XIX.

Dacă l-ai fi studiat pe Hilary Cherrell, preotul parohiei St. Augustine's-in-the-Meads, iscodindu-l în acea intimitate care se ascunde îndărătul oricăror aparenţe, oricăror cuvinte, chiar şi a oricăror gesturi omeneşti, ai fi descoperit că, în realitate, nu credea că activitatea lui pioasă ar duce la vreun rezultat. Dar „a sluji” era un lucru ce-i intrase în sânge şi în oase, în felul în care slujesc cei ce conduc şi călăuzesc. Aşa cum un câine setter neinstruit, scos la plimbare, o va lua imediat razna, în timp ce un dulău dalmaţian, însoţind un călăreţ, o să urmeze din prima clipă copitele calului, tot astfel la Hilary era o trăsătură înnăscută, cu rădăcini în familiile care de generaţii întregi aprovizionaseră cu funcţionari departamentele publice, să se cheltuiască conducând, călăuzind şi făcând servicii celor din jur, fără a fi convins că prin călăuzirea şi slujbele lui izbuteşte altceva decât să bată pasul pe loc, pasul îndatoririlor sale. Într-o epocă în care îndoiala adumbrea totul, iar tentaţia de a dispreţui casta şi tradiţia era irezistibilă, Hilary ilustra un „ordin” născut ca să continue a-şi face datoria, nu pentru că vedea în aceasta un profit pentru alţii, nu pentru că aştepta un avantaj pentru sine, ci pentru că a întoarce spatele datoriei ar fi echivalat cu o dezertare. Lui Hillary nici nu-i trecea prin cap să justifice în vreun fel „ordinul” său să explice servitutea la care fuseseră condamnaţi, pe diferitele lor căi, tatăl lui diplomatul, unchiul lui episcopul, fraţii lui: militarul, custodele şi judecătorul (căci Lionel căpătase numirea). El se vedea pe sine şi pe ceilalţi doar „trăgând la jug”. Şi apoi, fiecare dintre activităţile lui făgăduia câte un scop amăgitor, spre care putea năzui, dar pe care, în inima sa, îl bănuia a fi gravat mai curând în hârtie decât în piatră.

Rezolvase o multiplă corespondenţă când, la nouă şi jumătate, în dimineaţa de după reapariţia lui Ferse, Adrian intră în biroul lui sărăcăcios. Printre numeroşii prieteni de sex masculin ai lui Adrian, singur Hilary înţelegea şi aprecia cum trebuie sentimentele şi poziţia fratelui său. Diferenţa de vârstă dintre ei era doar de doi ani, în copilărie fuseseră buni camarazi; amândoi erau alpinişti pasionaţi, obişnuiţi, în vremurile dinainte de război, fiecare cu tovărăşia celuilalt în ascensiuni grele şi în coborâşuri şi mai grele; amândoi participaseră la război, Hilary ca Padre65 în Franţa, iar Adrian, care vorbea araba, într-un Serviciu de Relaţii în Orient; şi aveau temperamente foarte deosebite, menite să statornicească între ei camaraderia. Nu mai era loc de nici o descoperire spirituală între ei doi şi, de cum se întâlneau, păşeau într-o „comunitate de metode şi mijloace”.

— A mai survenit ceva nou azi dimineaţă? întrebă Hilary.

— Dinny m-a asigurat că totul decurge calm; dar mai devreme sau mai târziu încordarea de a se găsi în aceeaşi casă cu ea îl va face să-şi piardă controlul. Pentru moment, sentimentul de a se fi reîntors acasă şi de a se simţi liber s-ar putea să-i fie suficient; dar nu-i dau mai mult de o săptămână. Mă duc azi la clinică, probabil însă că nici ei nu ştiu mai mult decât noi.

— Iartă-mă, bătrâne, dar reluarea vieţii normale cu soţia lui ar fi lucrul cel mai bun.

Faţa lui Adrian se crispă.

— E ceva ce depăşeşte puterile omeneşti, Hilary. Într-o asemenea relaţie există ceva prea crud pentru a fi transpus în cuvinte. Ceva ce nu se poate cere unei femei.

— Doar dacă bietul de el nu-şi păstrează starea normală.

