragem zilele cu hrana cea mai pestriţă. La Lippinghall e mai bine pentru că Augustine ne duce de nas şi e la fel de franţuzoaică pe cât era şi acum treizeci şi cinci de ani, când am adus-o cu noi din voiajul de nuntă. Găteşte şi acum extraordinar. Din fericire, pe mine nimic nu mă îngraşă.

— Dar mătuşa Em nu e grasă.

— Mm – nu.

— Şi are o ţinută foarte frumoasă. Ceea ce nouă ne lipseşte.

— Ţinuta dreaptă s-a mistuit o dată cu epoca edwardiană şi a fost înlocuită de mersul săltăreţ. Voi, femeile tinere, săltaţi cu toate de parcă sunteţi gata să vă repeziţi peste ceva şi apoi s-o ştergeţi. Am încercat să prevăd ce-o să urmeze după. În mod logic ar trebui să succeadă săritura, dar s-ar putea ca lucrurile să se răstoarne şi să vină mersul languros.

— Unchiule Lawrence, ce fel de om e în realitate Lordul Saxenden?

— Unul dintre cei care au câştigat războiul prin faptul că nimeni n-a ţinut niciodată seama de părerea lor. Cunoşti genul: „Am petrecut week-end-ul la Cooquer. Era şi familia Capers şi Gwen Blandish; ea a fost în armată şi avea multe de spus despre frontul din Polonia.23 Dar eu aveam şi mai multe. Am discutat cu Capers; el crede că nemţilor le-a ajuns cuţitul la os. N-am fost de aceeaşi părere; e pornit pe Lordul T. Arthur Prose, care a venit duminică; apreciază că ruşii au acum vreo două milioane de carabine, dar n-au muniţii. Războiul, zice el, se termină până în ianuarie. E îngrozit de pierderile noastre. De-ar şti ce ştiu eu! Era şi Lady Thripp cu fiul ei care şi-a pierdut piciorul stâng. Ea e foarte atrăgătoare; i-am promis să-i vizitez spitalul şi s-o învăţ cum să-l conducă. Duminică, un dejun foarte agreabil – toată lumea era în formă; am jucat jocuri de societate. Alick a venit mai târziu, zice că în ultimul atac am pierdut patruzeci de mii de oameni, dar francezii au pierdut şi mai mult. Mi-am exprimat părerea că situaţia e foarte serioasă. Dar nimeni n-a ţinut seama de ea.”

Dinny râse:

— Există astfel de oameni?

— Au existat, draga mea! Oameni foarte valoroşi, ce ne-am fi făcut fără – felul în care-şi menţineau bună dispoziţie şi curajul şi conversaţia – trebuia să-i vezi ca să crezi. Şi toţi au câştigat războiul. Saxenden, mai ales, poartă această răspundere. Tot timpul a avut o funcţie activă.

— Ce funcţie?

— Să ştie tot. Judecând după spusele lui, probabil că ştia mai mult decât orice alt om de pe glob. Are şi o constituţie remarcabilă şi-i place să fie remarcată: e un mare yachtman.

— O să-l privesc drept în faţă.

— Snobişorul e unul din oamenii la care-i mai bine să priveşti îndărăt, oftă unchiul ei. Vrei să rămâi peste noapte, Dinny, sau te întorci acasă?

— Trebuie să mă întorc în seara asta. Trenul meu pleacă la opt din gara Paddington.

— În cazul ăsta te salt peste Hyde Park, îţi ofer o gustare la Paddington şi te depun în tren.

— O, nu-ţi bate capul cu mine, unchiule Lawrence.

— Sigur, traversează parcul fără mine şi lipseşte-mă de şansa de a fi arestat pentru acostarea unei fete tinere. Nici în ruptul capului! Am putea să ne şi aşezăm un pic ca să ne încercăm norocul. Eşti tipul de fată care-i vira pe cei vârstnici în bucluc. Ai un aer botticellian, Dinny. Hai să mergem!

Era ora şapte, într-o seară de septembrie, când intrară în Hyde Park şi porniră pe sub platani, prin iarba uscată.

— E prea devreme, din cauza economiei de lumină24. Indecenţele se comit de la opt în sus. Mă îndoiesc că ne-ar fi de vreun folos să ne aşezăm. Poţi recunoaşte un poliţist deghizat când îl vezi? E foarte necesar. În primul rând gambeta – de teamă să nu fie lovit prea brusc în moalele capului; în cărţi sunt întotdeauna trântiţi la pământ; apoi tendinţa de a arăta ca şi cum n-ar fi poliţist; o expresie competentă în jurul gurii – în poliţie îşi pun dantura la punct; ochii în jos când nu sunt fixaţi asupra ta; omul important, bine înfipt pe ambele picioare şi arătând de parcă tocmai i s-a luat măsura pentru nu ştiu ce lucru important. Şi, bineînţeles, ghete proverbiale.

Dinny chicoti:

— Îţi spun eu ce trebuie să facem, unchiule Lawrence. Înscenăm o acostare. La intrarea gării trebuie să fie un poliţist! Eu am să dau câtva timp târcoale pe acolo şi te agăţ de îndată ce apari. Ce anume trebuie să spun?

Sir Lawrence încreţi o sprânceană:

— Din câte îmi aduc eu aminte, ceva în genul ăsta: „Ce mai faci puişorule? E seara ta liberă?”

— Atunci eu o iau înainte şi-ţi lansez cuvintele astea chiar sub nasul poliţistului.

