XV.

Apariţia lui Jean la fereastră îi opri pe Dinny şi pe unchiul ei în prag.

— Sunt încuiată în salon, le spuse Jean liniştită; ar trebui să-mi daţi drumul.

Adrian o conduse pe nepoata sa la maşină.

— Rămâi aici, Dinny. Am să ţi-o trimit. Nu trebuie să facem o scenă.

— Fii atent, unchiule! Am impresia că eşti Daniel intrând în…

Cu un zâmbet şters, Adrian apăsă pe butonul soneriei. Îi deschise uşa Ferse în persoană.

— Ah, Cherrell! Vino înăuntru.

Adrian îi întinse mâna, dar celălalt nu i-o strânse.

— Nu mă pot aştepta la un călduros bun-sosit, zise Ferse.

— Ce vorbe-s astea? Ce vorbe-s astea?

— Nu, nu mă pot aştepta la un călduros bun-sosit, dar vreau s-o văd pe Diana. Nu încerca să mă împiedici, Cherrell – nici tu, nici nimeni altcineva.

— Bineînţeles că nu. Ai ceva împotrivă dacă o scot afară pe Jean Tasburgh? Dinny o aşteaptă în maşină.

— Am încuiat-o, spuse Ferse mohorât. Uite cheia. Trimite-o afară.

Intră în sufragerie.

Jean aştepta îndărătul uşii.

— Du-te la Dinny, o sfătui Adrian, şi plecaţi de aici. Mă descurc eu singur. Sper că n-ai avut vreo neplăcere?

— Doar că m-a încuiat…

— Spune-i lui Dinny că Hilary vă poate cununa aproape sigur; dacă vă duceţi acum amândouă acolo, aş şti de unde să vă iau dacă am nevoie de voi. Ai curaj, domnişoară!

— O, nu în mod special! răspunse Jean. La revedere! şi alergă pe scări în jos.

Adrian auzi uşa din faţă închizându-se şi intră cu pas măsurat în sufragerie. Ferse stătea la fereastră, urmărindu-le pe cele două fete care porneau maşina. Se răsuci brusc pe călcâie. Era mişcarea unui om obişnuit să fie spionat. Părea foarte puţin schimbat, era ceva mai puţin slab, mai puţin rătăcit, şi părul îi încărunţise mai mult – doar atât. Îmbrăcămintea, la fel de îngrijită ca întotdeauna, purtările stăpânite; ochii – vai, însă, ochii!

— Da, spuse Ferse cu o voce bizară, nu te poţi abţine să nu mă compătimeşti, dar ai prefera să mă vezi mort. Şi cine n-ar prefera? Un om nu trebuie să-şi iasă din minţi. Dar sunt destul de normal acum, Cherrell, nu-ţi face idei greşite.

Normal? Da, părea normal. Dar cât putea să reziste la acest efort?

Ferse vorbi din nou:

— Eraţi cu toţii siguri că s-a terminat cu mine. Acum trei luni însă, am început să mă îndrept. De îndată ce am fost conştient de acest lucru, l-am ţinut sub tăcere. Cei ce ne îngrijesc acolo – vorbele-i sunau pline de-o intensă amărăciune – trebuie să fie atât de siguri de sănătatea noastră mintală, încât dac-ar fi după ei n-am redeveni niciodată normali. Ăsta e interesul lor, înţelegi?

Ochii lui Ferse, arzând în ochii lui Adrian, păreau să adauge: „Şi interesul tău, şi al ei…”

— Aşa încât am ţinut totul sub tăcere. Am avut tăria să mă prefac acolo, timp de trei luni, deşi eram în deplinătatea mea mintală. Abia de o săptămână, sau aşa ceva, încoace am început să le arăt că sunt responsabil. Or ei au nevoie de mult mai mult decât o săptămână până să se convingă să anunţe acasă. Şi n-am vrut să anunţe acasă. Am vrut să vin de-a dreptul aici şi să mă arăt aşa cum sunt. Nu voiam să fie prevenită Diana şi nici nimeni altul. Voiam să mă verific, şi m-am verificat.

— Teribil! şopti Adrian cu răsuflarea tăiată.