— Hotărârea asta n-o putem lua nici tu, nici eu, nici el – ci numai Diana; este mai mult decât ar putea să îndure cineva. Nu uita prin ce a trecut Diana înainte de a-l fi internat la clinică. Ar fi necesar ca Ferse să fie determinat să plece din casă, Hilary.

— Ar fi mai simplu dacă ea ar cere găzduire în altă parte.

— Cine i-ar oferi-o, cu excepţia mea, şi acest lucru l-ar scoate iar din minţi, cu siguranţă.

— Dacă ar putea accepta condiţiile în care trăim noi, am putea-o lua aici, spuse Hilary.

— Şi copiii?

— I-am putea îngrămădi laolaltă. Dar a-l lăsa pe Ferse în casă singur şi lipsit de ocupaţie, n-o să ajute cu nimic la însănătoşirea lui. E în stare să lucreze ceva?

— Nu cred că ar putea. Patru ani de ospiciu ruinează pe oricine. Şi cine i-ar da o slujbă? Dacă l-aş putea convinge să vină la mine!

— Dinny şi tânăra cealaltă spun că arată şi vorbeşte normal.

— Într-un fel e adevărat. Poate că cei de la clinică or să-mi dea vreo sugestie.

Hilary îl luă pe fratele lui de braţ.

— Bătrâne, pentru tine e îngrozitor. Dar pun rămăşag zece contra unu că lucrurile n-or să se desfăşoare chiar atât de rău cum credem noi. O să stau de vorbă cu May, şi dacă după ce-ai discutat cu cei de la clinică tot mai crezi că plecarea de acasă ar fi cea mai bună soluţie pentru Diana, oferă-i găzduirea noastră.

Adrian strânse mâna de sub braţul său.

— O să plec chiar acum ca să prind trenul.

Rămas singur, Hilary se încruntă. Se ciocnise în viaţa lui de atâtea dintre acţiunile de neînţeles ale Providenţei, încât renunţase, până şi în predicile lui, să o mai eticheteze drept binevoitoare. Pe de altă parte, întâlnise numeroşi oameni care biruiseră nenorocirile prin simplă tenacitate, şi numeroşi alţi oameni biruiţi de nenorocirile lor, dar trăind destul de bine laolaltă cu ele, după aceea; din această pricină ajunsese la convingerea că suferinţa era supraestimată şi că, în general, tot răul e spre bine. Principalul lucru era să mergi înainte şi să nu te laşi doborât. În acest moment, primi cea de a doua vizită a dimineţii, pe tânăra Milicent Pole care, deşi fusese achitată, îşi pierduse slujba la „Peter şi Poplin”, întrucât notorietatea nu poate fi spulberată de inocenţă chiar când e constatată legal.

Venise la ora care-i fusese fixată, într-o rochie albastră, îngrijită, cu toată averea-i la ciorap, şi aştepta să fie admonestată.

— Ei, Millie, cum se simte sora ta?

— S-a întors ieri la lucru, domnule Cherrell.

— E în stare să muncească?

— Nu prea cred, dar spunea că dacă nu se duce o să-şi piardă şi ea, probabil, slujba.

— Nu văd de ce.

— Spunea că dacă mai întârzie mult, o să se creadă că în povestea aceea am fost împreună.

— Bun, şi ce-i cu tine? Ai vrea să pleci la ţară?

— O, nu.

Hilary o cercetă cu privirea. O fată drăguţă, cu un corp şi glezne drăguţe, şi bună de gură; îi făcea impresia, franc, că ar trebui să se mărite.

— Ai vreun curtezan, Millie?

Fata zâmbi.

— Nu ceva special, domnule.

— Nu îndeajuns de special ca să te măriţi cu el?

— Din câte îmi dau eu seama, nu are de gând.

— Dar tu?

— Nu văd nici o grabă.

— Mă rog, ai ceva perspective?

— Mi-ar place – mă rog, mi-ar place să fiu manichin.

— Nu zău! Cei de la „Peter” ţi-au dat vreo referinţă?

