XVI.

Hubert Cherrell stătea în faţa clubului tatălui său, în Pall Mall, un club rezervat gradelor superioare, printre ai cărui membri el încă nu se număra. Era preocupat, căci îi purta tatălui său un respect oarecum ciudat pentru aceste vremuri, când taţii sunt de obicei trataţi ca nişte fraţi mai tineri, sau când se vorbeşte despre ei spunându-li-se „bătrânul”. De aceea intră cu nervozitate în acest edificiu în care mândriile şi prejudecăţile unei vieţi întregi au fost susţinute de mai mulţi oameni şi cu mai multă tărie decât oriunde în altă parte din lume. Totuşi, ocupanţii încăperii în care fu introdus nu prezentau nici prea multă mândrie, nici prea multă prejudecată. Un omuleţ vioi, cu faţa palidă şi o mustaţă ca o perie de dinţi, muşca de zor coada condeiului încercând să compună o scrisoare către ziarul The Times în legătură cu condiţiile Irakului62; un general de brigadă, mic şi cu înfăţişare modestă, cu o frunte pleşuvă şi o mustaţă cenuşie, discuta cu un locotenent-colonel înalt şi cu înfăţişare modestă, despre flora insulei Cipru; un om cu umeri pătraţi, pomeţi pătraţi şi ochi ca de leu şedea pe pervazul ferestrei, atât de nemişcat, de parcă tocmai îşi îngropase o mătuşă şi acum se gândea dacă anul viitor să treacă sau nu înot Canalul Mânecii; iar Sir Conway în persoană citea almanahul Whitaker.

— Hello, Hubert! Camera asta e prea mică. Vino în hol.

Hubert avu senzaţia că nu numai el dorea să-i comunice tatălui său ceva, dar că şi acesta dorea să-i comunice lui ceva. Se aşezară într-o nişă.

— Ce te aduce aici?

— Vreau să mă însor, Sir.

— Să te însori?

— Cu Jean Tasburgh.

— Ah!

— Ne-am gândit să obţinem o dispensă specială şi să nu facem mare tărăboi.

Generalul scutură din cap.

— E o fată bună, şi mă bucur că gândeşti astfel, dar fapt este că situaţia ta e încurcată, Hubert. Tocmai am aflat.

Hubert observă brusc cât de măcinată de griji era faţa tatălui său.

— În legătură cu individul acela pe care l-ai împuşcat. Se cere extrădarea ta sub acuzaţia de omor.

— Cum?

— E o chestiune monstruoasă şi nu cred că or să-i dea curs în faţa declaraţiilor tale că el te-a atacat mai întâi – din fericire ai încă cicatricea pe braţ; dar se pare că ziarele boliviene fac mare scandal; iar metişii ăia se solidarizează împotriva ta.

— Trebuie să-l văd numaidecât pe Hallorsen.

— Sper că autorităţile n-or să preseze.

După aceste cuvinte, cei doi rămaseră în holul cel mare, tăcuţi, cu ochii aţintiţi în gol, şi aproape cu aceeaşi expresie pe faţă. În străfundurile inimilor lor încolţise temerea că lucrurile vor lua extindere, dar niciunul dintre ei nu îngăduise gândului să capete o formă precisă; şi de aceea suferinţa le era şi mai puternică. Pentru general era mai sfâşietor decât pentru Hubert. Ideea că unicul fiu ar putea fi târât pe jumătate din glob sub acuzaţia de omor, era un coşmar oribil.

— Hubert, n-are nici un rost să ne lăsăm pradă unor asemenea gânduri, spuse el în cele din urmă; dacă mai există puţin bun-simţ în ţara asta, o să reuşim să oprim totul. Am încercat să mă gândesc la cineva care ştie cum se poate ajunge la cei mari. Dar sunt total neajutorat în chestiuni din astea – există unii care par să cunoască pe toată lumea şi se pricep exact cum să ia pe fiecare. Cred c-ar fi mai bine să ne ducem la Lawrence Mont; oricum, el îl cunoaşte pe Saxenden şi, probabil, pe cei de la Externe. Topsham mi-a spus totul, dar el nu poate să facă nimic. Haide să mergem pe jos, vrei? O să ne prindă bine.

