XI.
Când Dinny văzu ochii lui Hallorsen fixaţi, peste capul ei, asupra Lordului adormit, înghiţi un nod. Ce-o să-şi imagineze văzând-o că se furişează, la miezul nopţii, de lângă un nobil, dintr-o cămăruţă oarecare? Ochii lui, privind acum într-ai ei, erau extrem de gravi. Şi, speriată ca Hallorsen să nu-i adreseze un „Scuză-mă!” şi să-l trezească pe adormit, strânse jurnalul, îşi duse un deget la buze, murmură: „Nu deştepta bebeluşul!” şi lunecă de-a lungul coridorului.
Ajunsă în camera ei, râse după pofta inimii, apoi rămase în picioare, revizuindu-şi senzaţiile. Dată fiind reputaţia de care se bucurau bărbaţii cu titlu nobiliar în ţările democratice, probabil că Hallorsen gândea despre ea tot ce putea fi mai rău. Dar Dinny îi acordă credit în altă privinţă. Ştia că orice-ar fi gândit, n-o să sufle un cuvânt mai departe. Oricum ar fi fost – era loial ca un dulău. Şi-l putea închipui a doua zi, la micul dejun, spunându-i cu gravitate: „Domnişoară Cherrell, sunt încântat să te văd că arăţi atât de bine”.
Şi, amărâta de felul în care condusese interesele lui Hubert, Dinny se vârî în pat. Dormi prost, se trezi palidă şi ostenită, şi-şi luă micul dejun în cameră.
Zilele seamănă foarte mult între ele în timpul micilor vacanţe petrecute în grup la reşedinţele de la ţară. Bărbaţii îşi îmbracă acelaşi gen de cravată bălţată şi aceiaşi pantaloni golf, consumă acelaşi mic dejun, examinează acelaşi barometru, fumează aceleaşi pipe şi ucid aceleaşi păsări. Câinii îşi scutură aceeaşi coadă, stau la pândă în aceleaşi unghere neaşteptate, scot aceleaşi chelălăituri agonizante şi urmăresc aceiaşi porumbei pe aceleaşi pajişti. Doamnele iau acelaşi mic dejun – în cameră sau jos – presară aceleaşi săruri în aceleaşi băi, hoinăresc prin aceleaşi grădini, mărturisesc despre aceiaşi prieteni, cu acelaşi ton acidulat de animozitate; „Vai, bineînţeles, ţin teribil de mult la ei!”, privesc peste aceleaşi îngrădituri de piatră cu aceeaşi pasiune pentru portulacă; joacă acelaşi crochet sau tenis, cu aceleaşi guiţături, scriu aceleaşi scrisori ca să dezmintă aceleaşi zvonuri, sau ca să găsească pereche la aceleaşi mobile antice; se contrazic între ele cu acelaşi deplin acord, sau se pun de acord în a se contrazice. Servitorii au acelaşi fel de a trece neobservaţi, cu excepţia anumitor momente precise. Şi casa are acelaşi parfum de pot-pourri, flori, tutun, cărţi şi perne de sofa.
Dinny scrise o epistolă fratelui ei în care nu-i pomeni nimic despre Hallorsen, Saxenden, Tasburgh, ci îi poveşti cu haz despre mătuşa Em, Boswell şi Johnson, unchiul Adrian, Lady Henrietta, şi-i ceru să vină s-o ia cu maşina. După-amiază fraţii Tasburgh sosiră ca să joace tenis şi până nu se termină partida de vânătoare, Dinny nu reuşi să-i vadă nici pe Lordul Saxenden, nici pe american. Dar cel care fusese Bantham Snobişorul îi aruncă o privire atât de bizară din colţul în care-şi lua ceaiul, încât Dinny ştiu că n-o iertase. Având grijă să se facă a nu observa, îşi simţi inima săgetată. Până acum, se părea că nu izbutise decât să-i facă rău lui Hubert. „O să-l dau pe mâna lui Jean”, gândi ea şi se duse în căutarea leopardului. În drum, îl întâlni pe Hallorsen, şi hotărând pe loc să recâştige terenul pierdut, îi spuse:
— Dacă ai fi venit aseară ceva mai devreme, profesore Hallorsen, m-ai fi putut auzi citindu-i Lordului Saxenden unele fragmente din jurnalul fratelui meu. Poate că dumitale ţi-ar fi prins mai bine decât lui.
Faţa lui Hallorsen se ilumină:
— Tocmai mă întrebam ce somnifer i-ai administrat bietului lord.
