XVIII.

Printr-o perseverentă folosire a telefonului, Jean îl descoperi pe Hubert la The Coffee House şi află de la el noutăţile. Trecu în grabă pe lângă Dinny şi Adrian care tocmai se întorceau.

— Încotro?

— Mă întorc îndată, răspunse Jean şi dădu colţul.

Nu cunoştea prea bine Londra şi se urcă în prima maşină. Când ajunse în Eaton Square, în faţa unei reşedinţe cu aspect somptuos şi posomorât, dădu drumul maşinii şi sună la uşă.

— Lordul Saxenden e în Londra?

— Da, my Lady, dar nu e acasă.

— Când se întoarce?

— Înălţimea sa va veni la cină, dar…

— Atunci îl aştept.

— Scuzaţi, my Lady…

— Nu sunt my Lady, spuse Jean întinzându-i o carte de vizită, dar cu toate astea mă va primi.

Omul încercă o clipă să se opună, primi o privire drept în ochi şi spuse:

— Poftiţi înăuntru… domnişoară.

Jean intră. Mica încăpere era goală, cu excepţia unor fotolii cu muchii aurite, stil „Empire”, un candelabru şi două mese cu console de marmură.

— Te rog înmânează-i cartea mea de vizită de îndată ce vine.

Omul păru să se stăpânească.

— Înălţimea-sa va fi tare grăbit, domnişoară.

— Nu mai mult decât sunt eu, linişteşte-te.

Şi se aşeză într-un fotoliu aurit. Feciorul se retrase. Plimbându-şi ochii de la Square-ul cuprins de înserare, la pendulul de marmură şi aur, Jean şedea zveltă, îngrijită, viguroasă, împletindu-şi degetele lungi ale mâinilor arămii de pe care-şi scosese mănuşile. Feciorul intră din nou şi trase draperiile.

— N-aţi prefera, domnişoară, să-i lăsaţi vorbă sau să-i scrieţi un bilet?

— Nu, mulţumesc.

Stătu un moment locului, privind-o că şi cum se întreba dacă era înarmată sau nu.

— Domnişoara Tasburgh? întrebă el.

— Tasborough, răspunse Jean. Lordul Saxenden mă cunoaşte, şi ridică din nou ochii spre el.

— Da, da, domnişoară, făcu omul în pripă şi se retrase iar.

Minutarele pendulului se târau spre şapte când auzi glasuri în hol. Un minut mai târziu uşa se deschise şi lordul Saxenden intră cu cartea ei de vizită în mina şi cu o faţă pe care trecutul, prezentul şi viitorul păreau să se pună de acord.

— Ce plăcere! exclamă el. Ce plăcere!

Jean îşi ridică ochii şi mintea îi fu străbătută de gândul: „Efuziuni de peşte conservat!” îi întinse mâna.

— E foarte amabil din partea dumneavoastră că acceptaţi să mă vedeţi.

— Deloc.

— Voiam să vă aduc la cunoştinţă logodna mea cu Hubert Cherrell – vă aduceţi aminte de sora lui pe care aţi întâlnit-o la familia Mont! Aţi auzit de acea absurdă cerere cu privire la extrădarea lui? E prea stupidă ca să mai vorbim de ea – omorul a fost săvârşit în legitimă apărare – a rămas cu o cicatrice îngrozitoare pe care vi-o poate arăta în orice moment.

Lordul Saxenden murmură ceva inaudibil. Ochii lui căpătaseră o expresie îngheţată.

— Aşa încât, vedeţi, vreau să vă rog să puneţi capăt acestei campanii. Ştiu că aveţi puterea s-o faceţi.

— Putere? Nici un pic – absolut deloc.

Jean zâmbi.

— Nu.

— De bună seamă că aveţi putere. Fiecare o ştie. Şi pentru mine acest lucru are atâta importanţă!

— Dar în seara aceea nu erai logodită, nu-i aşa?

— Nu.

— Cam subit!

— Toate logodnele sunt subite, nu?

Poate că Jean nu-şi dădea seama de efectul veştilor ei asupra unui om de peste cincizeci de ani, care intrase în cameră cu eventualele vagi speranţe de a fi făcut impresie tinereţii; dar îşi dădea seama că ea nu era deloc ceea ce crezuse el, şi că dânsul nu era deloc ceea ce crezuse ea. Pe faţa lordului se ivise o expresie precaută şi politicoasă.

„Un ou mai răscopt decât mi-am imaginat” fu reflecţia fetei. Şi, schimbând tonul, adăugă cu răceală:

— La urma urmelor, căpitanul Cherrell este un D. S. O. şi unul dintre ai dumneavoastră. Englezii nu se părăsesc unul pe celălalt la greu, nu-i aşa? Mai ales când au urmat aceeaşi şcoală.

Această afirmaţie remarcabil de subtilă, venită într-un moment de dezamăgire, îl impresionă pe cel ce fusese Bantham Snobişorul.

