XII.

E dificil să schiţezi conturul tânărului englez din speţa nearticulată. Dimpotrivă, speţa verbală e destul de uşor de cunoscut. Comportările şi deprinderile acestora din urmă sar de departe în ochi, şi n-au decât o foarte redusă importanţă în viaţa naţională. Guralivi, cârcotaşi, inventivi, cunoscând şi făcând cunoscuţi doar pe cei din aceeaşi speţă, aceştia alcătuiesc o luminiscenţă ce licăreşte pe suprafaţa mlaştinii, camuflând turba de dedesubt. În mod constant şi strălucit, se exprimă fără să spună aproape nimic; în timp ce acei ale căror vieţi se scurg în desfăşurarea unor energii înfrânate, rămân invizibili, deşi cu nimic mai puţin solizi; căci sentimentele continuu exprimate încetează să mai fie sentimente, în timp ce acelea cărora nu li se dă glas sunt cu atât mai profunde cu cât sunt mai multe. Hubert nu avea o înfăţişare solidă, şi nici indiferent nu era; în cazul lui lipseau până şi acele trăsături fireşti care ajută la schiţarea conturului englezului nearticulat. Disciplinat, sensibil, deloc prost, era capabil să emită judecăţi mute asupra oamenilor şi faptelor, judecăţi care i-ar fi surprins pe cei din speţa verbală; dar pe care nu le exprimă niciodată decât în sinea lui. Adevărat că până de curând nu avusese nici timp, nici prilejuri să le exprime; dar chiar dacă-l vedeai într-un fumoar, sau la o cină, sau în oricare alt loc unde expansivitatea predomină, ţi-ai fi dat imediat seama că nici timpul şi nici prilejurile nu l-ar fi făcut vorbăreţ. Plecând atât de tânăr pe front, fusese lipsit de influenţele expansive ale Universităţii şi ale societăţii londoneze. Opt ani petrecuţi în Mesopotamia, în Egipt şi în India, un an de boală şi apoi expediţia Hallorsen îi dăduseră o înfăţişare distantă, retrasă, oarecum amară. Avea acel temperament care, în inactivitate, se mănâncă singur. Cu un câine şi o puşcă alături, sau pe cal, găsea viaţa suportabilă, dar numai atât; şi, în lipsa acestor accesorii întâmplătoare, se veştejea. Trei zile după întoarcerea la Condaford, veni la Dinny care se găsea pe terasă şi-i arătă ziarul The Times.

— Ia uită-te la asta!

Dinny citi:

Domnule, Sunt încredinţat că mă veţi ierta pentru că ocup, nechemat, spaţiul dumneavoastră. Mi-a ajuns la cunoştinţă că anumite pasaje din cartea mea Bolivia şi tainele ei, publicată în iulie anul trecut, au produs grave neplăceri adjunctului meu, căpitanul Hubert Charwell, D. S. O., care a avut în sarcină supravegherea transporturilor în timpul expediţiei. Recitind aceste pasaje am ajuns la concluzia că sub influenţa tulburării pe care mi-a produs-o eşecul parţial al expediţiei, precum şi a încordării nervoase pricinuite de această aventură, am supus unor critici injuste conduita căpitanului Charwell; şi doresc ca până la publicarea celei de a doua ediţii revizuite a cărţii mele care, nădăjduiesc, nu va întârzia mult, să mă folosesc de această ocazie pentru a retracta în mod public, pe calea marelui dumneavoastră jurnal, acuzaţiile grave cuprinse în cele ce am scris. Este o datorie şi o plăcere pentru mine să exprim căpitanului Charwell şi Armatei Britanice din rândurile căreia face parte, scuzele mele sincere şi regretul pentru orice fel de neplăcere pe care i-am putut-o provoca.

Al dumneavoastră preasupus, Edward Hallorsen (Profesor)

Hotel Piedmont.

Londra.

— Foarte frumos! exclamă Dinny cu un uşor tremur.

— Hallorsen la Londra! Ce dracu l-o fi apucat aşa deodată!

Dinny începu să smulgă frunzele îngălbenite dintr-un Agapanthus. Realiză pericolul de a te amesteca în treburile altuia.