— Îl pregăteam pentru cartea dumitale. Îi dai un exemplar?
— Nu cred, domnişoară Cherrell. Nu sunt chiar atât de interesat de sănătatea lui. În ce mă priveşte, poate să aibă insomnii. Nu văd la ce mi-ar folosi un om care poate adormi în timp ce te ascultă pe dumneata. Cu ce se ocupă în viaţa de toate zilele acest lord?
— Cu ce se ocupă? Cred că e un om de mare suprafaţă. Nu ştiu exact unde-şi aplică această suprafaţă, dar tatăl meu zice că-i un om important. Sper că şi azi i-ai suflat păsările de sub nas, profesore, căci cu cât îi sufli mai multe, cu atât mai mari şanse are fratele meu să-şi recâştige poziţia pierdută din pricina participării la expediţia dumitale.
— Serios? Aici, la voi, sentimentele personale sunt cele care decid în asemenea chestiuni?
— Acolo, la voi,. nu-i aşa?
— Ba… da! Dar gândeam că ţările vechi au prea multă tradiţie ca să se poată întâmpla asemenea lucruri.
— Oh! De bună seamă că oficial nu o să recunoaştem influenţa sentimentelor personale.
Hallorsen zâmbi.
— Nu-i grozav? Toţi oamenii seamănă între ei. O să-ţi placă America, domnişoară Cherrell; şi aş fi bucuros să am prilejul să ţi-o arăt într-o bună zi.
Vorbise de parcă America ar fi fost o piesă antică pe care o ţinea în geamantan; şi Dinny nu ştiu cum să interpreteze această observaţie care putea sau să nu aibă semnificaţie, sau să aibă una absurd de mare; dezvelindu-şi dinţii într-un surâs, îi spuse:
— Mulţumesc, dar eşti încă inamicul meu.
Hallorsen întinse o mână, dar ea se dădu un pas îndărăt.
— Domnişoară Cherrell, sunt gata să fac orice ca să-ţi înlătur impresia neplăcută pe care o păstrezi despre mine. Sunt timidă dumitale slugă şi nădăjduiesc că într-o zi să am prilejul să devin altceva pentru dumneata.
Arăta foarte înalt, frumos şi robust, iar Dinny simţea toate acestea.
— Haide să nu luăm lucrurile prea în serios, profesore: altminteri dăm de necazuri. Acum scuză-mă, trebuie s-o găsesc pe domnişoara Tasburgh.
Cu aceste cuvinte, lunecă pe lângă el. Ridicol! Înduioşător! Măgulitor! Odios! Nebunie curată! Orice făceai, toate ieşeau pe dos şi încâlcite; la urma urmelor, cel mal bine era să te laşi în voia norocului.
Jean Tasburgh, care tocmai terminase o partidă de tenis cu Cicely Muskham, îşi scotea panglica din păr.
— Vino la ceai, o chemă Dinny; Lordul Saxenden tânjeşte după dumneata.
În uşa camerei unde se servea ceaiul, Dinny fu oprită de Sir Lawrence care, declarându-i că până acum nici nu avusese timp s-o vadă, o invită în biroul lui ca să-i arate colecţia de miniaturi.
— Înregistrările mele de caracteristici naţionale, Dinny; vezi, toate reprezintă femei: franţuzoaice, nemţoaice, italience, olandeze, americane, spaniole, rusoaice; mi-ar plăcea la nebunie să am şi o miniatură a ta, Dinny. Ai vrea să pozezi unui tânăr pictor?
— Eu?
— Tu.
— Dar de ce?
— Pentru că, răspunse Sir Lawrence scrutând-o prin monoclu, tu reprezinţi răspunsul la enigma femeii engleze, iar eu colecţionez deosebirile esenţiale dintre culturile naţionale.
— Asta sună teribil de interesant.
