XIII.
Dacă există vreun lucru sigur pe lume – ceea ce-i absolut îndoielnic – este că nimic din ce-i legat de un Departament de Stat nu se va desfăşura vreodată aşa cum se aşteaptă omul.
O soră cu mai multă experienţă şi mai puţin devotată decât era Dinny ar fi lăsat lucrurile la voia întâmplării. Dar ea nu avea încă experienţa faptului că, de obicei, efectul scrisorilor adresate celor sus-puşi este exact invers decât cel scontat de expeditor. Stârnindu-i amorul propriu, lucru care trebuie întotdeauna evitat în cazul personalităţilor publice, scrisoarea ei l-a determinat pe lordul Saxenden să nu se mai preocupe deloc de chestiunea în speţă. „Fata asta îşi închipuie oare că el nu observase cum americanul era la picioarele ei?” Prin urmare, în acord cu ironia latentă care zace în toate chestiunile omeneşti, retractarea învinuirilor aduse de Hallorsen a provocat o atitudine şi mai suspicioasă, şi mai rezervată din partea autorităţilor şi, cu două zile înainte de expirarea concediului său de un an, Hubert a primit o comunicare în sensul că acest concediu se prelungeşte pe o perioadă nedefinită, în care timp va primi doar jumătate din soldă, până când va avea loc o anchetă în chestiunea ridicată în Camera Comunelor de către maiorul Motley, membru al Parlamentului. Ca răspuns la declaraţia lui Hallorsen, fusese publicată o scrisoare a acestui civil-militar, care punea întrebarea dacă biciuirea şi omorul prin împuşcare menţionate în carte nu avuseseră loc în realitate şi, în acest caz, cum putea explica gentlemanul american o atare neconcordanţă? Această scrisoare provocase la rândul ei un răspuns din partea lui Hallorsen, în sensul că faptele se petrecuseră aşa cum fuseseră arătate în cartea lui, dar concluziile trase de el de pe urma acestor fapte au fost eronate, întrucât căpitanul Charwell fusese perfect justificat în acţiunile sale.
Când a primit comunicarea referitoare la prelungirea concediului, Hubert s-a prezentat la Departamentul de Război. N-a obţinut nici un fel de satisfacţie în afară de informaţia neoficială, strecurată de o cunoştinţă, că autorităţile boliviene „îşi vâră nasul”.
Aceste veşti creară aproape consternare la Condaford. Niciunul dintre cei patru tineri – căci fraţii Tasburgh se găseau încă la ei, iar Clare plecase în Scoţia – nu fu în măsură să aprecieze întreaga semnificaţie a înştiinţării, pentru că niciunul dintre ei nu putea realiza până la ce limită sunt capabile să ajungă oficialităţile când îşi vâra în cap să-şi facă datoria; dar pentru general lucrurile avură un înţeles atât de sinistru, încât se duse la clubul său.
În aceeaşi zi, după ce luară ceaiul în sala de biliard, Jean Tasburgh, frecându-şi tacul cu cretă, întrebă calm:
— Hubert, ce înseamnă povestea asta cu Bolivia?
— Poate să însemne orice. Am omorât un bolivian, ştii doar.
— Dar el a încercat mai întâi să te ucidă.
— Aşa e.
Jean îşi rezemă de masă tacul de biliard; mâinile ei brune, subţiri şi puternice apucară banda; brusc se îndreptă spre Hubert şi-şi petrecu mâna pe sub braţul lui.
— Sărută-mă, îi spuse. Am să fiu a ta.
— Jean!
— Nu, Hubert; fără cavalerisme şi stupidităţi! N-ai să treci singur prin toate bestialităţile astea. Am de gând să le împărtăşesc cu tine. Sărută-mă.
Şi o sărută. Un sărut lung şi mângâietor pentru amândoi: dar după ce se sfârşi, Hubert spuse:
— Nu, Jean, e cu neputinţă, până când nu se clarifică lucrurile.
— Desigur că se vor clarifica, dar vreau să ajut la limpezirea lor. Haide să ne căsătorim urgent, Hubert. Tată poate să-mi dea o sută de lire pe an; tu cât poţi avea?
— Am trei sute pe an, ale mele, şi jumătate din soldă, care s-ar putea să-mi fie tăiată cu totul.
