VII.

Adrian medita asupra cartierului Chelsea, în timp ce se îndrepta într-acolo, în seara zilei de luni. Nu mai era ce fusese odinioară. Îşi amintea că locuitorii de aici, chiar şi în vremurile de amurg ale epocii victoriene, fuseseră un soi de troglodiţi – creaturi gata să-şi plece capul, dintre care, ici-colo, mai răsărea câte o celebritate sau un istoric. Femei care făceau treabă cu ziua, actori zbătându-se să-şi scoată banii de chirie, scriitori trăind din doi bani jumate pe zi, doamne gata să-şi lepede veşmintele pentru un şiling pe oră, perechi căsătorite a căror viaţă se îndreaptă vertiginos spre tribunalul de divorţuri, oameni cărora le plăcea să tragă la măsea, precum şi adoratori ai lui Turner27, Carlyle28, Rossetti29 şi Whistler30; câţiva cârciumari, păcătoşi cu duiumul şi obişnuita puzderie a celor ce mănâncă oaie de patru ori pe săptămână31. Îndărătul unei faţade fluviale care devenea tot mai aristocratică, cu timpul s-a dezvoltat şi a sporit respectabilitatea, până când a ajuns să facă saltul în incurabila King's Boad32 şi au răsărit, chiar şi aici, bastioane ale Artei şi ale Modei.