— Uită-te la asta. Aici ai cultură franceză în excelsis; inteligenţă vioaie, spirit, hărnicie, hotărâre, simţ estetic de natură intelectuală şi nu emoţională, lipsă de umor, sentimente convenţionale şi nu de alt gen, o tendinţă de posesiune – observă-i ochii; simţ al formei, lipsă de originalitate, o viziune cerebrală foarte clară, dar limitată – nimic visător, temperament iute, dar controlat. Toată dintr-o bucată, dar cu contururi foarte distincte. Iată acum americanca de un tip mai rar, varietatea cultivată, de vârf. Observă-i mai ales expresia, parcă ar ţine în gură o prăjitură invizibilă, de care ea însă e conştientă; în ochi are o întreagă baterie, de care va face uz însă cu chibzuinţă. Se va păstra bine până la sfârşitul zilelor ei. Bun gust, numeroase informaţii, nu prea multă învăţătură. Uite-o pe nemţoaică! Mai puţin controlată din punct de vedere emoţional, şi cu mai puţin simţ al formei decât fiecare dintre celelalte două, dar având în schimb o conştiinţă; foarte muncitoare, un puternic simţ al datoriei, nu prea mult gust, un umor cam greoi. Dacă nu bagă de seamă, o să se îngraşe. Sentiment din belşug, bun-simţ sănătos din belşug. Mai receptivă în toate domeniile. Poate că nu-i un specimen foarte reprezentativ. Nu găsesc alta. Uite-o pe italianca mea de frunte. E interesantă. Frumos smălţuită la suprafaţă, dar cu ceva sălbatic – hai să spunem natural, dedesubt. Poartă o mască, frumos cizelată, frumos aplicată, dar susceptibilă să cadă. Ştie ce vrea, poate chiar prea bine, procedează după capul ei când poate, şi când nu poate, procedează după capul altuia. Poetică numai în raport cu simţurile. Sentimente puternice, domestice şi de alt fel. Lucidă când e în primejdie, foarte curajoasă, se enervează uşor. Gust fin, supus la mari erori. Nici o dragoste pentru natură, de astă dată. Hotărâtă din punct de vedere cerebral, dar inactivă şi nedoritoare de cunoaştere. Şi acum, urmă Sir Lawrence înfruntând-o brusc pe Dinny, voi avea specimenul englez de frunte. Vrei să auzi cum e?
— Ajutor!
— O! Voi fi foarte impersonal. Aici avem de-a face cu o stăpânire de sine dezvoltată şi controlată până la punctul în care se transformă în nestăpânire de sine. La această doamnă, propriul eu se amestecă întruna, nepoftit. Se observă un simţ al umorului, nu lipsit de inteligenţă, care denunţă şi sterilizează orice alt simţământ. Ne izbeşte ceea ce am putea numi o expresie de interes nu atât domestic, cât public sau social, care nu e comun şi altor tipuri. Descoperim un soi de transparenţă, ca şi cum aerul şi roua au pătruns în sistemul interior. Constatăm o lipsă de precizie, precizie în a învăţa, în a acţiona, în a gândi, în a judeca, în schimb aflăm decizie. Simţurile nu sunt prea dezvoltate; emoţiile estetice sunt stârnite mai curând de obiective naturale decât artificiale. Îi lipseşte capacitatea femeii germane; claritatea franţuzoaicei; dualitatea sau pitorescul italiencei; fermitatea disciplinată a americanei; dar există un ce curios – te voi lăsa pe tine, draga mea, să-i descoperi denumirea – care mă face foarte dornic să te am în colecţia mea de culturi naţionale.
— Dar eu nu sunt câtuşi de puţin cultivată, unchiule Lawrence.
— Am folosit acest cuvânt infernal în lipsa altuia mai potrivit, şi prin cultură nu înţeleg învăţătură. Înţeleg amprentă lăsată de ereditate plus educaţie, cele două considerate strict laolaltă. Dacă franţuzoaica aceea ar fi avut educaţia ta, Dinny, tot n-ar fi avut amprenta ta; după cum şi tu, cu educaţia ei, n-ai fi purtat amprenta ei. Acum priveşte-o pe rusoaica asta de dinainte de război; mai fluidă şi mai fluentă decât oricare dintre celelalte. Am găsit-o la Caledonian Market48. Femeia asta trebuie să fi dorit să pătrundă adânc în orice trăire, dar fără să fi întârziat prea mult asupra unui lucru. Pariez că a trecut prin viaţă în pas rapid şi că aşa continuă să treacă, dacă mai trăieşte; se poate extrage mult mai puţin din portretul ei decât s-ar putea extrage din tine. Faţa ei îţi dă senzaţia că a trăit multe emoţii, care au consumat-o însă în mai mică măsură decât pe oricare dintre celelalte. Uite-o pe spaniola mea; poate cea mai interesantă dintre toate. O femeie crescută departe de bărbaţi; bănuiesc că-i un tip tot mai rar. Avem de-a face aici cu o anumită blândeţe, amprenta evlaviei; nu prea multă curiozitate, nu prea multă energie, remarcabilă mândrie, foarte puţină îngâmfare; ar putea nutri pasiuni devoratoare, nu crezi? Şi s-ar putea să fie foarte puţin accesibilă în discuţii. Ei bine, Dinny, accepţi să pozezi tânărului meu?