— Asta face patru sute pe an, sigure; au existat oameni care s-au căsătorit având mult mai puţin, şi apoi e o situaţie vremelnică. Bineînţeles că ne putem căsători. Unde?
Hubert rămase cu respiraţia tăiată.
— În timpul războiului oamenii se căsătoreau pe loc, continuă Jean; nu aşteptau din cauză că bărbatul urma să fie omorât. Mai sărută-mă odată.
Hubert rămase cu răsuflarea şi mai tăiată, şi cu braţele ei încolăcite în jurul gâtului. În această postură îi găsi Dinny.
Fără să-şi îndepărteze braţele, Jean îi spuse:
— Ne căsătorim, Dinny. Unde crezi că e mai bine? Oficiul Stării Civile? Anunţurile la biserică iau atâta timp!
Dinny trase aer în piept.
— Nu credeam c-ai să-i ceri mâna atât de curând, Jean.
— N-am avut încotro. Hubert e plin de cavalerisme îmbâcsite. Tatei n-o să-i prea surâdă un Oficiu de Stare Civilă; de ce să nu cerem o dispensă specială?
Hubert îşi puse mâinile pe umerii ei, îndepărtând-o puţin.
— Jean, fii serioasă.
— Sunt. Cu o dispensă specială, nu e nevoie să afle nimeni până când nu se termină totul. Aşa încât nimeni nu se va putea împotrivi.
— Bine, interveni Dinny cu linişte în glas. Cred că ai dreptate. Când ceva trebuie să se întâmple, e mai bine să se întâmple repede. Cred că o să vă cunune unchiul Hilary.
Mâinile lui Hubert căzură în jos.
— Sunteţi amândouă sărite.
— Fii politicos! îl mustră Jean. Bărbaţii sunt absurzi: doresc un lucru, şi când li se oferă, se poartă ca nişte babe. Cine-i unchiul Hilary?
— Vicarul de la St. Augustine's-in-the-Meads; e total lipsit de simţul a ceea ce se cuvine şi ce nu.
— Bun! Hubert, te duci mâine şi obţii dispensa. Noi venim după tine. Unde putem locui, Dinny?
— Cred că Diana o să vă primească.
— Atunci e în regulă. O să trebuiască să trecem pe la Lippinghall, să-mi iau câteva rochii şi să-l văd pe tata. Pot să stau de vorbă cu el în timp ce-l tund; dinspre partea asta n-o să avem nici un fel de necaz. O să vină şi Alan; e nevoie de un martor, Dinny, tu rămâi să-l convingi pe Hubert.
Lăsată singură cu fratele ei, Dinny îi spuse:
— Hubert, e o fată admirabilă şi departe de a fi sărită. Procedăm într-adevăr cu sufletul la gură, dar aşa e înţelept. Şi apoi Jean a fost întotdeauna săracă, aşa că din punctul ăsta de vedere n-o să fie mare deosebire pentru ea.
— Nu-i vorba de asta. E senzaţia că asupra mea atârna ceva, care înseamnă să atârne şi asupra ei.
— Dacă nu vă căsătoriţi, o să atârne şi mai rău asupra ei. Eu aş face-o în locul tău, băiete. Tata n-o să aibă nimic împotrivă. Jean îi place, şi cred că preferă să te însori cu o fată binecrescută şi deşteptă, decât cu o cantitate oarecare de bani.
— Dar pare lipsit de cuviinţă – o dispensă specială – bolborosi Hubert.
— E romantic, şi apoi lumea n-o să aibă prilejul să discute dacă trebuia sau nu s-o faci; după ce lucrurile vor fi consumate, toţi le vor accepta, aşa cum se întâmpla de obicei.
— Şi ce-o să spună mama?
— Dacă vrei, pe mama am s-o anunţ eu. Sunt sigură că n-o să aibă nimic împotrivă – doar nu faci una din căsătoriile astea la modă, cu o balerină sau ceva în genul ăsta. Mama o admiră pe Jean. La fel şi mătuşa Em şi unchiul Lawrence.
Faţa lui Hubert se lumină.
— Mă însor. E minunat! în fond, n-am de ce să mă ruşinez.