Casa Dianei era aşezată pe Oakley Street. Adrian şi-o amintea de pe vremea când era lipsită de orice individualitate şi locuită de o familie de stricţi mâncători de oaie. Dar în cei şase ani de când o locuia Diana, devenise unul dintre cele mai încântătoare cuiburi ale Londrei. Le cunoscuse bine pe toate drăgălaşele surori Montjoy, astăzi risipite prin societate, dar dintre toate, Diana era cea mai tânără, cea mai drăguţă, cea mai plină de gust, cea mai spirituală – una dintre acele femei care, fără prea mulţi bani şi fără să-şi discrediteze virtutea, reuşesc să imprime o amprentă de eleganţă pe tot ce e înconjoară şi suscită gelozia. De la cei doi copii ai ei şi de la câinele de rasă Collie (aproape singurul de acest soi care se mai găsea la Londra), de la clavecinul ei, patul cu baldachin, paharul din cristal de Bristol, tapiţeria scaunelor şi covoarelor, totul părea că radiază bun-gust şi că e menit să-l facă pe privitor să se simtă bine. Şi Diana te făcea să te simţi bine, cu silueta ei încă fără cusur, cu ochii întunecaţi, limpezi şi ageri, faţa ovală, tenul de ivoriu, şi o uşoară asprime în pronunţie. Toate surorile Montjoy aveau acest mic defect; provenea de la mama lor, originară din regiunea muntoasă a Scoţiei şi, în ultimii treizeci de ani, felul lor de a vorbi avusese o considerabilă influenţă asupra accentului înaltei Societăţi, convertindu-l din gunguritul folosit la sfârşitul secolului nouăsprezece, într-un fermecător dialect cu r-uri rulate şi l-uri distincte. Ori de câte ori se gândea că Diana, cu venitul ei modest şi cu soţul într-un sanatoriu de boli mintale, era primită pretutindeni în societate, Adrian obişnuia să apeleze la imaginea unei cămile bacteriene. Cele două cocoaşe ale acestui animal îi evocau cele două secţiuni ale Societăţii (cu S mare), legate printr-o punte, arareori folosită după ce ai traversat-o o dată. Cei născuţi Montjoy, o familie foarte veche, de origine din Dumfriesshire, având în trecut nenumărate legături de rudenie cu nobilimea, deţineau, oarecum, un drept ereditar de a se cocoţa pe prima cocoaşă – o poziţie cam plicticoasă, de unde nu prea aveai vizibilitate din pricina capului cămilei; aşa încât Diana era adeseori invitată în case mari ale căror preocupări de căpetenie constau în vânători, exerciţii de tragere cu puşca, spitale, funcţii la Curte, şi în „a oferi o şansă debutantelor”. După cum ştia Adrian, Diana răspundea arareori invitaţiilor. Era mai constant înfiptă pe cea de a doua cocoaşă, acolo unde priveliştea – peste coada cămilei – era mai vastă şi mai încurajatoare. Ah! Ce colecţie ciudată se află pe această cocoaşă din spate! Mulţi ca şi Diana, trecuseră puntea venind de pe prima cocoaşă, alţii se căţăraseră pe coada cămilei, şi câţiva picaseră din ceruri sau – cum spuneau uneori oamenii – din America. Cea de a doua cocoaşă presupunea o calificare, şi Adrian, care nu se calificase niciodată, ştia că e necesară o oarecare agerime pe mai multe fronturi: fie o memorie de primă calitate care să-ţi îngăduie să redai cu promptă exactitate tot ce-ai citit sau ai auzit; fie o sursă naturală de spirit. Dacă nu posezi niciuna, nici alta, puteai să-ţi faci doar o singură dată apariţia pe cocoaşă, şi atât. Desigur, trebuia să ai şi personalitate, dar lipsită de excentricităţi; însă nici genul de personalitate care pune adevărul sub obroc. Strălucire într-o anumită ramură de activitate era un element dezirabil, dar nu sine qua non. Bună creştere era de asemenea binevenită, cu condiţia să nu te facă plicticos. Frumuseţea constituia un paşaport, dar trebuia să fie asociată cu vioiciunea. Banii erau de dorit, dar banii siguri nu-ţi câştigau un loc. Adrian remarcase că opiniile asupra artei, exprimate oral, erau mai de valoare decât posibilităţile concrete de a crea artă; şi abilitatea de a conduce era acceptabilă cu condiţia de a nu fi prea taciturnă sau prea uscată. Pe de altă parte, unii oameni păreau să-şi dobândească un loc pe cocoaşă prin anumite aptitudini pentru „culise” şi prin faptul că se amestecau în toate oalele. Dar mai presus de toate, cea mai mare cerinţă era aceea de a fi priceput la vorbă. De pe această cocoaşă dosnică se trăgeau nenumărate sfori, dar că asta ajuta la mersul înainte al cămilei, Adrian se îndoia, oricât de convinşi ar fi fost cei ce le trăgeau. Ştia că Diana avea un loc atât de sigur în acest grup eterogen, pornit întruna pe invitaţii la mese, încât ar fi putut să se hrănească de la un Crăciun la celălalt fără să cheltuiască un ban, şi n-ar fi avut nevoie să petreacă nici un week-end în Oakley Street. Adrian îi era cu atât mai recunoscător pentru faptul că sacrifica în mod constant asemenea invitaţii, de dragul de a se afla împreună cu copiii şi cu el. Războiul izbucnise curând după căsătoria ei cu Ronald Ferse, iar micuţii Sheila şi Ronald se născuseră abia după întoarcerea lui de pe front. Acum aveau respectiv şapte şi şase ani şi erau, aşa cum Adrian ţinea să-i repete întruna: „adevăraţi micuţi Montjoy”. Moşteniseră, neîndoielnic, înfăţişarea şi însufleţirea ei. Dar numai dânsa ştia că umbra care întuneca faţa Dianei când stă pe gânduri se datora temerilor că nu ar fi trebuit să aibă copii, mai curând decât oricărei alte împrejurări legate de situaţia ei. Tot numai dânsul ştia că tensiunea existenţei alături de o persoană atât de dezechilibrată cum ajunsese Ferse în ultimul timp omorâse în ea instinctul sexual, încât în aceşti din urmă patru ani trăise efectiv în văduvie, fără nici o dorinţă de dragoste. Adrian era încredinţat că Diana nutrea pentru el o reală afecţiune, care se oprea însă acolo unde ar fi început pasiunea.

