XVII.

Stânjenite şi tăcute, cele două fete porniră cu maşina spre St. Augustine's-in-the-Meads.

— Nu ştiu de care dintre ei doi mi-e mai milă, spuse Dinny deodată. Niciodată până acum nu m-am gândit ce înseamnă nebunia. Oamenii sau fac din ea un subiect de glumă, sau o ascund. Dar mi se pare mai de plâns decât orice altceva de pe lume; mai ales când e parţială, ca în cazul lui Ferse.

Jean o privi cu mirare – Dinny despuiată de mască ei de umor, era ceva nou.

— Pe unde o luăm acum?

— În sus; trebuie să traversăm Euston Road. Personal, n-aş crede că mătuşa May ne poate oferi adăpost. Mai mult ca sigur că are musafiri care studiază mahalalele. Mă rog, dacă nu ne poate găzdui, o să-i telefonez lui Fleur. Îmi pare rău că nu m-am gândit de la început s-o fac.

Prezicerea ei fu confirmată – vicariatul era plin, mătuşa ei plecată, unchiul acasă.

— Cât ne aflăm aici, să ne informăm dacă unchiul Hilary o să vă cunune, şopti Dinny.

Hilary îşi petrecea prima oră liberă din ultimele trei zile cioplind macheta unei corăbii de viking. Cioplirea unor miniaturi de corăbii vechi constituia acum recreaţia preferată a acestui om care nu mai avea nici răgazul, nici vigoarea de a se căţăra pe munţi. Faptul că finisajul miniaturilor îi solicită mai mult timp decât orice altceva, şi că el dispunea de mai puţin timp decât oricine altcineva, nu avea importanţă.

După ce dădu mâna cu Jean, se scuză că-şi vede mai departe de treabă.

— Unchiule Hilary, începu Dinny fără nici o introducere, Jean se mărită cu Hubert şi vor să se căsătorească prin dispensă specială; aşa încât am venit să te întrebăm dacă vrei să-i cununi.

Hilary îşi opri unealta de dăltuit, îşi îngustă ochii până ajunseră două despicături viclene şi întrebă:

— Vă e teamă să nu vă răzgândiţi?

— Nicidecum, răspunse Jean.

Hilary o măsură atent. Cu un singur cuvânt şi o sigură privire îl făcuse să vadă limpede că era o tânără de caracter.

— L-am cunoscut pe tatăl dumitale, spuse el, face întotdeauna lucrurile pe îndelete.

— Tata e perfect împăcat cu ideea noastră.

— Adevărat, spuse Dinny, am discutat cu el.

— Dar tatăl tău, drăguţo?

— Va fi şi el de acord.

— Dacă va fi, urmă Hilary cioplind din nou la pupa corăbiei lui, o să vă cunun. N-are nici un rost să mai amânăm, în cazul că ştiţi într-adevăr ce urmăriţi. Se întoarse către Jean. Dumneata trebuie să fii o bună alpinistă; păcat că sezonul e pe trecute, altfel v-aş recomanda să vă petreceţi luna de miere în munţi. Dar de ce să nu plecaţi pe un vas de pescari în Marea Nordului?

— Unchiul Hilary, lămuri Dinny, a refuzat un decanat. E renumit pentru ascetismul său.

— Am refuzat din cauza şireturilor de la pălărie, Dinny, şi dă-mi voie să-ţi spun că de atunci încoace strugurii au fost mereu acri. Nu pot să înţeleg de ce am renunţat la o viaţă de oarecare huzur, în care aş fi avut timp să modelez toate corăbiile din lume, să citesc ziare şi să mă bucur de farmecele unui pântec în continuă creştere. Mătuşa-ta nu conteneşte să-mi arunce toate astea în cap. Când mă gândesc câte a obţinut Scrobitu cu demnitatea lui, şi cum arăta când i-a sunat sfârşitul, îmi văd parcă viaţa irosită derulându-se îndărătul meu şi mă văd prăbuşindu-mă de îndată ce m-or deshăma de la oişte. Tatăl dumitale e foarte activ, domnişoară Tasburgh?

— O, el bate pasul pe loc, răspunse Jean. Dar asta-i din cauza deprinderilor de pe la noi.

— Nu în întregime. Să baţi pasul pe loc şi să ai impresia că înaintezi… niciodată nu a existat o definiţie mai universală decât: „Omul care a fost”.

— Ba da, interveni Dinny: „Omul care n-a fost”. Oh, unchiule, căpitanul Ferse s-a întors azi pe neaşteptate la Diana.

Faţa lui Hilary deveni foarte gravă.