— Dacă doreşti într-adevăr, desigur.
— Doresc. Asta-i mânia mea. Aranjez eu totul. Ar putea să vină la voi, la Condaford. Acum trebuie să mă duc înapoi şi să îngrijesc de plecarea Snobişorului. I-ai cerut mâna?
— I-am citit azi-noapte din jurnalul lui Hubert până când a adormit. Îi displac intens. Nu îndrăznesc să-i cer nimic. E într-adevăr un „om de suprafaţă”, unchiule Lawrence?
Sir Lawrence dădu din cap în chip misterios.
— Snobişorul, spuse el, e omul public ideal. Practic n-are nici un fel de antenă, iar simţurile lui sunt legate numai de… Snobişor. Un om ca el nu poate fi ţinut locului; va fi mereu ba ici, ba colo. Omul de cauciuc. Mă rog, mă rog, ţara are nevoie de el. Dacă am avea cu toţii obraz subţire, cine ar mai ocupa locurile celor mari şi tari? Sunt duri, Dinny, şi ţintuiţi în cuie de alamă. Aşadar ţi-ai pierdut timpul?
— Cred însă că săgeţile mele au atins o a doua ţintă.
— Excelent. Şi Hallorsen pleacă. Îmi place tipul. Foarte american, dar lemn bun.
O părăsi şi, nedorind să se întâlnească nici cu omul de cauciuc, nici cu cel din lemn bun, Dinny urcă în camera ei.
A doua zi dimineaţa, pe la zece, cu acea rapiditate specifică sfârşiturilor de vacanţă la ţară, Fleur şi Michael îi conduseră în maşina lor pe Adrian şi pe Diana la Londra; familia Muskham plecase cu trenul, iar Moşierul şi Lady Henrietta porniră în maşină spre reşedinţa lor din Northamptonshire; rămăseseră numai mătuşa Wilmet şi Dinny, dar tinerii Tasburgh fuseseră invitaţi, împreună cu tatăl lor, la prânz.
— E un om drăguţ, Dinny, o asigură Lady Mont cu privire la pastor. Şcoală veche, foarte politicos, vorbeşte livresc şi graseiat, şi aşa mai departe. Păcat că n-au bani. Jean e frapantă, nu găseşti?
— Mă sperie puţin, mătuşă Em; prea ştie ce vrea.
— E amuzant să mijloceşti căsătorii; de mult n-am mai aranjat o partidă, răspunse mătuşa ei. Mă întreb ce-or să-mi spună Con şi maică-ta. N-o să mai pot închide un ochi.
— În primul rând să-l prindem pe Hubert, mătuşico.
— Mie mi-a fost întotdeauna drag Hubert; are faţa familiei – tu n-o ai, Dinny. Nu ştiu de unde ţi-ai luat tu coloritul ăsta – şi apoi îi stă aşa de bine călare… De unde-şi cumpără pantalonii de călărie? „
— Nu cred că de la război încoace să-şi mai fi luat vreo pereche, mătuşico.
— Şi ştie să poarte frumos vestele lungi. Vestele scurte, pe talie, te fac să arăţi scund. Am să-l trimit împreună cu Jean să admire îngrăditurile de portulacă. Nimic nu apropie doi oameni mai mult decât portulaca. Ah, uite-l pe Boswell şi Johnson – trebuie să-l prind.
Hubert sosi curând după prânz şi aproape primul lucru pe care-l făcu fu:
— Dinny, mi-am schimbat părerea în legătură cu publicarea jurnalului. E revoltător să-ţi expui în public rana care te doare.
Bucuroasă că până în prezent nu făcuse nici un pas în acest sens, Dinny îi răspunse cu blândeţe:
— Foarte bine, dragule.
— Am stat şi m-am gândit: dacă n-au de gând să mă folosească aici, pot să mă înrolez într-un regiment din Sudan; sau am auzit că duc lipsă de oameni în forţele poliţieneşti din India. Aş fi foarte bucuros să plec din nou din ţară. Cine mai e pe aici?
— Numai unchiul Lawrence, mătuşa Em şi mătuşa Wilmet. Pastorul şi familia lui vin azi la masă – familia Tasburgh – sunt nişte veri de departe.