— O! făcu el. Şi dânsul a urmat acolo?

— Da. Şi ştiţi bine ce a avut de îndurat în cursul acelei expediţii. Dinny v-a citit o parte din jurnalul lui.

Culoarea obrajilor i se aprinse mai puternic şi rosti cu o subită exasperare:

— Dumneavoastră, domnişoarele, păreţi să gândiţi că eu nu am nimic mai bun de făcut decât să mă amestec în chestiuni care nu mă privesc. Extrădarea e o chestiune care ţine de lege.

Jean îi aruncă o privire filtrată printre gene şi nefericitul nobil se foi ca şi cum ar fi vrut să-şi vâre capul sub aripă.

— Ce pot face eu? întrebă morocănos. N-or să-mi dea ascultare.

— Încercaţi, răspunse Jean. Anumitor oameni li se dă ascultare.

Ochii lordului Saxenden se bulbucară uşor.

— Spui că are o cicatrice. Unde?

Jean îşi suflecă mâneca de pe braţul stâng.

— De aici până aici. A tras numai când omul s-a năpustit a doua oară asupra lui.

— Hm!

Privindu-i cu atenţie braţul, lordul repetă profunda exclamaţie de mai sus, după care urmă o tăcere până când Jean întrebă pe neaşteptate:

— V-ar plăcea să fiţi extrădat, lord Saxenden?

Cel întrebat răspunse printr-un gest de iritare.

— Asta-i o chestiune oficială, domnişoară.

Jean îi aruncă o nouă privire.

— E adevărat că nimic nu poate avea influenţă asupra nimănui?

Lordul râse.

— Vino să iei prânzul cu mine la Piedmont Grill poimâine – nu, răspoimâine, şi am să-ţi aduc la cunoştinţă dacă am fost în stare să fac ceva.

Jean ştia bine unde trebuie să se oprească; la întrunirile parohiale nu vorbea niciodată mai mult decât era necesar, întinse mâna:

— Vă mulţumesc foarte mult. La unu şi jumătate!

Lordul Saxenden încuviinţă surprins. Tânăra aceasta avea o spontaneitate francă, foarte atrăgătoare pentru cineva a cărui viaţă se desfăşura în mijlocul treburilor publice, caracterizate tocmai prin lipsa acesteia.

— La revedere! spuse ea.

— La revedere, domnişoară Tasburgh; toate cele bune!

— Mulţumesc. Acestea vor depinde de dumneavoastră, nu-i aşa?

Şi înainte ca el să poată răspunde ceva, ieşi pe uşă. Se întoarse pe jos, fără să se simtă zăpăcită. Gândea limpede şi repede, neobişnuită să lase lucrurile pe seama altora. Trebuia să-l vadă pe Hubert chiar în acea seară; şi când intră în casă, se duse din nou la telefon şi chemă la The Coffee House.

— Hubert, tu eşti? Aici e Jean.

— Da, iubito.

— Vino aici după-masă. Trebuie să te văd.

— Pe la nouă?

— Da. Te iubesc. Asta-i tot. Şi închise receptorul.

Înainte de a urca să se schimbe, stătu o clipă ca pentru a adopta înfăţişarea de femeie-leopard. Arăta, într-adevăr, ca întruchiparea tinereţii pândindu-şi propriul viitor – suplă, încordată, cu neputinţă de abătut – în salonul cizelat şi stilizat al lui Fleur, părând la fel de la locul ei şi în acelaşi timp la fel de străină de atmosfera de acolo, ca o pisică.

Masa de seară, atunci când are motive să fie marcată de o îngrijorare reală, şi comesenii o ştiu, se caracterizează prin faptul că evită orice subiect serios, în afara conversaţiilor banale. Nimeni nu atinse subiectul Ferse, şi Adrian plecă de îndată ce-şi bău cafeaua. Dinny îl petrecu la uşă.

— Noapte bună, unchiule drag. O să dorm cu trusa de prim-ajutor lângă mine; aici poţi găsi un taxi pe moment. Promite-mi că n-o să te frămânţi.

Adrian îi zâmbi, dar arăta răvăşit. Jean îi ieşi în întâmpinare lui Dinny când se întoarse de la uşă şi-i comunică noutăţile despre Hubert. Primul ei sentiment de totală deznădejde fu urmat de o indignare arzătoare.

— Ticăloşie curată!

— Da, răspunse Jean. Hubert va veni aici dintr-un moment în altul şi vreau să fiu singură cu el.

— Atunci intraţi în biroul lui Michael. Eu mă duc să stau de vorbă cu Michael. Parlamentul trebuie să ştie; numai că, adăugă ea, nu-i sesiune. S-ar părea că sesiunile au loc numai când nu-i nevoie.