Se îndreptă spre Dinny, o sărută aproape cu violenţă, şi plecă grăbit. Dincolo de atitudinea ei realistă, era foarte tulburată. Îmbrăţişarea pe care o surprinsese fusese atât de pătimaşă; fata era o îmbinare ciudată de pasiune şi autocontrol, de lavă şi de oţel, era atât de dominatoare şi totuşi atât de amuzant de tânără. S-ar fi putut să fie un risc; dar Hubert era de pe acum alt om datorită ei. Cu toate acestea, Dinny era pe deplin conştientă de o anumită uşurinţă; căci pentru ea, un deznodământ atât de senzaţional n-ar fi fost cu putinţă. Ea nu şi-ar dărui inima aşa, cu una cu două. După cum îi spunea bătrâna ei doică scoţiană: „Don'şoară Dinny, las' că ştiu eu pe câte labe calcă o mâţă”. Nu era prea mândră de acest „simţ al umorului nu lipsit de inteligenţă, care denunţă şi sterilizează orice alt simţământ”. Într-adevăr, îi invidia pe Jean pentru fermitatea ei atât de plină de temperament, pe Alan pentru încrederea lui făţişă, pe Hallorsen pentru robustu-i spirit de aventură. Dar ea îşi avea compensaţiile ei şi, cu un zâmbet care-i întredeschise buzele, se duse s-o caute pe maică-sa. Lady Cherrell se afla în budoarul de lângă dormitor, unde lucra nişte săculeţe de muselină ca să pună în ele la uscat verbina aromată ce creştea în jurul casei.
— Scumpo, i se adresă Dinny, pregăteşte-te pentru un mic şoc. Îţi aduci aminte când îţi spuneam că aş dori să găsim fata perfectă pentru Hubert? Ei bine, a fost găsită; Jean tocmai i-a cerut mâna.
— Dinny!
— Urmează să se căsătorească urgent, cu o dispensă specială.
— Dar…
— Exact, drăguţo. Aşa încât mâine dimineaţă ne sculăm devreme, iar Jean şi cu mine vom locui la Diana până e gata – totul. Tatei o să-i spună Hubert…
— Dinny, dar zău aşa…
Dinny îndepărtă barajul de muselină dintre ele, îngenunche şi o înconjură pe maică-sa cu braţul.
— Şi eu simt exact acelaşi lucru, începu ea, numai că puţin mai altfel pentru că nu eu l-am născut; dar, mămică scumpă, totul e în deplină ordine, Jean e o fiinţă minunată, iar Hubert e îndrăgostit de ea până peste cap. I-a făcut mult bine până în prezent; o să aibă grijă să-l împingă înainte, ştii…
— Dar, Dinny – banii?
— Ei nu aşteaptă nimic de la tata. Vor fi în stare să se descurce singuri şi deocamdată, nu-i nevoie să aibă copii.
— Presupun că nu. Dar totul e, fireşte, prea brusc. De ce-i nevoie de dispensă specială?
— Chestiune de intuiţie; Dinny strânse uşor trupul plăpând al mamei ei, şi adăugă:
— Jean are intuiţie. Mamă, situaţia lui Hubert e destul de neplăcută.
— Da; sunt speriată şi ştiu că şi taică-tu e la fel, deşi nu spune mare lucru.
Asta era maximum ce puteau, fiecare dintre ele, să dezvăluie din sentimentele lor neplăcute, după care începură să discute împreună problema unui cuib pentru aventuroasa pereche.
— Dar de ce să nu locuiască aici până se aranjează lucrurile? întrebă Lady Cherrell.
— O să li se pară mai atrăgător dacă vor fi obligaţi să-şi spele singuri rufele. Chestiunea cea mare este ca Hubert să aibă acum alte preocupări.
Lady Cherrell oftă. Corespondenţa, grădinăritul, dispoziţiile date slujnicelor şi şedinţele de comitete săteşti adevărat că nu erau prea atrăgătoare, dar Condaford ar fi fost şi mai puţin atrăgător pentru ea dacă, asemenea tinerilor, ar fi fost lipsită şi de aceste divertismente.
— Nu prea sunt distracţii pe aici, recunoscu ea.
— Şi slavă Domnului pentru asta, murmură Dinny; dar presimt că Hubert are nevoie acum de o viaţă agitată, pe care o va putea trăi la Londra alături de Jean. Ar putea să închirieze un apartament muncitoresc. Doar n-o să fie pentru multă vreme, ştii bine. Aşadar, dragă mămico, astă-seară te faci că nu ştii nimic, deşi noi cu toţii vom şti că tu ştii. Dar va fi mai reconfortant pentru toţi.