Sosi cu o jumătate de oră înainte de cină şi urcă în sala de clasă, la etajul de sus, ca să-i vadă pe copii. Tocmai primeau din mina instructoarei franceze pesmeţi şi laptele de seară; îl întâmpinară cu aclamaţii şi-i cerură să le continue povestea pe care le-o începuse. Instructoarea franceză, ştiind la ce se aştepta, se retrase. Adrian se aşeză în faţa celor două feţişoare scânteietoare şi reluă firul de acolo de unde îl întrerupsese:

— Aşadar omul care avea bărcile în pază era un individ cumplit, negru ca tăciunele, care fusese ales pentru puterea lui, din pricina inorogilor albi care împânziseră coasta.

— Uuu! Unchiule Adrian – inorogii nu există cu adevărat.

— Pe atunci existau, Sheila.

— Şi ce s-a întâmplat cu ei?

— Nu mai există decât unul singur, şi trăieşte în ţinuturile unde albii nu pot pătrunde din cauza muştei Bu-bu.

— Ce e musca Bu-bu?

— Musca Bu-bu, Ronald, e cunoscută prin faptul că se instalează în picior, sub genunchi, şi-şi întemeiază acolo familia.

— Oh!

— Inorogii – aşa cum v-am spus înainte de a mă întrerupe, împânziseră coasta. Omul se numea Mattagor şi iată cum proceda el cu inorogii. După ce-i ademenea jos, pe plajă, cu criniboabe…

— Ce sunt criniboabele?

— Arată ca fragii şi au gust de morcovi – cu criniboabe – şi se furişa îndărătul lor…

— Dacă era în faţa lor dându-le criniboabe, cum putea să se furişeze îndărătul lor?

— Înşira criniboabele pe un fir de fibră de palmier şi atârna şiragul între doi arbori vrăjiţi. De îndată ce inorogii începeau să pigulească, el ieşea din desişul în care sta ascuns şi, păşind fără zgomot, desculţ, îi lega de coadă, doi câte doi.

— Dar inorogii nu simţeau că li se leagă cozile?

— Nu, Sheila, inorogii albi nu simt cu coada. Apoi se retrăgea din nou în desiş şi plescăia din limbă, iar inorogii se năpusteau drept în faţă, buimăciţi.

— Cozile nu li se rupeau?

— Niciodată. Ăsta era marele lui merit, pentru că îndrăgea foarte mult animalele.

— Şi cred că inorogii nu s-au mai arătat niciodată.

— Greşeşti, Ronny. Prea le plăceau criniboabele.

— Îi călărea vreodată?

— Da: uneori se sălta uşurel pe două spinări de inorog şi călărea în junglă, cu câte un picior pe fiecare animal, râzând în sinea lui. Aşadar vă puteţi închipui că corăbiile aflate în paza lui erau sigure. Încă nu venise anotimpul ploios, aşa încât rechinii de uscat nu erau prea numeroşi, iar expediţia se găsea pe punctul de a porni când…

— Când ce, unchiule Adrian? Uite-o pe mămica!

— Continuă, Adrian!

Dar Adrian rămase tăcut, cu ochii aţintiţi asupra apariţiei care se apropia. Apoi, întorcându-şi privirile şi fixându-le asupra Sheilei, urmă:

— Acum trebuie să fac o întrerupere ca să vă explic de ce era atât de importantă luna. Nu puteau porni expediţia până nu se arăta Crai-nou, înaintând către ei printre arborii vrăjiţi.

— De ce?

— Tocmai asta vreau să vă spun. În zilele acelea oamenii, şi mai cu seamă tribul ăsta Phatabhoy, dădeau foarte mare atenţie la tot ce e frumos – de pildă lucruri ca mămica voastră, sau clopotele de Crăciun, sau cartofiorii noi, aveau mare înrâurire asupra lor. Şi înainte de a porni la o acţiune, trebuia să li se arate un augur.

— Ce e un augur?

— Un semn care se arată la început, aducător de noroc. Şi augurul trebuie să fie frumos. Ei, în anotimpul uscat, Crai-nou era socotit drept lucrul cel mai frumos, aşa că trebuiau să aştepte până ce venea luna în faţa lor, printre arborii vrăjiţi, aşa cum mămica voastră înaintează acum spre noi.