Mişcat de felul în care tatăl său se identifica total cu necazurile lui, Hubert îi strânse braţul şi ieşiră împreună din club. Când ajunseră în Piccadilly, generalul rosti cu un efort vizibil:

— Nu-mi plac toate renovările astea.

— Eu, domnule, cu excepţia lui Devonshire House, cred că nici nu le observ.

— Nu, dar e curios, spiritul străzii Piccadilly e mai puternic decât strada însăşi şi nu-i poţi distruge atmosfera. Cu toate că acum nu se mai vede nici un joben pe stradă, s-ar părea totuşi că nu a intervenit nici o schimbare. Când am străbătut strada Piccadilly imediat după război, am avut exact aceeaşi senzaţie ca şi atunci când m-am plimbat pe ea ca tinerel proaspăt revenit din India. Încerci senzaţia că în sfârşit te-ai întors acasă.

— Da; te roade o ciudată nostalgie după Piccadilly Street. Am simţit-o în Mesopotamia şi în Bolivia. Dacă închizi pleoapele, îţi apare în faţa ochilor.

— Inima vieţii englezeşti, începu generalul, şi se opri parcă surprins că enunţase o sentinţă.

— Până şi americanii o simt, remarcă Hubert când dădură colţul în Half-Moon Street. Hallorsen îmi spunea că la ei n-au nimic de felul ăsta, „nici un focar al influenţei naţionale”, aşa s-a exprimat dânsul.

— Şi totuşi au influenţă, replică generalul.

— Nu încape nici o îndoială, Sir, dar cum s-ar putea defini aceasta? Să fie oare generată de viteză?

— Unde-i duce viteza lor? Pretutindeni în general, şi nicăieri în particular. Nu, eu cred că banii lor generează influenţa.

— Da, dar am observat la americani, şi acesta este un punct asupra căruia mulţi oameni greşesc, că se sinchisesc prea puţin de bani ca atare. Le place să facă bani repede; dar ar prefera mai curând să-i piardă repede decât să-i câştige încet.

— Ciudat lucru să nu ai un miez, observă generalul.

— Ţara lor e prea întinsă, domnule. Dar au şi ei un soi de miez – mândria de ţară.

Generalul încuviinţă din cap.

— Curios, străduţele astea vechi de pe aici! îmi aduc aminte că mergeam pe jos împreună cu taică-meu, din Curzon Street la clubul St. James – prin 1882 – în ziua când m-am dus prima dată la Harrow – o piatră nu s-a schimbat de atunci încoace.

Şi aşa, prinşi de o discuţie care nu avea nici o contingenţă cu simţămintele, ajunseră în Mount Street.

— Uite-o pe mătuşa-ta Em, ei nu-i spune nimic!

Cu câţiva paşi înaintea lor, Lady Mont plutea în drum spre casă. O ajunseră din urmă, la câteva sute de metri de uşa locuinţei.

— Con, exclamă ea, eşti slab!

— Draga mea fată, niciodată n-am fost altfel.

— Nu, Hubert, era ceva ce voiam să te întreb. Ah! Ştiu! Dar Dinny mi-a spus că nu ţi-ai mai cumpărat pantaloni de călărie de la război încoace. Cum o găseşti pe Jean? Atrăgătoare, nu?

— Da, mătuşă Em.

— N-a fost niciodată eliminată din şcoală.

— De ce să fi fost?

— O! Parcă se ştie vreodată? Şi niciodată nu m-a terorizat. Îl căutaţi pe Lawrence? Acum sunt la rând Voltaire şi Jonathan Swift. E inutil – doar au fost storşi până la ultima picătură; dar lui îi place să-i mai stoarcă, pentru că muşcă. În legătură cu catârii aceia, Hubert?