— Da, în care scriu că regretă că a trebuit să plec; dar cum ziarele au făcut atâta publicitate, celelalte fete…

— Da, Millie, ştii bine că te-ai vârât singură în încurcătura aceea. Eu te-am susţinut pentru că erai la mare necaz, dar să nu crezi că-s orb. Trebuie să-mi făgăduieşti că n-ai s-o mai repeţi niciodată; e primul pas spre distrugere.

Fata îi dădu exact răspunsul pe care-l aştepta: nu spuse nimic.

— Acum am de gând să te dau pe mâna neveste-mi. Sfătuieşte-te cu ea, şi dacă nu poţi găsi vreo slujbă asemănătoare cu prima, am putea să te instruim în grabă şi să-ţi găsim un post de chelneriţă. Cum ţi-ar plăcea?

— N-am nimic împotrivă.

Îi aruncă o privire jumătate sfioasă, jumătate zâmbitoare. Şi Hilary gândi: „Fete cu un asemenea chip ar trebui să primească o zestre de la stat; altfel nu există nici un mijloc să le ţii în siguranţă.”

— Dă mâna încoace, Millie, şi adu-ţi aminte de ce ţi-am spus. Taică-tu şi maică-ta mi-erau prieteni şi tu trebuie să le faci cinste.

— Da, domnule Cherrell.

„Atâta rău!” gândi Hilary şi o conduse în sufrageria din faţă, unde soţia sa lucra la o maşină de scris. Întors din nou în odaia lui, trase un sertar de la birou şi se pregăti să se ia la trântă cu socotelile, căci dacă există pe lume vreun loc în care banii să fie mai de preţ decât în acest centru periferic al creştinătăţii a cărei religie dispreţuieşte banul, Hilary nu-l descoperise încă.

„Aceşti crini din mocirlă, gândi el, nu se omoară cu firea trudind şi nici nu torc firul timpului, dar de cerut cer.” De unde naiba să scot destul ca să susţin Institutul în tot cursul anului? întrebarea nu căpătase încă răspuns, când slujnica anunţă:

— Căpitanul şi domnişoara Cherrell, şi domnişoara Tasburgh.

„Phii! îşi spuse Hilary. Ăştia nu lasă iarba să le crească sub tălpi.” Nu-şi mai văzuse nepotul de la întoarcerea acestuia din expediţia Hallorsen, şi fu izbit de expresia întunecată şi îmbătrânită a feţei lui.

— Felicitări, bătrâne, îi spuse. Am aflat ieri câte ceva din aspiraţiile tale.

— Unchiule, i se adresă Dinny, pregăteşte-te pentru rolul regelui Solomon.

— Nerespectuoasa mea nepoată, reputaţia lui Solomon în ce priveşte înţelepciunea este poate cea mai anemică din toată istoria. Gândeşte-te numai câte neveste a avut. Ei, ce zici?

— Unchiule Hilary, interveni Hubert, am fost încunoştinţat că s-ar putea cere un mandat de extrădare pentru mine, din pricina păzitorului de catâri pe care l-am împuşcat. Jean doreşte să ne căsătorim pe dată, în ciuda acestui fapt…

— Din cauza acestui fapt, corectă Jean.

— Eu sunt de părere că e prea hazardat şi neleal faţă de ea. Dar am căzut de acord să-ţi supunem dumitale cazul şi să ne bazăm pe judecata dumitale.

— Mulţumesc, murmură Hilary, dar de ce mie?

— Pentru că, răspunse Dinny, dumneata eşti pus în faţa unor hotărâri-de-luat-pe-loc mai mult decât oricare altcineva, cu excepţia magistraţilor de la tribunalul de poliţie.

Hilary se strâmbă.

— Cu cunoştinţele tale din Scriptură, Dinny ai fi putut să-ţi aduci aminte de parabola cu cămila şi cel din urmă păi. În orice caz…

Şi privi de la Jean la Hubert şi înapoi la Jean.

— Nu văd ce-am putea câştiga prin aşteptare, spuse Jean; căci dac-ar fi să plece, oricum plec şi eu.

— Ai pleca?

— Da.

— Ai putea-o împiedica, Hubert?

— Nu, nu cred că aş reuşi.

— Am de-a face, dragii mei tineri, cu un caz de dragoste la prima vedere?

