XIV.

Părăsindu-l pe Alan Tasburgh la clubul său, cele două fete se îndreptară spre Chelsea. Dinny nu trimisese nici o telegramă, lăsându-se la voia norocului. Când ajunseră la casa din Oakley Street, coborî din maşină şi sună. O slujnică mai în vârstă, cu o expresie speriată, deschise uşa.

— Doamna Ferse e acasă?

— Nu, domnişoară. Căpitanul Ferse e aici.

— Căpitanul Ferse?

Slujnică, aruncându-şi privirea în dreapta şi în stânga, vorbi cu glas scăzut şi pripit:

— Da, domnişoară, suntem foarte necăjiţi, nu ştim ce să facem. Căpitanul Ferse a picat pe neaşteptate la ora prânzului, fără ca noi să fi fost anunţaţi de mai înainte. Doamna era plecată. A sosit o telegramă pentru dumneaei, dar a luat-o căpitanul Ferse; şi cineva a chemat-o de două ori la telefon, dar n-a vrut să-i lase nimic vorbă.

Dinny căuta cuvintele cu ajutorul cărora să afle ce era mai rău.

— Şi… şi cum pare?

— Ştiu eu, domnişoară… n-aş putea să spun. N-a întrebat nimic altceva decât: „Unde-i stăpână-ta?” Pare normal, dar cum noi n-am fost înştiinţaţi de nimic, suntem speriaţi; copiii sunt acasă şi nu ştim unde-i doamna.

— Aşteaptă o clipă, îi spuse Dinny şi se întoarse la maşină.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Jean coborând.

Cele două fete se consultară pe trotuar, în timp ce slujnica le urmărea din prag.

— Ar trebui să-l caut pe unchiul Adrian, spuse Dinny. E vorba de copii.

— Tu te duci să-l cauţi, iar eu intru în casă şi te aştept. Femeia asta arată speriată.

— Cred că pe vremuri era violent, Jean, se poate să fi evadat, ştii…

— Ia maşina; nu-mi purta mie de grijă.

Dinny îi strânse mâna.

— O să iau un taxi; în felul ăsta ai maşina la dispoziţie dacă vrei să pleci.

— Bine! Spune-i femeii cine sunt, şi apoi şterge-o. E ora patru.

Dinny ridică privirea spre casă; şi deodată, văzu o faţă în fereastra sufrageriei. Deşi nu-l întâlnise pe Ferse decât de două ori, îl recunoscu pe dată. Avea o figură ce nu putea fi uitată, ţi dădea impresia unor flăcări îndărătul zăbrelelor: o faţă osoasă, aspră, cu o mustaţă ca o perie de dinţi, pomeţi înalţi, păr bogat, întunecat, uşor încărunţit, şi ochii aceia lucitori ca oţelul, scăpărând scântei. O priveau acum cu intensitate mobilă, de-a dreptul dureroasă, şi Dinny îşi feri privirea în lături.

— Nu te uita în sus! E acolo! îi şopti lui Jean. Cu excepţia privirii, pare normal – bine îmbrăcat şi aşa mai departe… Hai să mergem amândouă, Jean, sau să rămânem aici amândouă.

— Nu; mie n-o să mi se întâmple nimic; te duci tu.

Şi Jean intră în casă.

Dinny plecă în grabă. Această subită reapariţie a cuiva pe care toată lumea îl socotise dezechilibrat incurabil era zguduitoare. Necunoscând circumstanţele închiderii lui Ferse în ospiciu, necunoscând nimic altceva decât faptul că o chinuise îngrozitor pe Diana înainte că accesul de nebunie să se fi declarat, Dinny îşi spuse că Adrian era singura persoană care ştia probabil tot ce era necesar. Drumul cu maşina era lung şi o munceau temeri. Îl găsi pe unchiul ei pe punctul de a pleca de la muzeu, şi-i spuse totul în grabă, în timp ce el o privea, cuprins de groază.