— Ferse! Lucrul ăsta e său cumplit, sau salutar. Unchiul Adrian ştie?

— Da; am fost la el. Acum e acolo, împreună cu căpitanul Ferse. Diana nu era acasă.

— L-ai văzut pe Ferse?

— Am intrat şi am avut o discuţie cu el, interveni Jean; părea perfect normal, cu excepţia faptului că m-a încuiat într-o cameră.

Hilary continuă să stea foarte liniştit.

— Unchiule, acum o să-ţi spunem la revedere; ne ducem la Michael.

— La revedere şi vă mulţumesc foarte mult, domnule Cherrell.

— Da, rosti Hilary absent, trebuie să sperăm că lucrurile se vor aranja cum e mai bine.

Cele două fete se urcară în maşină şi porniră spre Westminster.

— Evident, se aşteaptă că lucrurile se vor aranja cum e mai rău, comentă Jean.

— Normal, când alternativele sunt atât de oribile.

— Mulţumesc.

— Nu, nu! murmură Dinny; nu la tine făceam aluzie.

Şi se gândi cât de perseverentă putea fi Jean când o apuca pe o idee.

În faţa casei lui Michael, în Westminster, îl întâlniră pe Adrian, care-i telefonase lui Hilary şi fusese informat că fetele îşi schimbaseră direcţia. După ce se încredinţă că Fleur le putea găzdui, plecă; dar Dinny, frapată de expresia feţei lui, alergă după dânsul. Adrian se îndrepta spre fluviu şi-l ajunse din urmă la colţul Square-lui.

— Preferi să fii singur, unchiule?

— De tovărăşia ta mă bucur, Dinny. Vino cu mine.

Porniră cu pas întins, spre partea de vest a oraşului, de-a lungul cheiului, iar Dinny îşi strecură mâna pe sub braţul lui. Nu rosti nici un cuvânt, lăsându-l pe el să înceapă dacă avea chef de discuţie.

— Ştii că am fost de câteva ori la clinica aceea de boli nervoase, spuse Adrian la un moment dat, ca să văd care-i starea lui Ferse şi să mă încredinţez că e tratat cum se cuvine.

În ultimele luni nu m-am mai dus, şi iată rezultatul. Dar de fiecare dată mă duceam cu oroare. Am vorbit acum cu ei la telefon. Voiau să vină după Ferse, dar le-am spus să n-o facă. La ce-ar servi? Recunosc că în ultimele două săptămâni s-a comportat normal. În asemenea cazuri se pare că se aşteaptă cel puţin o lună până să se anunţe familia. Ferse pretinde că e lucid de trei luni.

— Cum e clinica asta?

— O casă de ţară, spaţioasă – numai pentru vreo zece pacienţi; fiecare îşi are camera lui şi gardianul lui. Bănuiesc că-i una din cele mai bune clinici de acest fel din câte se pot găsi. Dar îmi inspiră întotdeauna oroare zidul cu sârmă ghimpată care înconjoară terenurile şi atmosfera generală care sugerează că acolo se petrece ceva ascuns. Ori sunt eu un tip hipersensibil, Dinny, ori această boală, în mod special, e cumplită.

Dinny îi strânse braţul.

— Aşa mi se pare şi mie. Cum a fugit de acolo?

— Era atât de normal în ultima vreme încât nu-l mai supravegheau îndeaproape – se pare că le-a spus că se duce să se odihnească puţin şi a şters-o în timpul prânzului. Observase, probabil, că un anumit furnizor venea în fiecare zi la aceeaşi oră, pentru că s-a strecurat afară în timp ce portarul prelua pachetele; a mers pe jos până la gară şi s-a urcat în primul tren. Distanţa e de numai douăzeci de mile. Cred că şi ajunsese la Londra până să descopere cei de la clinică dispariţia lui. Mâine mă duc acolo.

— Bietul meu unchi! exclamă Dinny cu glas scăzut.

— Ei bine, draga mea, asta-i viaţa. Dar a fi sfâşiat între două grozăvii, nu pot spune că-i idealul meu.

— E o boală de familie?

Adrian confirmă cu o mişcare a capului.