— Sună aproape de căinţă, dragule.

— Individul ăla să se căiască! în ruptul capului! Aici se ascunde ceva.

— Da, mă ascund eu.

— Tu!

Dinny zâmbi simţind că o părăseşte curajul.

— L-am cunoscut pe Hallorsen la Londra, în casa Dianei; a fost şi la Lippinghall. Aşa – că – hm – am stat de vorbă cu el.

Faţa galbenă a lui Hubert se aprinse.

— I-ai cerut – ai cerşit…?

— O, nu!

— Atunci ce?

— Se pare că are o slăbiciune pentru mine. Ciudat, dar n-am avut cum să mă împotrivesc, Hubert.

— Şi a făcut asta ca să-ţi câştige favorurile?

— Te exprimi ca un bărbat şi ca un frate.

— Dinny!

Şi Dinny se înroşise, furioasă îndărătul zâmbetului ei.

— Nu eu l-am determinat. A manifestat această slăbiciune cu totul iraţională, în ciuda multor duşuri reci la care l-am supus. Dar, Hubert, dacă vrei să cunoşti părerea mea, găsesc că s-a purtat foarte cuviincios.

— Bineînţeles că asta-i părerea ta, replică Hubert cu răceală.

Faţa lui îşi recăpătase paloarea, ba arăta chiar uşor pământie.

Într-un impuls, Dinny îl apucă de mânecă.

— Nu fi prost, dragule! Din moment ce a hotărât să ceară scuze în mod public, indiferent din ce raţiune, chiar dintr-una atât de stupidă, nu e foarte bine?

— Nu, când propria mea soră are un amestec. În chestiunea asta sunt ca un… sunt ca un… Îşi duse mâinile la cap: sunt la discreţia oricui. Oricine poate să-mi tragă una în cap şi eu nu mă pot mişca.

Dinny îşi recăpătă sângele rece.

— Nu trebuie să te temi că am să te compromit. Scrisoarea asta e foarte binevenită; le ia la toţi apa de la moară. În faţa acestor scuze, cine mai poate spune ceva?

Dar Hubert, lăsându-i ziarul, intră în casă.

Dinny nu avea vanităţi mărunte. Simţul umorului o împiedica să acorde prea mare valoare propriilor ei succese. Simţea că ar fi trebuit să prevină acest eveniment neprevăzut, dar nu prea ştia cum.

Resentimentul lui Hubert era destul de firesc. Dacă apologia lui Hallorsen ar fi fost dictată de convingere, s-ar fi simţit consolat; fiind determinată însă de dorinţa de a o cuceri pe sora lui, îi apărea cu atât mai iritantă; iar slăbiciunea profesorului pentru Dinny îl umplea pur şi simplu de oroare. Totuşi, scrisoarea era o realitate – o recunoaştere deschisă şi directă a unor acuzaţii false, fapt care schimba cu totul poziţia. Dinny începu pe dată să chibzuiască ce foloase ar putea trage. Să i-o trimită Lordului Saxenden? Dacă tot se amestecase, măcar să meargă până la capăt. Intră în casă şi aşternu scrisoarea însoţitoare.

Condaford Grange – 21 septembrie.

Stimate Lord Saxenden, Îmi iau îngăduinţa de a vă anexa o tăietură din numărul de astăzi al ziarului Times, întrucât aceasta îmi va scuza într-o oarecare măsură obrăznicia mea de acum câteva seri. Într-adevăr, n-ar fi trebuit să vă plictisesc la capătul unei zile lungi, cu acele pasaje din jurnalul fratelui meu. Era un lucru de neiertat şi nu mă mir că aţi căutat un refugiu. Dar cele anexate vă vor demonstra nedreptatea suferită de fratele meu; şi sper că mă veţi ierta.

A dumneavoastră, Elisabeth Charwell.

Anexând tăietura, îl căută pe Lordul Saxenden în almanahul Who's Who şi scrise pe plic adresa reşedinţei lui din Londra, adăugind „Personal”.