— Ai idee unde-i Diana? îl întrebă la urmă.

— Astă-seară trebuie să ia cina cu Fleur şi Michael. Sunt şi eu invitat. Dar unde se găseşte acum, nu ştiu. Hai să ne întoarcem în Oakley Street. E o lovitură de trăsnet.

Se urcară în maşină.

— Unchiule, n-ai putea telefona la ospiciu?

— Până n-o văd pe Diana, nu îndrăznesc. Spui că arată normal?

— Da. Doar ochii – dar îmi amintesc că întotdeauna arătau aşa.

Adrian îşi cuprinse capul în mâini.

— E îngrozitor! Biata mea fată!

Dinny simţi un junghi în inimă – atât pentru el cât şi pentru Diana.

— Şi la fel de îngrozitor, urmă Adrian, e faptul că simţim ce simţim din cauză că nenorocitul acela s-a întors acasă. Doamne, Dinny, urâta treabă, urâta treabă!

Dinny îl strânse de braţ.

— Ce spune legea în legătură cu un asemenea caz, unchiule?

— Dumnezeu ştie! El n-a fost niciodată înregistrat oficial. Diana nu voia să audă de aşa ceva. L-au internat ca pacient particular.

— Dar de bună seamă nu putea să plece de acolo oricând i-ar fi venit pofta, fără să fie avizată familia!

— Cine ştie ce s-a întâmplat! Poate să fie la fel de nebun cum a fost şi să fi plecat într-un scurt interval de luciditate. Dar orice-am face – şi Dinny se simţi emoţionată de expresia feţei lui – trebuie să ne gândim la el, în aceeaşi măsură ca şi la noi. Nu trebuie să-i facem viaţa şi mai grea. Bietul Ferse! Vorbind de nenorociri, Dinny – boala, sărăcia, viciul, crima – niciuna dintre ele nu poate rivaliza cu nebunia în ceea ce priveşte dramă pe care o provoacă.

— Unchiule, îl întrerupse Dinny, ce va fi la noapte?

Adrian gemu:

— De asta trebuie s-o salvăm într-un fel.

La capătul lui Oakley Street dădură drumul taxiului şi merseră pe jos până la uşă…

Când intrase în casă, Jean îi spusese femeii:

— Eu sunt domnişoara Tasburgh. Domnişoara Dinny s-a dus după domnul Cherrell. Salonul e sus? Am s-o aştept acolo. A văzut copiii?

— Nu, domnişoară. A venit doar de o jumătate de oră. Copiii sunt în sala de clasă cu Mam'selle.

— Atunci o să mă aflu între el şi copii, spuse Jean. Condu-mă sus.

— Să stau cu dumneavoastră, domnişoară?

— Nu. Pândeşte-o pe doamna Ferse şi previn-o imediat.

Slujnica îi aruncă o privire plină de admiraţie şi o lăsă în salon. Ţinând uşa întredeschisă, Jean era numai urechi. Nu se auzea nici un sunet. Începu să se plimbe fără zgomot în sus şi-n jos, de la uşă la fereastră. Avea de gând, dac-ar fi văzut-o pe Diana apropiindu-se, să alerge jos la ea; iar dacă Ferse ar fi venit sus, intenţiona să se ducă la el. Inima îi bătea ceva mai repede ca de obicei, dar nu simţea o nervozitate reală. Patrulă în felul acesta cam de un sfert de oră, când auzi un zgomot în spatele ei şi, întorcându-se, îl văzu pe Ferse în mijlocul camerei.

— Oh, făcu ea. O aştept pe doamna Ferse; sunteţi căpitanul Ferse?

Silueta se înclină:

— Şi dumneata?

— Jean Tasburgh. Cred că nu mă cunoaşteţi.

— Cine era cu dumneata?

— Dinny Cherrell.

— Şi unde s-a dus?

— Să viziteze pe un unchi al ei, aşa cred.