Din nou ochii lui Ferse părură să ardă într-ai lui.

— Erai îndrăgostit de soţia mea, Cherrell; mai eşti? Spune!

— Suntem exact ceea ce eram şi înainte: buni prieteni, răspunse Adrian.

— Orice-ar fi fost, mi-ai fi dat acelaşi răspuns.

— Poate că da. Dar nu am nimic altceva de spus decât că e de datoria mea să mă gândesc în primul rând la ea, aşa cum am făcut întotdeauna.

— De asta ai venit aici?

— Doamne sfinte, omule! Nu-ţi dai seama ce şoc va fi pentru Diana? Poate că nu-ţi mai aduci aminte la ce fel de viaţă ai supus-o înainte de a fi fost internat? Crezi cumva că ea a uitat? N-ar fi mai onest faţă de ea, şi faţă de tine însuţi, dacă ai veni întâi la mine acasă, sau hai să zicem la muzeu, şi ai avea acolo prima întâlnire cu ea?

— Nu; am s-o întâlnesc aici, în propria mea casă.

— Aici a trecut prin chinurile iadului, Ferse. Poate că ai fost îndreptăţit să ţii totul sub tăcere în ce-i priveşte pe doctori, aşa cum spui tu, dar în mod cert nu eşti îndreptăţit să dai buzna peste ea cu însănătoşirea ta.

Ferse făcu un gest violent.

— Vrei s-o fereşti de mine.

Adrian îşi înclină capul.

— Poate că-i adevărat, răspunse el cu blândeţe. Dar ascultă, Ferse, eşti la fel de apt ca şi mine să apreciezi situaţia. Pune-te în locul ei. Imaginează-ţi-o întorcându-se acasă, ceea ce se poate întâmpla dintr-un minut în altul, şi dând cu ochii de tine fără să fie prevenită, fără să ştie nimic despre însănătoşirea ta, având nevoie de timp ca să creadă în ea – cu toate aducerile aminte despre tine aşa cum erai în trecut. Ce şanse îţi oferi?

Ferse mormăi:

— Şi ce şanse aş avea dacă n-aş profita de singura şansă pe care mi-o pot permite? Crezi că mai am încredere în cineva? încearcă – încearcă aşa ca mine, patru ani, şi ai să vezi! îşi roti cu repeziciune ochii prin cameră. Încearcă să fii supravegheat, să fii tratat ca un copil primejdios. În ultimele trei luni, mi-am urmărit propriul tratament cu ochii unui om normal. Şi dacă nici soţia mea nu mă poate lua drept ceea ce sunt – aşa, îmbrăcat şi în deplinătatea facultăţilor mintale, cine altul va voi sau va putea să mă creadă?

Adrian se apropie de el.

— Ia-o mai încet! îi spuse. Tocmai aici greşeşti. Numai Diana ţi-a cunoscut boala în faza ei cea mai proastă. Pentru ea va fi mai greu să te creadă decât pentru oricare altul.

Ferse îşi acoperi faţa cu mâinile.

Adrian aşteptă, livid de îngrijorare; dar când Ferse îşi descoperi din nou faţa, nu putu îndura să-i vadă expresia şi îşi întoarse privirile în lături.

— Să vorbim despre singurătate! spuse Ferse. Pierde-ţi minţile, Cherrell, şi atunci ai să ştii ce înseamnă să fii singur pentru tot restul zilelor tale.

Adrian îi puse o mână pe umăr.

— Uite ce-i, omule, am o cameră în plus în locuinţa mea, vino şi instalează-te la mine până se clarifică lucrurile.

Pe faţa lui Ferse rânji brusc suspiciunea, în ochi îi luci o privire intens iscoditoare; apoi se îndulci, parcă cu gratitudine, deveni iar amară, se muie din nou.

— Ai fost întotdeauna un domn, Cherrell; dar nu, îţi mulţumesc – nu pot. Trebuie să rămân aici. Vulpile au vizuini, şi eu o am încă pe aceasta.

Adrian oftă.

— Foarte bine; atunci trebuie s-o aşteptăm pe Diana. Ai văzut copiii?

— Nu. Îşi mai amintesc de mine?

— Nu cred.