— Oh! făcu Hubert posomorât.
Dinny pândi aproape cu maliţiozitate sosirea familiei Tasburgh. Hubert şi tânărul Tasburgh descoperiră pe loc că făcuseră parte din aceleaşi garnizoane în Mesopotamia şi Golful Persic. Tocmai discutau despre ele, când Hubert luă aminte la Jean. Dinny îl văzu aruncându-i o privire lungă, cercetătoare şi detaşată, asemenea unui om care urmăreşte un soi nou de pasăre; îl văzu mutându-şi ochii de la ea, vorbind şi râzând, apoi privind-o din nou.
Vocea mătuşii ei rostea:
— Hubert s-a subţiat.
Păstorul îşi întinse mâinile, ca şi cum ar fi vrut să atragă atenţia asupra actualului său volum.
— Scumpă doamnă, la vâhrsta lui, eu ehram şi mai subţihre.
— Şi eu la fel, încuviinţă Lady Mont; eram subţire ca tine, Dinny.
— Adunăm spohruri nemuncite, ha-ha! Uitaţi-vă la Jean – suplă, acesta-i cuvântul; peste pathruzeci de ani însă – sau poate că tinehrii de azi nu se vor înghrăşa nicicând. Ei se tot subţiază – ha-ha!
La prânz, pastorul fu aşezat în faţa lui Sir Lawrence, la masa scurtată, având pe cele două doamne mai în vârstă de o parte şi de alta. Alan stătea faţă-n faţă cu Hubert, iar Dinny cu Jean.
— Să mulţumim Domnului pentru bucatele pe care le vom primi.
— Ciudată chestie – rugăciunea de masă! şopti tânărul Tasburgh în urechea lui Dinny. Un fel de binecuvântare a uciderii, hm?
— Azi avem iepure, şi am văzut cum a fost ucis. A chiţăit jalnic.
— Aş mânca mai curând câine decât iepure.
Dinny îi aruncă o privire recunoscătoare.
— Ţi-ar plăcea să vii cu sora dumitale să ne vizitezi la Condaford?
— Oferă-mi prilejul.
— Când te întorci pe vapor?
— Am o lună concediu.
— Presupun că eşti pasionat de meseria dumitale.
— Da, răspunse tânărul cu simplitate. O am în sânge, în familia noastră a existat întotdeauna câte un marinar.
— Şi într-a noastră câte un militar.
— Fratele dumitale e extrem de înfocat. Mă bucur foarte mult că l-am cunoscut.
— Nu vreau, Blore, se adresă Dinny feciorului care servea, te rog nişte potârniche rece. Şi domnul Tasburgh preferă tot ceva rece.
— Carne de vacă, domnule, sau miel, potârniche?
— Potârniche, mulţumesc.
— Am văzut o dată un iepure spălându-şi urechile, urmă Dinny.
— Când arăţi în felul ăsta, începu tânărul Tasburgh, pur şi simplu simt…
— În care fel?
— Ca şi cum ai fi absentă, ştii…
— Mulţumesc.
— Dinny, i se adresă Sir Lawrence, cine a spus că lumea-i o stridie49? Eu zic că-i o scoică de râu. Tu ce părere ai?
— Nu cunosc scoicile de râu, unchiule Lawrence.
— Ai noroc! Acest travesti al respectabilităţii bivalvulare este unica dovadă tangibilă a idealismului american. Ei au plasat-o pe un piedestal şi merg până acolo încât o mănâncă. Atunci când americanii or să renunţe la scoică de râu, înseamnă că or să devină realişti şi or să intre în Liga Naţiunilor50. Pe atunci noi vom fi murit de mult.
Dar Dinny pândea faţa lui Hubert. Expresia îngândurată se risipise; privirile nu i se mai dezlipeau de la ochii adânci şi ispititori ai lui Jean. Suspină.
— Foarte adevărat, urmă Sir Lawrence, ar fi păcat să nu trăieşti ca să-i vezi pe americani renunţând la scoică de râu şi intrând în Liga Naţiunilor. Pentru că, la urma urmei, continuă el încreţindu-şi ochiul stâng, liga a fost fondată de un american51 şi e unicul produs inteligent al zilelor noastre. Rămâne totuşi cel mai odios lucru pentru un alt american numit Monroe52, care a murit în 1831 şi la adresa căruia oameni ca Snobişorul nu fac niciodată aluzie fără să strecoare o ironie.