— Ce-i cu ei?

— Niciodată nu-mi pot aminti dacă măgarul e masculul sau femelă.

— Măgarul e mascul şi măgăriţa femelă, mătuşă Em.

— Da, şi n-au copii – ce fericire! Unde-i Dinny?

— Pe undeva prin oraş.

— Ar trebui să se mărite.

— De ce? întrebă generalul.

— Ei, s-a copt! Hen spunea c-ar fi o soţie foarte docilă – lipsită de egoism. Ăsta-i pericolul.

Scoţând o cheie din poşetă, Lady Mont o vârî în uşă.

— Pe Lawrence nu-l pot convinge să ia un ceai – voi doriţi?

— Nu, mulţumesc, Em.

— O să-l găsiţi în bibliotecă…

Îşi sărută fratele şi nepotul şi pluti spre scări. „De neînţeles!” o auziră rostind în timp ce intrau în bibliotecă. Îl găsiră pe Sir Lawrence înconjurat de operele lui Voltaire şi Swift, căci angajase un dialog imaginar între aceste două personalităţi serioase. Ascultă cu gravitate cele relatate de general.

— Am văzut că Hallorsen s-a lepădat de diavol – o fi influenţa lui Dinny, spuse Sir Lawrence când cumnatul său îşi isprăvi istorisirea. Cred că am face bine să-l vedem – nu aici, n-avem bucătăreasă, Em îşi continuă cura de slăbire – dar am putea lua cu toţii masa la Coffee House.

Şi ridică receptorul telefonului. Profesorul Hallorsen era aşteptat să se întoarcă la ora cinci, şi i se va transmite numaidecât mesajul.

— Treaba asta pare să fie mai curând o chestiune de competenţa Externelor decât a poliţiei, continuă Sir Lawrence. Să mergem să-1 vedem pe bătrânul Shropshire. Trebuie să-l fi cunoscut bine pe taică-tu, Con; iar nepotul lui, Bobbie Ferrar, e una din stelele fixe ale Ministerului de Externe. Bătrânul Shropshire e întotdeauna acasă.

Când ajunseră la reşedinţa lui Shropshire, Sir Lawrence întrebă:

— Îl putem vedea pe marchiz, Pommett?

— Cred că-i la lecţie, Sir Lawrence.

— Lecţie – ce fel?

— Heinstein – aşa cred, Sir Lawrence.

— Atunci un orb călăuzeşte pe alt orb, şi va fi salutar să-l salvăm. În clipa în care se iveşte vreo posibilitate, Pommett, cheamă-ne înăuntru.

— Da, Sir Lawrence.

— Optzeci şi patru de ani şi-l studiază pe Einstein! Cine spunea că aristocraţia e decadentă? Aş vrea să-l văd pe individul care-i predă lecţiile – trebuie să aibă o mare forţă de persuasiune; pe bătrânul Shropshire nu-l duci cu una cu două.

În clipa aceea intră în hol un bărbat cu înfăţişare ascetică, ochi reci şi adânci şi păr cam puţin, îşi luă de pe scaun pălăria şi umbrelă şi ieşi.

— Iată omul! exclamă Sir Lawrence. Mă întreb ce onorariu o fi luând. Einstein e ca electronul sau ca vitamina – insesizabil; e cel mai evident caz de stoarcere de bani sub un pretext fals pe care l-am văzut vreodată. Haideţi!

Marchizul Shropshire se plimba în sus şi-n jos prin birou, mişcându-şi capul vioi, sanguin, împodobit cu o barbă cenuşie, ca şi cum aproba ceva în sinea lui.

— Ah! Tinere Mont, exclamă el, l-ai întâlnit pe omul acela – dacă se oferă să-ţi predea teoriile lui Einstein, să nu-l angajezi. Nu-i în stare să-ţi explice noţiunea de spaţiu finit şi infinit mai mult decât ţi-aş explica-o eu.

— Dar nici Einstein singur nu poate, marchize.