Ferse scoase un sunet ciudat, ceva ce semăna a râs.

— Pe Adrian?

— Aşa cred.

Rămase locului, învârtindu-şi privirile scăpărătoare prin camera plăcută.

— Mai frumoasă ca oricând, spuse el. Eu am lipsit câtva timp. O cunoşti pe soţia mea?

— Am întâlnit-o la Lady Mont.

— La Lippinghall? Diana se simte bine?

Cuvintele ţâşniră cu o brutalitate înfometată.

— Da. Foarte bine.

— Şi e frumoasă?

— Foarte.

— Mulţumesc.

Privindu-l pe sub genele ei lungi, Jean nu putea descoperi nimic la el, din cap până în picioare, care să dea impresia de dezechilibru mintal. Arăta ceea ce era – un militar în civil, foarte îngrijit şi stăpânit – în totul, în totul afară de ochi.

— Nu mi-am văzut soţia de patru ani, îi spuse el. Aş dori s-o văd singură.

Jean se îndreptă spre uşă.

— O să plec, anunţă ea.

— Nu! Cuvântul izbucni cu o bruscheţe uimitoare. Rămâi aici!

Şi se aşeză în uşă, blocând-o.

— De ce?

— Vreau să fiu eu primul care s-o anunţe că m-am întors.

— E firesc.

— Atunci rămâi aici!

Jean se întoarse la fereastră.

— Cum doriţi, spuse, după care urmă o tăcere.

— Ai auzit despre mine? o întrebă deodată.

— Foarte puţin. Ştiu că nu v-aţi simţit bine.

Ferse veni spre ea.

— Vezi ceva în neregulă la mine?

Jean îl privi, şi ochii ei îi susţinură pe ai lui până când, zvâcnind scântei, Ferse îşi întoarse privirea.

— Nimic. Arătaţi foarte bine.

— Aşa şi sunt. Aşează-te, nu vrei?

— Mulţumesc. Jean se aşeză.

— Aşa-i bine, spuse el. Şi nu mă scăpa din ochi.

Jean îşi privi picioarele. Din nou Ferse scoase acel râs ciudat.

— N-ai fost niciodată bolnavă mintal, se vede. Dac-ai fi fost, ai fi ştiut că toată lumea nu te scapă din ochi, şi nici tu nu-i scapi din ochi pe ceilalţi. Acum trebuie să cobor. Au revoir!

Se răsuci pe călcâie şi ieşi închizând uşa. Jean continua să stea nemişcată, aşteptându-se să-l vadă reapărând în uşă. Avea senzaţia că fusese înfrântă şi simţea în tot trupul un soi de furnicături, de parcă stătuse prea aproape de foc. Ferse nu deschise din nou uşa, şi atunci Jean se ridică s-o deschidă. Era încuiată. Rămase locului, privind-o. Să sune? Să bată în uşă ca să atragă atenţia slujnicii? Hotărî să nu facă niciuna, nici alta, şi se duse la fereastră, unde rămase nemişcată, uitându-se în stradă. Dinny avea să se întoarcă în curând şi va putea s-o strige. Revăzu, cu mult sânge rece, scena prin care trecuse. O încuiase pentru că nu dorea să se amestece cineva între el şi soţia lui, înainte de a o fi revăzut – şi bănuia pe fiecare, ceea ce era foarte natural. Un simţământ vag a ceea ce înseamnă să fii privit ca nebun pătrunse în înţelegerea ei tânăra şi ascuţită. Bietul om! Se întrebă dacă ar putea să sară pe fereastră fără să fie observată şi, hotărând că n-ar reuşi, continuă să stea locului, pândind spre capătul străzii de unde trebuia să se ivească salvarea. Şi, deodată, fără vreo pricină aparentă, o străbătu un fior, reacţia târzie a întâlnirii avute. Ochii aceia! Era îngrozitor să-i fii soţie! Deschise fereastra mai larg şi se aplecăm.