O ironie, o zeflemea, un bobârnac sau două.
Cu niţeluş, dar ce splendid dispreţ…
— Cunoşti chestia asta de Elroy Flecker53?
— Da, răspunse Dinny surprinsă, e în jurnalul lui Hubert; i-am citit-o Lordului Saxenden. Exact la pasajul ăsta a adormit.
— Firesc. Dar nu uita, Dinny, că Snobişorul e un tip al naibii de deştept şi-şi cunoaşte lumea la perfecţie. E o lume pentru care poate că ţie nu ţi-ar plăcea să-ţi dai viaţa, dar e lumea pentru care de curând şi-au dat viaţa zece milioane de oameni, mai mult sau mai puţin tineri. Mă întreb, urmă Sir Lawrence mai visător, de când n-am mai fost atât de bine hrănit la masa mea că în aceste ultime zile; s-a întâmplat ceva cu mătuşa-ta.
Organizând după-masă o partidă de crochet între ea şi Alan Tasburgh pe de o parte, împotriva pastorului şi a mătuşii Wilmet, Dinny urmări cum Jean şi fratele ei se îndepărtau spre îngrăditurile de piatră. Din grădina înfundată în tisă, se îndreptară spre o bătrână livadă dincolo de care se ondula o măgură acoperită cu fineţe.
„Nu se opresc ei la portulacă”, gândi Dinny.
Într-adevăr, isprăviră două partide până să-i vadă apărând din nou, venind din cu totul altă direcţie, şi adânciţi în discuţie. „Asta, îşi spuse Dinny lovind cu toată forţa mingea pastorului, e idila cea mai rapidă din câte s-au pomenit vreodată.”
— Doamne, apăhră-mă! murmură pastorul doborât, iar mătuşa Wilmet, ţeapănă ca un grenadier, exclamă cu glas tare:
— Fire-ar să fie, Dinny, eşti imposibilă…!
Mai târziu, în maşina deschisă, aşezată lângă fratele ei, Dinny păstra tăcere, pregătindu-se sufleteşte să ocupe locul al doilea. Deşi se petrecuse ceva ce nădăjduise să se petreacă, se simţea întristată. Până acum, ea ocupase primul plan în viaţa lui Hubert. Privind zâmbetul care mijea şi se topea pe buzele lui, Dinny trebui să facă apel la întreaga ei filosofie.
— Ei, ce părere ai despre verii noştri?
— El e un băiat bun. Mi se pare că l-ai cam prins în mreje.
— Crezi? Când ai vrea să-i invităm la noi?
— Oricând.
— Săptămâna viitoare?
— Da.
Văzând că Hubert nu se lasă cercetat, Dinny se abandonă plăcerii de a gusta frumuseţea şi lumina zilei care se stingea treptat. Ţinutul Vantage, înalt, şi drumul spre Faringdon erau aureolate de razele orizontale ale soarelui; colinele Wittenham străjuiau ca nişte bastioane panta din faţă. Cotind la dreapta, ajunseră la pod. În timp ce traversau podul, Dinny atinse braţul fratelui ei:
— Hubert, îţi aminteşti, acolo am văzut pescăruşii verzi…
Se opriră şi-şi lăsară privirile să lunece peste râul calm, părăsit, care găzduise odinioară strălucitoarele păsări. Lumina care scăpăta se prelingea printre ramurile salcâmilor de pe malul de miazăzi. Părea cel mai molcom râu din lume, cel mai supus capriciilor omeneşti, unduind cristalin şi uniform printre ogoarele luminoase şi printre crengile plecate ale copacilor graţioşi; părea să aibă o existenţă domoală, o prezenţă proprie, armonioasă şi distinctă.
— Acum trei mii de ani, spuse Hubert deodată, râul ăsta era la fel cu râurile pe care le-am văzut în ţinuturile sălbatice, adică o revărsare amorfă de ape într-o junglă încâlcită.
Porniră mai departe. Aveau soarele în spate şi păreau să înainteze într-un peisaj pictat pentru ei.
Şi zoriră înainte, în timp ce asfinţitul învăpăiat înghiţea cerul, iar ogoarele se umbreau uşor şi se însingurau sub zborul vesperal al păsărilor.
La poarta reşedinţei de la Condaford, Dinny coborî fredonând: „Era o păstoriţă, o, cât de frumoasă!” şi privindu-l pe fratele ei în faţă. El însă era ocupat cu maşina şi nu păru să facă vreo asociere.