— Nu sunt destul de bătrân ca să pricep altceva decât ştiinţele exacte, adăugă marchizul. I-am spus să nu mai vină. Pe cine am plăcerea să cunosc?

— Cumnatul meu, generalul Sir Conway Cherrell, şi fiul său, căpitanul Hubert Cherrell, D. S. O. Desigur că vă amintiţi de tatăl lui Conway, marchize – a fost ambasador la Madrid.

— Da, da, vai de mine, da! îl cunosc şi pe fratele dumitale, Hilary; argint viu! Luaţi loc! la loc, tinere! E ceva în legătură cu electricitatea?

— Nu prea, marchize; e mai curând o chestiune de extrădare.

— Zău?

Marchizul îşi ridică un picior pe un scaun, îşi rezemă cotul pe genunchi şi bărbia păroasă în palmă. Şi, în tot timpul cât generalul îi lămuri chestiunea, păstră aceeaşi atitudine, privindu-l pe Hubert care şedea cu buzele strânse şi ochii în jos. Când generalul isprăvi, marchizul întrebă:

— Mi se pare că unchiul dumitale a spus că eşti decorat. În război?

— Da, domnule.

— Am să fac tot ce-mi stă în putinţă. Pot să văd cicatricea aceea?

Hubert îşi ridică mâneca stânga a hainei, descheie butonul de la manşeta cămăşii şi expuse un braţ pe care o cicatrice lungă, lucioasă, se întindea de la încheietura mâinii până aproape de cot.

Marchizul şuieră încetişor printre dinţii care erau încă în întregime ai lui.

— Ai scăpat ca prin urechile acului, tinere.

— Da, domnule. În momentul când lovea, mi-am împins braţul înainte.

— Şi după aceea?

— Am sărit imediat şi am tras în el când l-am văzut că se repede din nou la mine. După aceea am leşinat.

— Omul acesta fusese biciuit pentru maltratarea catârilor, ai spus?

— Pentru maltratare continuă.

— Continuă? repetă marchizul. Unii sunt de părere că măcelarii şi Grădina Zoologică maltratează continuu animalele, dar n-am auzit să fie vreodată biciuiţi pentru asta. Gusturile diferă. Acum, să vedem ce pot face… Bobbie e în oraş, tinere Mont?

— Da, marchize. L-am văzut ieri la Coffee House.

— Am să-l chem la micul dejun. Dacă ţin bine minte, nu le dă voie copiilor să crească iepuri de casă şi are un câine care muşcă pe toată lumea. Ăsta ar fi un punct favorabil. Un om care iubeşte animalele ar fi întotdeauna amator să biciuiască pe un om care nu le iubeşte. Înainte să pleci, tinere Mont, eşti bun să-mi spui ce părere ai despre asta?

Şi, coborându-şi piciorul pe podea, marchizul se îndreptă către unul din colţuri, luă o pânză care stătea rezemată de zid şi o aduse la lumină. Reprezenta, cu un grad moderat de precizie, o femeie tânără, dezbrăcată.

— E de Steinvitch, spuse marchizul; dac-aş atârna-o, n-ar corupe morala, nu-i aşa?

Sir Lawrence o scrută prin monoclu:

— Şcoala dreptunghiulară. Asta derivă din convieţuirea cu femei de o anumită formă, marchize. Nu, n-ar corupe morala, dar ar tulbura digestia – carnaţia verzuie, părul tomată, stilul pete împroşcate. Aţi cumpărat-o?

— Nu prea; valorează foarte mult, mi s-a spus. Dumneata – dumneata n-ai lua-o?

— De dragul dumneavoastră, domnule, aş fi în stare să fac o sumedenie de lucruri, dar pe acesta nu; nu, repetă Sir Lawrence, pe acesta nu!