— Dar luna n-are picioare.

— Nu; pluteşte. Şi într-o frumoasă seară a venit plutind, nepământeana, atât de fermecătoare şi de mlădioasă, şi cu o asemenea expresie în ochi, încât au ştiut cu toţii că expediţia lor avea să fie încununată de succes; şi s-au prosternat în faţa ei, strigând: „O, Augurule! dacă Tu ne vei fi alături, atunci vom înfrânge vitregia apelor şi a nisipurilor şi, purtându-le în ochi, ne vom simţi fericiţi în fericirea adusă de făptura ta, în vecii vecilor. Amin!” Şi după ce au grăit astfel, au urcat în corăbii, Phatabhoy după Phatabhoy, până au încăput cu toţii. Iar Crai-nou stătea acolo, la marginea arborilor vrăjiţi, şi-i binecuvânta din priviri. Dar un om a rămas în urmă. Era un Phatabhoy bătrân, care tânjea atât de arzător după lună, încât uitase de orice altceva şi se târa către ea, nădăjduind să-i atingă picioarele.

— Dar luna n-are picioare!

— El credea că are, căci pentru el luna era ca o femeie alcătuită din argint şi sidef. Şi se târî printre arborii vrăjiţi, şi dincolo de ei, dar nu izbuti s-o atingă pentru că ea era Crai-nou.

Adrian se opri şi o clipă nu se auzi nici un sunet. Apoi spuse: „Continuarea în numărul următor”, şi ieşi din cameră. Diana îl ajunse în hol.

— Adrian, îmi corupi copiii. Nu ştii că nu mai e îngăduit ca fabulele şi basmele să se interfereze cu interesul lor pentru maşini? După ce-ai ieşit, Ronald a întrebat: „Mămico, oare unchiul Adrian crede într-adevăr că tu eşti Crai-nou?”

— Şi ce i-ai răspuns?

— I-am dat un răspuns diplomatic. Dar sunt ageri ca nişte veveriţe.

— Bine! Cântă-mi Waterboy înainte de a sosi Dinny şi cavalerul ei.

Şi în timp ce Diana cânta, Adrian privea şi adoră. Diana avea o voce frumoasă şi cânta bine melodia aceasta ciudată şi obsesivă. Ultimul Waterboy abia se stinsese când fata în casă anunţă:

— Domnişoara Cherrell. Profesorul Hallorsen.

Dinny intră cu capul sus, iar Adrian nu citi auguri favorabili în expresia ochilor ei. Văzuse aceeaşi expresie la unii şcolari, când se pregăteau să „pună pe frigare” un boboc. În urma ei intră Hallorsen, colosal de înalt în salonaşul mic, şi cu ochii strălucind de sănătate. Se înclină profund când fu prezentat lui.

— Fiica dumneavoastră, presupun, domnule custode.

— Nu, nepoata mea; una dintre surorile căpitanului Hubert Cherrell.

— Da? Onorat să vă cunosc, domnişoară.

Adrian, observând că privirile lor, după ce se încrucişaseră, păreau să nu se mai poată dezlipi, întrebă:

— Cum găsiţi hotelul Piedmont, domnule profesor?

— Mâncarea e foarte bună, dar suntem prea mulţi americani.

— Şi vă căţăraţi unii peste alţii ca rândunelele!

— Ah, până într-o săptămână ne luăm cu toţii zborul.