— Ştiu că sunt în viaţă?

— Da. Ştiu că eşti plecat, că eşti bolnav…

— Dar nu…? Ferse îşi atinse fruntea.

— Nu. Vrei să urcăm la ei?

Ferse clătină din cap, şi în clipa aceea Adrian o zări, pe fereastră, pe Diana sosind. Se îndreptă liniştit spre uşă. Ce trebuia să facă sau să-i spună? Mâna îi era pe clanţă când Ferse îl dădu la o parte şi intră în hol. Diana descuiase uşa cu cheia ei. Adrian îi văzu faţa căpătând o paloare mortală sub cască pălăriei lipită de cap. Se retrase îndărăt, spre perete.

— Diana, totul e în perfectă ordine, spuse Adrian repede, şi deschise larg uşa sufrageriei.

Diana se desprinse de la perete, trecu pe lângă ei şi intră în sufragerie, unde Ferse o urmă.

— Dacă doriţi să mă consultaţi, voi fi aici, spuse Adrian şi închise uşa…

Soţul şi soţia stăteau faţă în faţă, respirând greu de parcă alergaseră o sută de metri, când de fapt parcurseseră trei.

— Diana! spuse Ferse, Diana!

Părea că ei îi pierise graiul, iar glasul lui se înălţă:

— Sunt bine. Nu mă crezi?

Diana îşi înclină capul, tot fără să rostească un cuvânt.

— Şi unui câine i se aruncă o vorbă…

— E… e şocul.

— M-am întors sănătos, sunt sănătos de trei luni.

— Îmi pare bine, atât de bine!

— Dumnezeule! Eşti la fel de frumoasă!

Şi deodată o prinse în braţe, o strânse puternic la piept şi începu s-o sărute înfometat. Când îi dădu drumul, Diana, cu răsuflarea tăiată, se prăbuşi pe un scaun, privindu-l cu atâta groază, încât Ferse îşi îngropă faţa în mâini.

— Ronald… nu pot… nu pot lăsa lucrurile să fie că mai înainte. Nu pot… nu pot!

Ferse căzu în genunchi la picioarele ei.

— N-am vrut să fiu violent, Iartă-mă!

Şi apoi, epuizaţi, amândoi se ridicară şi se îndepărtară unul de celălalt.

— Ar fi mai bine să stăm de vorbă liniştiţi, spuse Ferse.

— Da.

— Nu trebuie să locuiesc aici?

— E casa ta. Trebuie să faci tot ce e mai bine pentru tine.

Ferse scoase icnetul acela atât de asemănător cu râsul.

— Cel mai bine pentru mine ar fi ca tu şi toţi ceilalţi să mă trataţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Diana păstra tăcere. Rămase e atât de mult timp tăcută, încât lui îi scăpă din nou acel sunet.

— Taci! îi ceru ea. O să încerc. Dar trebuie… trebuie să am o cameră separată.

Ferse se înclină. Deodată o străpunse cu privirile.

— Eşti îndrăgostită de Cherrell?

— Nu.

— De altcineva?

— Nu.

— Atunci eşti speriată?

— Da.

— Înţeleg. E firesc. Mă rog, cei care-s jucării în mâna Domnului nu pot să pună condiţii. Luăm şi noi ce putem. Vrei să le telegrafiezi acolo să-mi trimită lucrurile? Asta ne-ar scuti de tapajul pe care ar voi să-l facă. Am plecat fără să-mi iau rămas bun. Probabil că mai e şi ceva de plătit.

— Desigur. Am eu grijă de toate astea.

— Îl putem lăsa acum pe Cherrell să plece?

— O să-i cer eu.

— Lasă-mă pe mine.

— Nu, Roland, eu o să-i spun; şi trecu fermă pe lângă el.

Adrian stătea rezemat de peretele din faţa uşii. Se uită la ea şi încercă să zâmbească; ghicise deznodământul.

— O să rămână aici, dar vom avea camere separate. Dragul meu, îţi mulţumesc mult pentru toate. Eşti bun să reglementezi conturile la clinică în numele meu? O să-ţi dau mereu de veste. Acum îl duc la copii. La revedere! Adrian îi sărută mâna şi plecă.