XX.

Fetele plecară împreună de la vicariat, îndreptându-se spre South Square, unde trebuiau să-i ceară lui Fleur o referinţă în plus.

— Cred, spuse Dinny înfrângându-şi timiditatea, că în locul dumitale aş căuta să trag pe cineva de limbă. Nu înţeleg de ce ţi-ai pierdut serviciul.

O văzu pe fată scrutând-o cu neîncredere, ca şi cum încerca să hotărască dacă să-i dezvăluie sau nu ce era în mintea ei.

— Mi-au ieşit vorbe, spuse în cele din urmă.

— Da, din întâmplare am fost la tribunalul de poliţie în ziua când ai fost achitată. Am găsit că era o brutalitate să te silească să apari acolo.

— Adevăru-i că am vorbit unui bărbat, recunoscu faţa, în mod surprinzător. Nu i-am spus lui domnu Cherrell, dar am făcut-o. Eram sătulă până peste cap de lipsa de bani. Credeţi că a fost foarte urât din partea mea?

— Mă rog, eu una ar trebui să îndur lipsuri mai mari decât lipsa de bani ca să mă hotărăsc s-o fac.

— Pentru că n-aţi ştiut niciodată ce înseamnă cu adevărat lipsa de bani.

— Bănuiesc că ai dreptate, deşi niciodată nu mi-au prisosit.

— Oricum, e mai bine decât să furi, adăugă fata posomorâtă; la urma urmei, ce e? După aceea poţi nici să nu te mai gândeşti. Cel puţin aşa-mi spuneam eu. Dacă un bărbat se culcă cu o femeie, nimeni nu-l ţine de rău şi nu păţeşte nimic din pricina asta. Dar n-o să-i spuneţi doamnei Mont ce vă spun eu acuma?

— Fireşte că nu. Ai dus-o tare rău?

— Groaznic. Eu şi soră-mea abia o putem scoate la capăt când muncim amândouă. Dar ea a fost bolnavă cinci săptămâni şi, colac peste pupăză, într-o zi mi-am pierdut punga cu treizeci de şilingi în ea. Oricum, n-a fost din vina mea.

— Ghinion.

— Împuţit ghinion! Dacă aş fi fost într-adevăr o prostituată, credeţi că poliţia m-ar fi mirosit? M-au prins tocmai pentru că eram ageamie. Pun rămăşag că fetele din lumea bună nu-şi fac probleme când le ajunge cuţitul la os.

— Mă rog, răspunse Dinny, presupun că există unele fete care nu pregetă să-şi sporească veniturile, indiferent pe ce cale. Totuşi, eu una sunt de părere că lucrul ăsta trebuie să se întâmple numai însoţit de dragoste; dar probabil că sunt demodată.

Fata îi aruncă o privire lungă şi de astă dată admirativă.

— Sunteţi o adevărată doamnă, domnişoară. Mi-ar plăcea mie să fiu aşa, da ce să-i faci, cum te naşti, aşa rămâi.

Dinny se scutură.

— Ei, asta-i! Cele mai adevărate doamne pe care le-am cunoscut sunt bătrânele din colibele de la ţară!

— Zău?

— Da. Şi cred că unele dintre vânzătoarele din magazinele londoneze pot sta alături de orice altă tânără.

— Ei, trebuie să recunosc, sunt unele fete grozav de cumsecade. Uite, soră-mea, din punctul ăsta de vedere e mult mai bună decât mine. Ea niciodată nu s-ar fi băgat într-o chestie din asta. Unchiul dumneavoastră a spus un lucru de care ar trebuie să-mi aduc aminte, dar eu nu mă pot baza niciodată pe mine. Eu sunt o fată care nu se dă înapoi de la o plăcere când i se oferă; şi de ce nu?

— Întrebarea este: ce-i plăcerea? Un bărbat luat la întâmplare nu va constitui o plăcere. Va fi opusul ei.

Fata încuviinţă.

— Asta-i destul de adevărat. Dar când nevoia te dă afară din casă, eşti gata să mai închizi ochii la lucruri pe care altfel nu le-ai face. Credeţi-mă.

Era rândul lui Dinny să încuviinţeze.

— Unchiul meu e un om drăguţ, nu găseşti?

— E un gentleman – şi niciodată nu se năpusteşte cu religia pe tine. Şi e gata oricând să-şi vâre mina în buzunar, dacă găseşte ceva pe acolo.

— Ceea ce nu cred că se întâmpla des, adăugă Dinny; familia mea e destul de săracă.

— Nu banii fac un gentleman.