Dinny venise plină-ochi de „anglo-feminism”, iar contrastul dintre sănătatea debordantă a lui Hallorsen şi înfăţişarea răvăşită a lui Hubert ascuţise pe loc tăişul dispoziţiei ei. Şedea alături de acea întruchipare a masculului triumfător, cu intenţia netă de a-i împlânta în epidermă orice săgeată posibilă. Oricum însă, dânsul se angajase deîndată într-o discuţie cu Diana, şi Dinny nici nu-şi terminase încă supa limpede, cu o prună uscată înăuntru, când, furişând o privire spre el, îşi revizui planul. La urma urmelor, era un străin şi un musafir, iar ea, era de aşteptat să se poarte ca o Lady; dacă vrei să omori o pisică nu-i musai s-o spânzuri. N-o să-i înfigă săgeţi, o să-l „farmece cu surâsuri şi miere”; acesta va fi un mijloc mai civilizat faţă de Diana şi de unchiul ei, şi, cu timpul, se va dovedi o armă de luptă mult mai eficientă. Cu o viclenie demnă de cauza ei, aşteptă până-l văzu adânc cufundat într-o discuţie despre politica britanică, pe care părea să o privească drept o serioasă manifestare a activităţii umane; apoi, întorcând spre el privirea-i botticelliană, i se adresă:

— Şi noi ar trebui să tratăm cu tot atâta seriozitate politică americană, domnule profesor. Dar desigur că nu-i chiar atât de serioasă, nu-i aşa?

— Cred că aveţi dreptate, domnişoară Cherrell. Politicienii din întreaga lume au o regulă comună: „Când eşti la putere să nu faci aceleaşi promisiuni ca atunci când te găseşti în opoziţie; dacă o faci, înseamnă că va trebui să duci la îndeplinire lucruri pe care alţii le-au găsit imposibile.” Singura diferenţă reală dintre partidele politice constă, după părerea mea, în faptul că în timp ce un partid s-a instalat în Autobuzul Naţional, celălalt e remorcat.

— În Italia, tot ce-a mai rămas din celălalt partid zace acum sub scaun, nu-i aşa?

— Ce să mai spunem despre Spania? adăugă Adrian.

Hallorsen izbucni în râsul său molipsitor.

— Dictatura nu înseamnă politică. Dictatura e o glumă.

— Nu-i o glumă, profesore.

— O glumă proastă, profesore.

— Ce înţelegeţi prin glumă, domnule profesor?

— Un bluf. O supoziţie de mai lungă durată că natura umană e croită după tiparul pe care i l-a creat dictatorul. Momentul în care cacialmaua e dată pe faţă.

— Dar, interveni Diana, să presupunem că majoritatea poporului îşi aprobă dictatorul, atunci nu înseamnă că aveau de-a face cu o democraţie, sau cu o guvernare prin consimţământul celor guvernaţi?

— N-aş spune aşa ceva, doamnă Ferse, decât dacă guvernatorul ar fi în fiecare an reconfirmat printr-o majoritate de voturi.

— Dictatorii realizează totuşi o serie de lucruri, observă Adrian.

— Cu un anumit preţ, domnule custode. Dar uitaţi-vă la Diaz33, în Mexic. Timp de douăzeci de ani a făcut din ţară un paradis, şi poftim ce s-a ales din ea după plecare lui. Nu poţi scoate dintr-un popor ceea ce încă nu deţine.

— Greşeala sistemului nostru politic, ca şi a sistemului dumneavoastră, domnule profesor, replică Adrian, constă în faptul că un mare număr de reforme latente generate de bunul simţ al oamenilor simpli, nu pot fi duse la îndeplinire din pricină că politicienii noştri aleşi pe termen scurt nu le încurajează, de teamă să nu piardă puterea pe care încă n-au dobândit-o.

— Mătuşa May, murmură Dinny, spunea: „De ce să nu vindecăm şomajul printr-un plan naţional de asanare a mahalalelor, şi în felul ăsta să prindem doi iepuri deodată?”

— Vai! Dar e o idee admirabilă, exclamă Hallorsen întorcându-şi faţa spre ea.

— Sunt în joc interese camuflate, răspunse Diana; proprietarii mahalalelor şi societăţile de construcţii sunt prea puternice.

Adrian adăugă:

— Şi apoi e nevoie de bani gheaţă.

— Şi ce? Asta-i foarte simplu. Parlamentul dumneavoastră poate să-şi ia orice împuterniciri doreşte în vederea unei acţiuni pe plan naţional de asemenea anvergură; şi apoi de ce n-ar face un împrumut? Banii ar urma doar să fie restituiţi; nu-i ca un împrumut de război, care se preface în praf şi pulbere. Care sunt alocaţiile de şomaj?