Şi, sărutând zâmbetul trist care se ivise pe faţa mamei ei, Dinny se îndepărtă. A doua zi dimineaţa, conspiratorii se deşteptară cu noaptea în cap, Hubert arătându-se – după cum se exprima Jean – gata să ia taurul de coarne, iar Dinny, bizară. Alan avea aerul afabil al unui cavaler de onoare în germene; singură Jean era neschimbată. Porniră în maşinuţa deschisă, cafenie, a celor doi Tasburgh, îl lăsară pe Hubert la gară, iar ei se îndreptară spre Lippinghall. Jean era la volan. Ceilalţi doi şedeau în spate.
— Dinny, i se adresă tânărul Tasburgh, n-am putea obţine şi noi o dispensă specială?
— Pentru cine ia o cantitate mai mare, oferim un rabat. Bagă-ţi minţile în cap, Alan. Ai să pleci pe mare şi până-ntr-o lună de zile nici n-ai să mai ştii că exist.
— Aşa arăt eu?
Dinny îi privi faţa bronzată.
— Pe ici, pe colo…
— Fii serioasă!
— Nu pot; tot timpul o văd pe Jean retezându-i tatălui vostru o şuviţă de păr şi anunţându-l: „Acum, tăticule, sau îmi dai binecuvântarea, sau îţi tund creştetul chilug!”, iar vicarul răspunzându-i: „Nu pricep…”, după care Jean, retezând altă şuviţă, îi declară: „Atunci e-n regulă, îmi dai o sută pe an sau îţi tai sprâncenele!”
— Jean e o furie! Oricum, Dinny, promite-mi că nu te măriţi cu nimeni altul.
— Dar dacă întâlnesc pe cineva care-mi place la nebunie, ai dori să distrugi tânăra-mi viaţă?
— Da.
— Pe scenă se răspunde altfel.
— Tu ai face şi pe un sfânt să înjure.
— Dar nu pe un locotenent de marină. A, asta îmi aduce aminte de altceva. Rândurile alea care au apărut în coloana a patra din „Times”54. M-am gândit azi dimineaţă ce splendid cod secret s-ar putea face din Cântarea Cântărilor, sau din psalmul despre Leviatan55, „Iubita inimii mele e ca o căprioară”56 ar putea însemna: „Opt nave de război germane se găsesc în portul Dover. Veniţi urgent!” Sau chestia aia cu Leviatanul care-şi ia un răgaz de odihnă, ar putea fi „Tirpitz comandă”57 şi aşa mai departe. Nimeni nu le-ar putea descifra fără să posede un cifru al codului.
— Măresc viteza, îi anunţă Jean întorcând capul.
Vitezometrul urcă rapid: şaizeci, şaptezeci, şaptezeci şi cinci, optzeci…! Mâna marinarului lunecă sub braţul lui Dinny.
— Asta nu poate să ţină. O să sară maşina în aer. Dar e ispititor!
Dinny şedea cu un zâmbet fix; detesta automobilele în viteză, şi când Jean reveni la viteza normală de cincizeci de kilometri, îi spuse cu o voce plângăreaţă:
— Jean, eu port în mine secolul nouăsprezece.
Când ajunseră la Folwell, se aplecă din nou spre Jean:
— Nu vreau să mă vadă cei din Lippinghall. Te rog mina direct la vicariat şi ascunde-mă undeva cât tratezi tu cu taică-tău.
Refugiată în sufragerie, faţă-n faţă cu portretul de care-i vorbise Jean, Dinny îl studia curioasă. Dedesubt erau gravate cuvintele: „1553, Catherine Tasburgh, născută Fitzherbert, etate 35; soţia lui Sir Walter Tasburgh”.
Deasupra rujei care înconjura gâtul lung, faţa aceea îngălbenită de vreme putea fi într-adevăr faţa lui Jean peste vreo cincisprezece ani; aceeaşi linie bruscă dinspre pomeţii înalţi spre bărbie, aceiaşi ochi prelungi, amăgitori, înconjuraţi de gene negre; până şi mâinile, încrucişate pe stomac, erau aidoma cu ale lui Jean. Care o fi fost istoria acestui straniu prototip? O cunoşteau oare, şi va fi ea repetată de urmaşă?