Dinny ascultă remarcă fără prea mare entuziasm; s-ar fi spus, într-adevăr că o mai auzise.

— Acum am face mai bine să luăm un autobuz, propuse ea.

Era o zi însorită, şi se urcară pe imperială.

— Îţi place această nouă Regent Street66? întrebă Dinny.

— O, da! O găsesc frumoasă.

— Nu-ţi plăcea mai mult vechea stradă?

— Nu. Era posomorâtă şi îngălbenită şi toată la fel.

— Dar nu semăna cu nici o altă stradă şi regularitatea ei se potrivea cu curbura.

Fata păru să-şi dea seama că era vorba despre o chestiune de gust; şovăi, apoi îşi reafirmă părerea:

— Cred că-i mai luminoasă acum; te mişti mai în libertate – nu mai e aşa formală.

— Ah!

— Îmi place să stau pe imperială unui autobuz, continuă tânără, vezi o mulţime de lucruri. Viaţa merge înainte, nu-i aşa?

Cuvintele acestea, rostite în limbajul periferic al fetei, o izbiră pe Dinny ca o lovitură. Ce era viaţa ei decât o poveste pusă la conservat? Ce riscuri, ce aventură conţinea? Pentru oamenii care depind de slujba lor, viaţa e mult mai aventuroasă. Slujba ei, cel puţin până acum, era să nu aibă nici o slujbă. Şi gândindu-se la Jean, îşi spuse: „Mi-e teamă că eu duc o existenţă foarte monotonă. S-ar părea că aştept întruna să se întâmple ceva”.

Fata îi aruncă din nou o privire piezişă.

— Dumneavoastră, drăguţă cum sunteţi, trebuie că vă distraţi de minune.

— Drăguţă? Am nasul în vânt.

— Ei, dar aveţi stil. Stilul e totul. Întotdeauna mi-am spus că degeaba eşti frumoasă dacă n-ai stil.

— Aş prefera să fiu frumoasă.

— O, nu! Frumos poate fi oricine.

— Da, dar nu sunt mulţi; apoi, furişând o privire spre profilul fetei, Dinny adăugă: Dumneata ai fost norocoasă.

Fata se îmbăţoşă:

— I-am spus domnului Cherrell că mi-ar plăcea să fiu manichin, dar n-a părut prea încântat.

— Socotesc că din toate ocupaţiile lipsite de noimă, asta-i cea mai proastă. Să te îmbraci pentru o adunătură de cucoane îmbufnate.

— Cineva trebuie s-o facă, urmă fata cu sfidare. Mie îmi place să port toalete. Dar ca să obţii un asemenea post e nevoie de o pilă. Poate că doamna Mont să puie o vorbă pentru mine. Ah! Ce mai manichin aţi fi dumneavoastră, domnişoară, cu stilul dumneavoastră şi subţire cum sunteţi!

Dinny râse. Autobuzul se oprise la capătul dinspre Westminster al Whitehall-ului.

— Aici coborâm. Ai fost vreodată în catedrala Westminster?

— Nu.

— Poate c-ai vrea să arunci o privire înainte de a fi dărâmata ca să se clădească blocuri sau un cinema.

— Au într-adevăr de gând să facă una ca asta?

— Cred că poartă ideea în subconştient. Deocamdată se vorbeşte că va fi restaurată.

— E măreaţă, spuse fata, dar după ce trecură de zidul împrejmuitor, căzu într-o tăcere care rămase neştirbită până când intrară în clădire.

Dinny o urmări în timp ce, cu bărbia înălţată, contempla statuia lui Chatham67 şi pe vecinul acestuia.

— Cine-i castorul ăla bătrân şi gol?

— Neptun. E un simbol. Britania stăpâneşte mările, după cum ştii.

— A! înaintară până când li se înfăţişară din plin proporţiile vechiului muzeu.

— Doamne! Ce de-a lucruri!

— E ca o dugheană de vechituri. Aici se găseşte toată istoria Angliei, ştii?”

— E îngrozitor de întunecat. Coloanele par murdare, nu?

— Vrei să aruncăm o privire la Colţul Poeţilor? întrebă Dinny.

— Ce-i asta?

— Locul unde-s îngropaţi marii scriitori.

— Pentru că au scris versuri? se miră fata. Nu-i nostim?

Dinny nu răspunse. Ea cunoştea unele dintre versuri şi nu era prea sigură că-i nostim. După ce cercetară o serie de efigii şi nume care pentru Dinny aveau un anumit interes limitat, iar pentru fată, după toate aparenţele, niciunul, se îndreptară agale spre naos, unde, străjuită de două jerbe roşii, se afla placa neagră şi aurie a Soldatului Necunoscut.