Nimeni nu a putut să-i răspundă.

— Eu cred că economia realizată asupra alocaţiilor de şomaj ar acoperi dobânda pentru un mare împrumut.

— De fapt, interveni Dinny suav, nu e nevoie decât de bună-credinţă. Este domeniul în care dumneavoastră, americanii, ne bateţi, domnule profesor Hallorsen.

Pe faţa americanului lunecă o expresie care părea să spună: „Vax!”

— De bună seamă, când am plecat să luptăm în Franţa, aveam un car de bună-credinţă. Dar am mâncat-o toată. Data viitoare o să ne păzim vatra căminului nostru.

— Dar data trecută a fost oare numai simplă bună-credinţă?

— Mi-e teamă că aşa a fost, domnişoară Cherrell. Niciunul la douăzeci dintre americani nu „credea că nemţii ne-ar putea nimeri la noi acasă.

— Mă simt pusă la punct, domnule profesor.

— De ce? Absolut deloc. Dumneavoastră judecaţi America după Europa.

— Dar a fost cazul Belgiei34, domnule profesor, interveni Diana; şi noi la început am fost mânaţi de bună-credinţă.

— Scuzaţi-mă, doamnă, dar cazul Belgiei v-a impresionat într-adevăr?

Adrian, care desena cercuri cu o furculiţă, ridică ochii.

— În ceea ce mă priveşte, da. Bănuiesc că nu a însemnat mare lucru pentru cei din armată, din marină, din marea finanţă, sau chiar pentru o vastă parte a societăţii, politică sau altminteri. Toţi ştiau că dacă vine războiul, noi eram practic angajaţi faţă de Franţa. Dar pentru oamenii simpli ca mine sau ca două treimi din populaţia neavizată, pentru clasă muncitoare în întregime, lucrul a avut importanţă. Era ca şi cum l-ai fi văzut pe… cum îi zice? Sfarmă-Piatră înaintând în ring ca să lupte cu cel mai mărunţel boxer din categoria muscă, şi care ar fi stat ţanţoş şi împieptoşat ca un Hercule.

— Foarte bine spus, domnule custode.

Dinny roşi. Să fi existat o doză de generozitate în omul ăsta? Apoi, conştientă parcă de trădare faţă de Hubert, rosti acidulat:

— Am citit că priveliştea l-a răscolit chiar şi pe Roosevelt.

— A răscolit doar pe foarte puţini dintre noi, domnişoară Cherrell; dar noi ne aflam la mare depărtare, şi un lucru, ca să-ţi înflăcăreze imaginaţia, trebuie să-ţi fie apropiat.

— Da, şi în fond, aşa cum aţi arătat adineauri, dumneavoastră, americanii, aţi intervenit la sfârşit.

Hallorsen privi fix la faţa ei ingenuă, se înclină şi rămase tăcut.

Dar când, la sfârşitul acestei seri ciudate, îi spuse noapte bună, adăugă:

— Mi-e teamă că ai un ghimpe împotriva mea, domnişoară Cherrell.

Dinny zâmbi fără să răspundă.

— Totuşi, sper să te revăd.

— O! Pentru ce?

— Cum să spun, presimt că aş putea să-ţi schimb părerea pe care o ai despre mine.

— Ţin foarte mult la fratele meu, profesore Hallorsen.

— Eu stărui să cred că fratele dumitale mi-a făcut mai mult rău mie decât i-am făcut eu lui.

— Nădăjduiesc că faptele să-ţi infirme în curând părerea.

— Asta sună ca o promisiune de necazuri.

Dinny îşi înclină capul.

Se duse la culcare, muşcându-şi buzele de ciudă. Nici nu-şi fermecase şi nici nu-şi asaltase inamicul; şi în loc să resimtă o animozitate bine definită la adresa lui, era năpădită de sentimente amestecate.