Puţin mai târziu, încercând să-l găsească pe Hubert, i se spuse că luase maşina şi plecase la Londra…

Hubert conducea în viteză. Explicaţia lui Dinny îl tulburase profund. Parcurse cele cincizeci de mile în ceva mai puţin de două ore, şi la unu fix se afla la Hotel Piedmont. De când se despărţise de Hallorsen, cu şase luni în urmă, nu mai schimbase o vorbă cu acesta. Îi trimise cartea lui de vizită şi aşteptă în hol, fără să ştie prea bine ce doreşte să-i spună. Când silueta înaltă a americanului se apropie de el, venind în urma băieţaşului butonat, Hubert simţi cum o încremenire rece îi pune stăpânire pe fiecare mădular.

— Căpitane Cherrell, spuse Hallorsen şi-i întinse mâna.

Oroarea de „scene” fiind mai puternică decât înclinaţiile lui naturale, Hubert îi luă mâna, fără să-i strângă degetele.

— Am văzut din Times că eşti aici. Putem intra undeva ca să stăm de vorbă câteva minute?

Hallorsen îl conduse spre o nişă.

— Adu nişte cocktailuri, ceru el unui chelner.

— Pentru mine nu, mulţumesc. Pot să fumez?

— Sper că va fi pipa păcii, căpitane.

— Nu ştiu. Scuze care nu pornesc din convingere n-au pentru mine nici o valoare.

— Gine spune că nu pornesc din convingere?

— Sora mea.

— Sora dumitale, căpitane Charrell, este o tânără foarte preţioasă şi fermecătoare, şi n-aş dori să o contrazic.

— Îmi dai voie să vorbesc deschis?

— Te rog.

— Aş prefera să nu primesc nici un fel de scuze din partea dumitale, decât să ştiu că le datorez unui sentiment pe care-l porţi cuiva din familia mea.

— Bine, răspunse Hallorsen după o pauză, nu pot să scriu din nou la Times şi să le spun că m-am înşelat când am cerut scuze. Cred că n-ar înghiţi aşa ceva. Când am scris cartea aceea eram într-o proastă dispoziţie. I-am spus şi surorii dumitale acest lucru, şi ţi-l repet şi dumitale acum. Pierdusem orice simţ al carităţii, fapt pe care acum îl regret.

— Eu n-am nevoie de caritate. Eu am nevoie de dreptate. Te-am părăsit la greu?

— Ei, asta! Nu încape discuţie că neputinţa dumitale de a-i ţine pe oameni în frâu a pus capăt oricărei şanse de reuşită a mea.

— Recunosc. Dar ai dat greş din vina mea, sau dintr-a dumitale, pentru că mi-ai dat o sarcină irealizabilă?

Preţ de un minut cei doi bărbaţi stătură privindu-se în ochi, fără să rostească un cuvânt. Apoi Hallorsen întinse din nou mâna:

— Dă mâna încoace; e vina mea.

Hubert avu impulsul de a întinde mâna, dar se opri la jumătate de drum.

— O clipă. Spui asta ca să fii pe placul surorii mele?

— Nu, domnule. O cred cu adevărat.

Hubert îi luă mâna.

— Minunat! spuse Hallorsen. Căpitane, noi doi nu ne-am înţeles; dar de când am locuit aici, într-una din casele voastre cu tradiţie, cred că am sesizat pricina. Aşteptam de la dumneata ceea ce voi, englezii rasaţi, nu puteţi da niciodată – exprimarea deschisă a sentimentelor. Cred că sentimentele dumitale ar trebui să fie traduse, şi eu nu mă pricepeam s-o fac, aşa că niciunul dintre noi nu l-a cunoscut pe celălalt. Asta-i calea ce duce la cruzime.

— Nu ştiu de ce, dar am fost într-adevăr cruzi.

— Ei, aş vrea s-o putem lua de la început.

Hubert se înfioră.

— Eu n-aş vrea.

— Căpitane, vrei să iei masa cu mine şi să-mi spui în ce fel te pot ajuta? Sunt gata să fac orice-mi ceri ca să-mi îndrept greşeala.

O clipă, Hubert nu rosti un cuvânt, faţa îi rămase nemişcată, dar mâinile îi tremurară uşor.

— E în regulă, spuse el. Nu-i nimic.

Şi porniră împreună spre sala de mese.