— Mă întreb dacă el o fi ştiind, spuse fata, dar, oricum, nu prea cred că se sinchiseşte; nimeni nu-i ştie numele, aşa că nu-i iese nimic din asta.

— Nu, dar nouă ne iese ceva din asta, spuse Dinny simţind în gâtlej nodul cu care omenirea îl răsplăteşte pe Soldatul Necunoscut.

Când se aflară din nou în stradă, fata întrebă pe neaşteptate:

— Sunteţi evlavioasă, domnişoară?

— Într-un anumit fel, cred că da, răspunse Dinny cu îndoială.

— Eu n-am fost crescută astfel – tata şi mama ţineau la domnul Cherrell, dar gândeau că-i o greşeală; ştiţi, tatăl meu era socialist, şi obişnuia să spună că religia e o parte a sistemului capitalist. Desigur, noi cei de categoria noastră nu mergem la biserică. În primul rând, nu avem timp. Şi-apoi în biserică trebuie să stai atât de ţeapăn… Mie una îmi place mişcarea. Şi-apoi, dacă există un Dumnezeu, de ce să fie bărbat? De asta mă răzvrătesc eu împotriva lui. Pentru că Dumnezeu e bărbat, de asta-s tratate fetele aşa cum sunt. După păţania mea, m-am gândit o mulţime la ce-a spus preotul tribunalului. Şi-apoi un bărbat nu poate să creeze fără o femeie, asta în orice caz.

Dinny o privi fix.

— Ar fi trebuit să spui toate astea unchiului meu. E o idee.

— Se zice că acuma femeia-i egală cu bărbatul, continuă fata, dar nu-i aşa, ştiţi. Unde-am lucrat eu, nu era fată care să nu fie speriată de patron. Unde-i banul, acolo-i şi puterea. Şi toţi magistraţii, şi judecătorii, şi preoţii sunt bărbaţi, şi toţi generalii la fel. Ei au biciul în mină, ştiţi, dar fără noi, tot nu pot să facă nimic; dac-aş fi o femeie adevărată, le-aş arăta eu lor.

Dinny păstra tăcerea. Fata asta devenise, de bună seamă, cinică din pricina experienţelor prin care trecuse dar îndărătul spuselor ei se afla mult adevăr. Creatorul trebuia să fie bi-sexual, căci altfel întregul proces de creaţie s-ar fi născut mort. În asta există o inegalitate primordială, de care până acum nici nu-şi dăduse seama. Dacă fata aceasta ar fi făcut parte din societatea ei, ar fi fost de acord, dar aşa, era imposibil să te arăţi lipsită de rezerve faţă de ea; şi conştientă că e snoabă, apelă din nou la ironie.

— Eşti un soi de rebelă – aşa ar spune americanii.

— Sigur că-s rebelă, răspunse fata, după câte am pătimit!

— Ei, uite c-am ajuns la doamna Mont. Eu trebuie să aranjez o chestiune sau două, aşa că am să te las singură cu ea. Sper să ne mai revedem.

Îi întinse mâna, fata i-o strânse şi-i spuse cu simplitate:

— Mi-a părut bine.

— Şi mie. Succes!

Lăsând-o în hol, Dinny se îndreptă spre Oakley Street. Se simţea ca omul care n-a putut să meargă atât de departe cât ar fi vrut. Atinsese necunoscutul şi bătuse în retragere. Gândurile şi simţirile ei erau ca ciripitul păsărilor de primăvară, care încă nu şi-au modulat cântul. Fata aceea stârnise în ea o dorinţă de a lua viaţa în piept, fără să-i sugereze însă cea mai mică idee despre felul cum ar trebui s-o facă. Ar fi fost o uşurare numai să se fi îndrăgostit. Ce bine e când ştii ce vrei, aşa cum Jean şi Hubert păruseră a fi ştiut pe dată; aşa cum Hallorsen şi Alan Tasburgh pretindeau că ştiu. Existenţa părea să fie mai curând un joc de umbre decât o realitate. Şi, profund nemulţumită, îşi rezemă coatele de parapetul de peste fluviu, deasupra valurilor. Evlavioasă? într-un anumit fel. Dar în ce fel? Un pasaj din jurnalul lui Hubert îi reveni în minte. Oricine crede în viaţa de apoi are un avantaj asupra indivizilor ca mine. Îi flutură o pensie pe dinaintea ochilor. Oare religia însemna credinţa într-o răsplată? în cazul ăsta ar fi fost vulgară. Credinţa în bine de dragul binelui, pentru că binele e frumos, ca o floare desăvârşită, ca o noapte înstelată, ca o melodie armonioasă! Unchiul Hilary îndeplinea bine o muncă grea numai de dragul de a o îndeplini bine. Să fi fost oare un om evlavios? Va trebui să-l întrebe. Un glas alături de ea o strigă:

— Dinny!