Niciunul dintre ei nu răspunse şi Dinny preciză:

— În mare măsură; eu mi-am dat seama încă de pe terenul de crochet de la Lippinghall.

Hilary dădu din cap.

— Mă rog, ăsta nu-i un punct împotriva voastră; mi s-a întâmplat şi mie şi n-am regretat niciodată. Şi extrădarea ta e probabilă, Hubert?

— Nu, răspunse Jean.

— Hubert?

— Nu ştiu; tata-i foarte necăjit, dar diverşi oameni fac tot ce pot. Am rămas cu cicatricea asta, ştii, şi-şi ridică mâneca.

Hilary încuviinţă din cap.

— Ăsta-i un noroc.

Hubert zâmbi amar.

— Nu prea a fost atunci şi în climatul acela.

— Ai obţinut dispensa?

— Încă nu.

— Păi obţineţi-o. Vă cunun.

— Adevărat?

— Da, s-ar putea să greşesc, dar nu cred.

— Nu greşiţi! Jean îl apucă de mină. Mâine la ora două vă convine, domnule Cherrell?

— Stai să mă uit în agendă.

Îşi consultă agenda şi dădu din cap.

— Splendid! exclamă Jean. Acum, tu, Hubert, şi cu mine mergem să scoatem dispensa.

— Îţi sunt foarte îndatorat, unchiule, spuse Hubert; dacă într-adevăr gândeşti că nu-i o ticăloşie din partea mea.

— Dragul meu, replică Hilary, când te încurci cu o femeie ca această Jean, trebuie să te aştepţi la lucruri de felul ăsta. Au revoir şi Domnul să vă binecuvânteze pe amândoi!

După ce ieşiră, Hilary se întoarse spre Dinny:

— Sunt foarte mişcat, Dinny. Mi-aţi adus un omagiu fermecător. A cui a fost ideea?

— A lui Jean.

— Atunci este sau un foarte bun sau un foarte prost judecător de caractere. Mă întreb care din două. A fost o chestiune rezolvată prompt. Când aţi intrat, era zece şi cinci. Acum e zece şi paisprezece: nu cred să fi dispus vreodată mai rapid de două vieţi omeneşti. Nu-i nimic în neregulă cu familia Tasburgh, nu-i aşa?

— Nu, doar că par cam pripiţi, asta-i tot.

— În general, îmi plac pripiţii. Denotă curaj.

— Amprenta Zeebrugge.

— Ah! da; există şi un frate în marină, nu?

Pleoapele lui Dinny fluturară.

— El încă nu a acostat?

— De mai multe ori.

— Şi?

— Eu nu sunt pripită, unchiule.

— Doar suporter şi inspirator de curaj?

— Mai ales suporter.

Hilary zâmbi cu afecţiune nepoatei lui preferate:

— Ochi albaştri, ochi sinceri. Eu am să te cunun, Dinny. Şi acum scuză-mă, trebuie să văd pe cineva care are necazuri cu sistemul de vânzări în rate. S-a împotmolit în rate şi nu mai poate ieşi la suprafaţă – înoată ca un câine într-un lac cu maluri înalte. Apropo, fata pe care ai văzut-o acum câtva timp la tribunal e aici, cu mătuşa ta. Ai vrea s-o mai vezi? Mi-e teamă că e ceea ce se numeşte o problemă insolubilă, situaţie care, dacă interpretezi, înseamnă o parte din natura umană. Dă şi tu o mina de ajutor la soluţionare.

— Mi-ar plăcea, dar nu cred că şi ei.

— Nu ştiu. Dacă staţi de vorbă ca de la tânăra la tânăra, ai putea scoate o mulţime de la ea, şi în cea mai mare parte lucruri rele, nu m-ar mira. Asta, adăugă el, e o observaţie cinică. Cinismul e o uşurare.

— Aşa e, unchiule.

— E domeniul în care romano-catolicii au un avantaj asupra noastră. Ei bine, la revedere, draga mea. Te văd mâine, la execuţie…

Încuindu-şi conturile în birou, Hilary o urmă în hol; deschise uşa sufrageriei şi spuse:

— Iubito, a venit Dinny! Mă întorc la masă; şi ieşi, fără pălărie.