Statura îi conferea lui Hallorsen o derutantă putere de a domina. „E ca una din făpturile acelea cu pantaloni franjuraţi pe care le vezi în filme răpind fete de fermă doar pe jumătate deznădăjduite, gândi Dinny. Se uită la tine de parcă te-ar purta pe calul lui, la spate. Forţa primitivă în frac şi vestă albă! Un om puternic, dar nu şi tăcut!”

Camera ei dădea spre stradă, şi de la fereastră putea vedea platanii de pe chei, râul şi vasta întindere a nopţii înstelate.

— Poate că, murmură ea cu glas tare, n-ai să părăseşti Anglia chiar atât de curând pe cât crezi.

— Pot să intru?

Se întoarse şi o văzu pe Diana în prag.

— Ei, Dinny, ce părere ai despre prietenul nostru inamicul?

— Un amestec de Tom Mix şi uriaşul omorât de Jack35.

— Lui Adrian îi place.

— Unchiul Adrian trăieşte prea mult printre oase. Şi la vederea sângelui roşu ameţeşte.

— Da; ăsta-i genul de mascul în faţa căruia se presupune că pică femeile. Dar te-ai purtat frumos, Dinny, deşi la început ochii tăi erau de un verde scăpărător.

— Sunt şi mai verzi acuma când l-am lăsat să plece fără nici o zgârietură.

— N-are importanţă. Vei avea alte prilejuri. Adrian i-a obţinut o invitaţie pentru mâine la Lippinghall.

— Ce?

— N-ai decât să-l învrăjbeşti acolo cu Saxenden şi interesul lui Hubert va fi servit. Adrian nu ţi-a spus, de teamă să nu-ţi manifeşti prea făţiş bucuria. Profesorul doreşte o mostră de „vânătoare englezească”. Bietul om nu-şi dă deloc seama că păşeşte în vizuina unei leoaice. Mătuşa Em se va arăta delicioasă faţă de el.

— Hallorsen! murmură Dinny. Trebuie să aibă sânge scandinav.

— Spunea că maică-sa era din Noua Anglie, dar s-a căsătorit cu cineva din ramura directă. E din statul Wyoming. Încântător cuvânt, Wyoming!

— Vastele spaţii deschise. Diana, de ce mă irită expresia „mascul”?

— E ca şi cum te-ai afla într-o încăpere închisă în care ar izbucni deodată câteva floarea-soarelui. Dar „masculii” nu sunt monopolul vastelor spaţii deschise; ai să descoperi că şi Saxenden e unul.

— Zău?

— Da. Noapte bună, draga mea. Şi fie că nici un „mascul” să nu-ţi tulbure visele.

După ce se dezbrăcă, Dinny luă iar jurnalul şi reciti un pasaj la care îndoise pagina Suna astfel:

Mă simt foarte deprimat în seara asta – ca şi cum s-ar fi scurs toată vlaga din mine. Nu reuşesc să-mi menţin curajul decât gândindu-mă la Condaford. Mă întreb ce-ar spune bătrânul Foxham dacă m-ar vedea doftoricind catârii. Soluţia pe care am inventat-o ca să-i vindec de colici ar face să se ridice părul măciucă şi de pe o minge de biliard, dar văd că le opreşte durerile. Dumnezeu a fost în dispoziţii fericite când a proiectat interiorul unui catâr. Noaptea trecută am visat că mă aflam la marginea păduricii de acasă şi veneau spre mine valuri de fazani, dar pentru nimic în lume nu puteam apăsa pe trăgaci; un fel de paralizie oribilă. Mă gândesc mereu la moş Haddon şi-i aud vorbele: „Ţine-te bine, domnişorule Bertie! Înfige-ţi călcâiele şi prinde-l de cap!” Bunul moş Haddon! Era un personaj. Ploaia a stat. E uscat pentru prima oară de zece zile încoace. Şi au ieşit stelele.

O navă, o insuliţă, o lună ca o seceră, Şi, câteva stele, dar ce minunate!

Ah, de-aş putea dormi!”