Se întoarse cu o tresărire pentru a-l vedea pe Alan Tasburgh lângă ea, cu un zâmbet larg pe faţă.

— Am fost în Oakley Street să mă interesez de tine şi de Jean; mi s-a spus că sunteţi la familia Mont. Tocmai mă duceam într-acolo, şi iată-te în calea mea. Fantastic noroc!

— Stăteam şi mă întrebam dacă sunt evlavioasă sau nu, îl lămuri Dinny.

— Ce ciudat! Şi eu mă întrebam.

— Ce te întrebai, dacă tu eşti credincios, sau dacă eu sunt credincioasă?

— Ca să-ţi spun drept, eu consider că noi doi suntem una şi aceeaşi persoană.

— Da? Ei bine, suntem o persoană credincioasă?

— În caz de nevoie…

— Ai auzit noutăţile din Oakley Street?

— Nu.

— S-a întors căpitanul Ferse.

— Drace!

— Exact asta spune fiecare. Ai văzut-o pe Diana?

— Nu; am văzut-o numai pe servitoare – părea cam agitată. Bietul om e încă ţăcănit?

— Nu; dar pentru Diana e îngrozitor.

— Ar trebui scoasă de acolo.

— Am de gând să mă mut eu la ea, spuse Dinny subit, numai dacă o să mă lase.

— Nu-mi place ideea asta.

— Cred; dar am de gând s-o fac.

— De ce? Nu sunteţi chiar atât de prietene.

— M-am săturat să mă tot sustrag de la greu.

Tânărul Tasburgh căscă ochii.

— Nu înţeleg.

— Pentru că n-ai prea cunoscut viaţa cocoloşită. Vreau să încep să-mi merit pâinea.

— Atunci mărită-te cu mine.

— Alan, zău aşa, în viaţa mea n-am întâlnit pe cineva atât de sărac în idei.

— Decât să ai idei multe, mai bine puţine, dar bune.

Dinny reîncepu să meargă.

— Mă duc în Oakley Street.

O însoţi un timp în tăcere, şi în cele din urmă tânărul Tasburgh o întrebă:

— Ce te roade pe tine, iubita mea?

— Propria mea fire; pare a nu fi în stare să-mi creeze destulă viaţă agitată.

— Eu aş putea perfect să ţi-o creez.

— Alan, vorbesc serios.

— Foarte bine. Atâta timp cât nu eşti serioasă, n-ai să te măriţi cu mine. Dar de ce ţii să te macini?

Dinny înălţă din umeri.

— S-ar zice că am un atac de Longfellow; „Viaţa e reală, viaţa e serioasă”; bănuiesc că nu-ţi dai seama că viaţa de fiică la ţară nu te duce prea departe.

— Nu mai spun ce-am vrut să spun.

— O, spune!

— Se poate remedia foarte uşor. N-ai decât să devii o mamă la oraş.

— Acesta este punctul unde tinerele obişnuiau să roşească, oftă Dinny. Nu vreau să transform totul într-o glumă, dar se nare că aşa fac.

Tânărul Tasburgh îşi strecură mâna sub braţul ei.

— Dacă poţi transforma într-o glumă faptul de a fi soţia unui marinar, ai fi prima care ar face-o.

Dinny zâmbi.

— N-am de gând să mă mărit cu nimeni până nu voi suferi din pricină că nu mă mărit. Mă cunosc prea bine pentru aşa ceva.

— Bine, Dinny. N-am să te mai necăjesc.

Continuară să meargă în tăcere; la colţul străzii Oakley, se opri.

— Acum, Alan, te întorci.

— Astă-seară o să trec pe la familia Mont ca să aflu ce ţi s-a mai întâmplat. Şi dacă ai nevoie de ceva – sau te supără ceva – în legătură cu Ferse, nu trebuie decât să-mi telefonezi la club. Uite numărul.

Îl notă cu creionul pe o carte de vizită şi i-l înmâna.

— Vii mâine la cununia lui Jean?

— Fireşte. Eu o conduc la altar. Aş fi dorit însă…

— La revedere, spuse Dinny.