Jean aşteptă în hol ca să-l primească pe Hubert. Când urcară împreună în încăperea ai cărei pereţi erau tapetaţi cu înţelepciunea, gravată în cuvinte, a ultimelor trei generaţii, Jean îl aşeză în cel mai confortabil fotoliu al lui Michael şi i se căţără pe genunchi. Rămase astfel câteva minute, cu braţele încolăcite în jurul gâtului şi cu buzele mai mult sau mai puţin apropiate de ale lui.

— O să se aranjeze, spuse în cele din urmă ridicându-se şi aprinzându-şi o ţigară. Povestea asta cu extrădarea o să cadă baltă, Hubert.

— Şi dacă totuşi i se va da curs?

— N-o să i se dea curs. Dar dacă da – o raţiune în plus să ne căsătorim de urgenţă.

— Fata mea dragă, nu pot.

— Trebuie. Doar nu-ţi închipui că dacă ai fi extrădat – ceea ce e absurd – eu nu te-aş urma. Bineînţeles că aş veni cu tine, şi chiar pe acelaşi vapor – măritată sau ba.

Hubert o privi:

— Eşti o minune, spuse el, dar…

— O, da, ştiu. Tatăl meu, şi cavalerismul tău, şi dorinţa de a mă face nefericită spre binele meu, şi toate astea… L-am văzut pe unchiul tău Hilary. E gata să ne cunune; e preot şi un om cu reală experienţă. Uite ce facem, îi spunem despre această nouă întorsătură a evenimentelor, şi dacă totuşi admite să ne cunune, o facem. Mergem împreună la ei mâine dimineaţă.

— Dar…

— Nici un dar! Fără îndoială că poţi avea încredere în el; mi-a făcut impresia unui om adevărat.

— Aşa şi e, nimeni nu e mai demn de acest nume.

— Foarte bine, atunci; asta-i o chestiune rezolvată. Acum poţi să mă săruţi.

Şi i se aşeză din nou pe genunchi. Dacă Jean n-ar fi avut un auz atât de fin, ar fi fost surprinşi în această postură. Oricum, când Dinny deschise uşa, Jean examina Maimuţa albă64 iar Hubert îşi scotea portţigaretul.

— Maimuţa asta-i formidabilă, spuse Jean. Dinny, ne căsătorim în ciuda acestei stupidităţi – adică în cazul când unchiul Hilary continuă să fie de acord. Dacă vrei, poţi veni mâine cu noi la el.

Dinny îl privi pe Hubert care se ridicase în picioare.

— E incurabilă, spuse. Nu pot ajunge la nici un rezultat cu ea.

— Şi nu poţi ajunge la nici un rezultat fără ea. Imaginează-ţi, Dinny! îşi închipuie că dacă lucrurile vor lua cursul cel mai rău şi va fi trimis să fie judecat, eu n-o să-l urmez. Bărbaţii sunt într-adevăr nişte copii. Ce zici de asta?

— Mă bucur.

— Depinde de unchiul Hilary, reluă Hubert, asta e limpede, Jean.

— Da, el e în permanent contact cu viaţa reală, şi cum va spune unchiul Hilary aşa vom face. Vino să ne iei mâine la zece. Dinny, întoarce-te cu spatele. Am să-i dau o sărutare şi după aceea trebuie să-l expediez.

Dinny se întoarse cu spatele.

— Aşa! zise Jean.

Îl însoţiră până jos; curând după aceea, fetele se duseră la culcare. Aveau camere vecine, mobilate întrutotul după gustul lui Fleur. Mai stătură puţin de vorbă, se îmbrăţişară şi se despărţiră. Dinny se dezbrăcă, trăgând de timp.

Scuarul liniştit, locuit în cea mai mare parte de membrii Parlamentului, plecaţi acum în vacanţă, avea puţine ferestre luminate; nici o boare de vânt nu înfiora ramurile întunecate ale copacilor; prin fereastra deschisă a camerei pătrundea un aer lipsit de dulceaţa nopţii; zgomotul metropolei îi menţinea treze senzaţiile vâjiitoare ale acestei lungi zile.

„Eu una n-aş putea trăi cu Jean, gândi Dinny, dar, adăugă ea cu mai multă justeţe, Hubert va putea. El are nevoie de aşa ceva.” Şi zâmbi strâmb, bătându-şi joc de propriu-i simţământ de frustrare. Când se întinse în pat, zăcu trează gândindu-se la temerile şi la disperarea lui Adrian, la Diana, la acel biet nenorocit, soţul ei – care tânjea după ea – despărţit de ea – despărţit de toţi. Avu senzaţia că vede în întuneric ochii lui scăpărători, arzători, intenşi; ochii unei făpturi care tânjeşte să se simtă acasă, să se odihnească, şi care nu izbuteşte. Îşi ridică plapuma până la ochi şi, ca să se domolească, îşi repetă întruna cântecelul de copii:

Mary, Mary-ntoarce-tot, Ce creşti tu colo-n grădină?

Scoici şi clopoţei de-argint Şi-un roi de fetiţe-n lumină.