— O să-şi dea seamă că-l ducem, Dinny.

— Dai înapoi!

— Ei bine, e-atâta vreme de când nimeni n-a mai luat în serios vreo propunere de-a mea! Pe de altă parte: „Viaţa e reală, viaţa e serioasă, şi nu închisoarea-i este ţelul!”25

— Mă dezamăgeşti, unchiule.

— Cu asta sunt obişnuit, draga mea. Aşteaptă până o să ajungi şi tu gravă şi respectabilă şi-ai să vezi cât de des o să-i dezamăgeşti pe cei tineri.

— Dar gândeşte-te un pic: am putea avea zilnic coloane întregi din ziare dedicate nouă: „Scandal în jurul unei acostări la intrarea gării Paddington; un pretins unchi”. Nu râvneşti să fii un pretins unchi şi să ocupi mai mult spaţiu în ziare decât problemele Europei? Nu vrei nici măcar să bagi poliţia în bucluc? Unchiule, e meschin!

— Soit! 26 replică Sir Lawrence; un unchi pe zi la tribunalul de poliţie e suficient. Eşti mai periculoasă decât credeam, Dinny.

— Nu, zău, dar de ce să fie arestate fetele alea? Asemenea lucruri ţin de trecut, când femeile erau tratate mai rău decât câinii.

— Sunt întru totul de părerea ta, Dinny, dar la noi mai stăruie conştiinţa conformistă, iar poliţia trebuie să aibă ceva de făcut. Imposibil să reduci numărul poliţiştilor fără a spori numărul şomerilor. Şi apoi o poliţie care n-are de lucru e periculoasă pentru bucătărese.

— Fii serios, unchiule.

— Nu-mi cere asta, draga mea! Orice ne-ar mai rezerva viaţa – aşa ceva să nu-mi ceri. Dar prevăd epoca în care vom fi cu toţii liberi să ne acostăm unii pe alţii, în limitele bunei-cuviinţe. În locul actualelor norme de comportare vor exista versiuni revizuite pentru bărbaţi şi pentru femei: „Doamnă, doriţi să vă plimbaţi?” „Domnule, doriţi tovărăşia mea?” Va fi o epocă poate nu de aur, dar în orice caz poleită. Iată intrarea gării Paddington. Ai fi avut inimă să-l duci de nas pe acest nobil poliţist? Vino, hai să traversăm. Mătuşa ta nu se mai dă azi jos din pat, aşa că o să iau masa cu tine la bufet, urmă el când intrară în gara Paddington. O să luăm întâi un aperitiv şi în rest, dacă cunosc eu bine staţiile noastre de cale ferată, o să ne servească supă de vacă, peşte alb, friptură în sânge, verdeţuri, cartofi rumeniţi şi tarte cu prune – toate gustoase deşi cam englezeşti.

— Unchiule Lawrence, i se adresă Dinny când ajunseră la friptură în sânge, ce părere ai despre americani?

— Dinny, nici un om cu spirit patriotic n-o să-ţi spună adevărul, tot adevărul şi numai adevărul în legătură cu acest subiect. În orice caz, americanii, ca şi englezii, pot fi împărţiţi în două categorii: americani şi americani. Cu alte cuvinte, unii sunt drăguţi şi unii dezgustători.

— De ce nu reuşim noi să ne înţelegem mai bine cu ei?

— La întrebarea asta se poate răspunde uşor. Englezii dezgustători nu se înţeleg cu ei pentru că au mai mulţi bani decât noi. Englezii drăguţi nu se înţeleg cu ei aşa cum ar trebui, pentru că americanii sunt susceptibili, iar accentul glasului american nu e plăcut pentru urechea englezească. Sau s-o luăm invers. Americanii dezgustători nu se înţeleg cu englezii pentru că accentul glasului englezesc nu e plăcut pentru urechile lor. Americanii drăguţi nu se înţeleg cu noi aşa cum ar trebui pentru că suntem nereceptivi şi dispreţuitori.

— Nu găseşti că se încăpăţânează prea tare să procedeze numai cum îi taie pe ei capul?

— La fel facem şi noi. Nu-i asta. E vorba de maniera în care o fac, draga mea, asta ne deosebeşte, maniera şi limbajul.

— Cum aşa?

— Faptul că vorbim ceea ce se consideră a fi aceeaşi limbă este fără îndoială o cursă. Trebuie să sperăm într-o astfel de dezvoltare a dialectului american, încât să se impună pentru ambele părţi necesitatea de a-şi învăţa reciproc limba.

— Dar se vorbeşte mereu de legătura pe care o constituie o limbă comună.

— De unde curiozitatea asta la tine pentru americani?

— Luni trebuie să-l întâlnesc pe profesorul Hallorsen.

— Tipul cu Bolivia. În cazul ăsta îţi dau un sfat, Dinny. Lasă-l să aibă dreptate şi o să-ţi ciugulească din palmă. Dacă-l contrazici, tu n-o să ciuguleşti nimic din palma lui.

— O, am de gând să-mi ţin firea.

— Fii pregătită de atac, dar nu te repezi la el. Acuma, dac-ai isprăvit, draga mea, ar trebui să plecăm: e opt fără cinci.

O instală în vagon şi-i oferi un ziar de seară. Când trenul se puse în mişcare, adăugă:

— Aruncă-i o privire botticelliană, Dinny. Aruncă-i o privire botticelliană!