— Seamănă extraordinar cu Jean, nu-i aşa? întrebă tânărul Tasburgh. Era o mare amatoare de farse, aşa se spune; cică şi-ar fi înscenat propria-i înmormântare şi a şters-o din ţară prin 1560, când Elisabeth58 a pornit prigoana împotriva catolicilor. Ştii care era pe atunci soarta catolicilor? înjunghierea în timpul slujbei era socotită drept o simplă întâmplare. Religia creştină! Ce mai! Şi-mi închipui că doamna asta trebuie să fi fost amestecată în multe intrigi. Pariez că mărea viteza ori de câte ori putea.
— Ceva veşti de pe front?
— Jean a intrat în biroul bătrânului cu un număr vechi din Times, un prosop şi o pereche de foarfeci. „Restul e tăcere”.59
— Nu există vreun loc de unde i-am putea vedea când ies?
— Am putea sta pe scări. N-or să ne observe, decât dacă s-ar întâmpla să urce.
Ieşiră şi se aşezară într-un ungher întunecat, pe scară, de unde, printre stâlpii balustradei, puteau supraveghea uşa biroului. Încercând o rămăşiţă din emoţiile copilăriei, Dinny pândea uşa. Deodată, ţâşni Jean, ţinând într-o mâna o foaie de ziar făcut cornet, iar în cealaltă o pereche de foarfeci. O auziră spunând:
— Să ţii minte, dragule, azi nu trebuie să ieşi fără pălărie.
Un răspuns nearticulat fu întrerupt de uşa care se închise.
Dinny se înălţă peste balustradă:
— Ei?
— E-n regulă; e puţin îmbufnat – nu ştie cine-o să-l mai tundă şi chestii din astea; gândeşte că o dispensă specială înseamnă risipă de bani; dar o să-mi dea o sută pe an şi l-am lăsat umplându-şi pipa. Rămase o clipă nemişcată, privind în ziar. Îi crescuse îngrozitor părul. Într-o clipă mâncăm, Dinny, şi-apoi din nou la drum!
La masă, purtarea vicarului fu la fel de curtenitoare, şi Dinny îl urmări cu o atenţie admirativă. Iată un văduv, destul de vârstnic, gata să fie lipsit de unica-i fiică ce vedea de toate treburile casei şi ale parohiei, până la a-i tunde lui părul, şi totuşi, aparent arăta netulburat. Nici un murmur nu-i scăpă de pe buze. Să fi fost bună-creştere, bunăvoinţă, sau uşurare? Dinny nu era sigură; şi în străfundul inimii se simţea puţin speriată. În curând, Hubert va trebui să se descurce singur. Se uită la Jean. Nici o îndoială că şi ea ar fi fost în stare să-şi însceneze propria înmormântare, dacă nu şi pe a altora; şi totuşi, în maniera ei de a domina nu va exista niciodată nimic dizgraţios sau aspru; nici o urmă de vulgaritate în felul în care va plămădi coca. Numai dacă ea şi Hubert ar avea suficient simţ al umorului!
După prânz, vicarul o luă deoparte.
— Draga mea Dinny – dacă îmi dai voie să-ţi spun astfel – ce păhrehre ai despre toate asta? Şi ce păhrehre are mama dumitale?
— Amândouă avem impresia că e niţeluş cam ca Bufniţa şi pisicuţa au plecat pe mare.60
— Înthr-o fhrumoasă băhrcuţă făcută dintr-o păstaie61. Da, întrhr-adevăhr, dar nu şi cu „o ghroază de bani la ei”, aşa mi-e teamă. Totuşi, adăugă el îngândurat, Jean e o fată bună; foahrte – da – capabilă. Mă bucur că familiile noasthre vohr fi din nou – da – hreunite. O să-mi lipsească, dahr nu threbuie să fim – ah! – egoişti.
— Ce păgubeşti într-un loc, câştigi într-altul! murmură Dinny.
Ochii albaştri ai vicarului licăriră.
— Da, da, siguhr; luchruhrile threbuie luate aşa cum sunt. Jean nu mă lasă s-o conduc la altahr. Iată cehrtificatul ei de naştehre în caz că… ah… se hridică înthrebăhri. E majohră.
Scoase o fâşie lungă de hârtie galbenă.
— Doamne! adăugă cu sinceritate. Doamne!
Dinny continuă să se îndoiască dacă simţea milă pentru el sau nu; şi imediat după aceea porniră din nou la drum.