— Aşa mă temeam şi eu, spuse marchizul, şi totuşi mi se spune că are o anumită forţă dinamică. Ei, asta-i. Ţineam la tatăl dumitale, generale, adăugă marchizul pe un ton mai serios, şi dacă cuvântul nepotului său nu trage mai greu decât cel al unui metis păzitor de catâri, atunci înseamnă că am atins în această ţară un stadiu de altruism atât de total, încât cred că nu vom putea supravieţui. O să vă dau de veste ce a spus nepotul meu.

La revedere, generale; la revedere, dragă tinere. – e o cicatrice foarte urâtă. La revedere, tinere Mont, eşti incorigibil.

Pe scări, Sir Lawrence îşi privi ceasul.

— Până acum, spuse el, problema ne-a luat douăzeci de minute – hai să spunem douăzeci şi cinci de la o uşă la cealaltă uşă. În America n-ar fi reuşit s-o rezolve în asemenea ritm – şi pe deasupra era cât pe-aci să ne cadă în braţe şi o femeie dreptunghiulară. Acum, spre Coffee House şi Hallorsen.

Se întoarseră în St. James's Street.

— Strada aceasta, reluă el, este Mecca bărbatului occidental, aşa cum Rue de la Paix este Mecca femeii occidentale.

Îşi privi amuzat companionii. Ce perfecte specimene ale unui produs care stârnea invidia şi în acelaşi timp hazul tuturor celorlalte ţări!

Peste toată întinderea Imperiului Britanic, oameni croiţi mai mult sau mai puţin după această imagine execută treburile şi joacă jocurile lumii britanice. Soarele nu apune niciodată asupra acestui tip; istoria a privit asupra-i şi a hotărât că va supravieţui. Satira îl împunge la încheieturi şi ricoşează dând de o armură nevăzută. „Se plimbă liniştit de-a lungul zilelor Timpului, gândi Sir Lawrence, prin toate străzile şi locurile din lume, fără să exhibeze cine ştie ce maniere, fără paradă de erudiţie, de vigoare, sau de orice altceva, dar înzestrat cu convingerea irezistibilă că este ceea ce este”.

— Da, rosti el cu glas tare, în pragul uşii de la The Coffee House. Consider acest loc drept centrul geometric al universului. Alţii pot să pretindă că centrul e Polul Nord, Roma, Montmartre – eu susţin că e Coffee House, cel mai vechi club din lume şi, presupun, cel mai prost, dacă e să judecăm după standardurile geometrice. Vreţi să ne spălăm, sau să amânăm această operaţie pentru circumstanţe mai vesele? De acord. Haideţi să ne aşezăm aici şi să-l aşteptăm pe apostolul geometriei. Presupun că e un om de acţiune. Păcat că nu putem aranja un meci între el şi marchiz. Eu aş paria pe bătrân.

— Uite-l, spuse Hubert.

Americanul arăta supradimensionat, înaintând în holul cu tavan scund al celui mai vechi club din lume.

— Sir Lawrence Mont, se adresă el. Ah! Căpitane! Generalul Sir Conway Cherrell? Sunt mândru să vă cunosc, domnule general. Ce pot face pentru dumneavoastră, domnilor?

Ascultă recitativul lui Sir Conway cu o gravitate crescândă.

— E îngrozitor. Nu pot sta să ascult aşa ceva cu braţele încrucişate. Mă duc direct la ministrul Boliviei. Căpitane, am adresa ajutorului dumitale, Manuel, am să-i trimit o cablogramă consulului din La Paz ca să obţină de la el o declaraţie în sprijinul afirmaţiilor dumitale. Unde s-a mai auzit vreodată de asemenea idioţenie? Scuzaţi-mă, domnilor, dar nu voi avea linişte până nu expediez cablogramele.

Cu o mişcare circulară a capului, se făcu nevăzut. Cei trei englezi se aşezară din nou.

— Într-un meci, bătrânul Shropshire ar trebui să alerge cu limba scoasă după el, comentă Sir Lawrence.

— Va să zică ăsta-i Hallorsen, spuse generalul. Frumos bărbat!

Hubert nu răspunse nimic. Era mişcat.