— Bunicul lui a murit nebun. Dacă n-ar fi fost războiul, poate că boala nu s-ar fi dezvoltat la Ferse, dar nu se ştie niciodată. Nebunia e ereditară? Şi de ce? Nu, Dinny, eu nu cred în bunăvoinţa divină, nu cred în nici o manifestare a acesteia pe care noi, muritorii, să o putem înţelege, sau pe care să o putem exercita noi înşine. Că există o forţă creatoare, atotcuprinzătoare, şi o finalitate – fără de început şi fără de sfârşit – e un lucru evident. Dar a lega această forţă de măruntele noastre interese – imposibil. Gândeşte-te numai ce înseamnă un ospiciu de nebuni. Nici nu îndrăzneşti să-ţi imaginezi. Şi gândeşte-te ce însemna pentru acele biete creaturi. Cei sensibili se feresc să lucreze în asemenea locuri, aşa încât rămân, bieţii de ei, pe seama celor insensibili. Dumnezeu să-i ajute!

— Conform principiilor dumitale, n-o să-i ajute.

— Ajutorul lui Dumnezeu înseamnă ajutorarea omului de către om, a spus odată cineva; în orice caz, asta-i unica versiune operantă pe care ne-o putem forma în legătură cu Dumnezeu.

— Şi Satana?

— Nedreptăţirea omului de către om, numai că eu aş include aici şi animalele.

— Curat Shelley, unchiule.

— Ar putea fi şi mai rău. Dar am devenit un unchi ticălos, care corupe credinţa tineretului.

— Nu poţi corupe ceea ce nu există, dragule. Uite c-am ajuns în Oakley Street. Vrei să intru şi s-o întreb pe Diana dacă n-are nevoie de ceva?

— Sigur că vreau! Te aştept aici în colţ, Dinny; şi-ţi mulţumesc mult.

Dinny se îndreptă grăbită spre casă, fără să se uite nici în dreapta, nici în stânga, şi apăsă pe sonerie. Îi deschise aceeaşi slujnică.

— Nu doresc să intru, dar ai putea s-o întrebi discret pe doamna Ferse, din partea mea, dacă se simte bine şi dacă are nevoie de ceva? Şi vrei să fii bună să-i spui că eu locuiesc la doamna Michael Mont şi că sunt gata să vin în orice moment şi să rămân cu ea dacă doreşte?

În timp ce slujnica urcă scara, Dinny îşi încordă urechile, dar nu desluşi nici un sunet până când nu se întoarse femeia.

— Doamna Ferse spune, domnişoară, că vă mulţumeşte din inimă şi că o să vă cheme negreşit dacă va fi nevoie. Deocamdată se simte bine, domnişoară; dar, vai! noi toţi stăm în preajmă şi sperăm să iasă totul bine. Vă trimite cele mai bune gânduri, domnişoară; şi domnul Cherrell să nu fie îngrijorat.

— Mulţumesc, răspunse Dinny; spune-i că o îmbrăţişăm şi noi şi că… suntem gata.

Apoi, cu pas grăbit, fără să se uite nici în stânga, nici în dreapta, se întoarse la Adrian. După ce îi repetă mesajul, porniră iar.

— Să te simţi suspendat în vânt, există ceva mai îngrozitor? întrebă Adrian. Şi pentru cât timp – oh, Dumnezeule! Oare pentru cât timp? Dar aşa cum spunea Diana, nu trebuie să fim îngrijoraţi – şi Adrian râse trist.

Începea să se însereze, şi în lumina aceasta stingheritoare – nici de zi, nici de noapte – colţurile neregulate ale străzilor şi podurile păreau mohorâte şi lipsite de noimă. Pâlpâirile asfinţitului se mistuiseră şi, o dată cu aprinderea felinarelor, lucrurile căpătară din nou formă şi contururile se îndulciră.

— Dinny, scumpa mea, nu sunt partener bun de plimbare; mai bine să ne întoarcem.

Adrian clătină din cap.

— Scheletele n-au ce căuta la ospeţe63. Nu ştiu cum să mă strunesc – cu siguranţă că aşa spunea dădaca ta.

— Ba nu; am avut o dădacă scoţiană. Ferse e un nume scoţian?

— Poate că la origine. Dar Ferse vine din Sussexul de vest, de undeva din munţi – o familie veche.

— Dumneata gândeşti că familiile vechi sunt bizare?

— Nu văd de ce-ar fi. Când într-o familie veche apare un caz de bizazerie, sare mai mult în ochi, în loc să treacă neobservat. Familiile vechi nu sunt închistate, ca oamenii de la ţară.

Cunoscând din instinct ceea ce i-ar putea distrage gândurile, Dinny continuă:

— Unchiule, dumneata crezi că vechimea familiilor are importanţă în sine?

— Ce înseamnă vechime? într-un anumit sens, toate familiile sunt la fel de vechi. Dar dacă te referi la o anumită calitate datorată împerecherii generaţiilor în sânul aceleiaşi caste, ei bine, n-aş putea spune – există o anumită „rasare”, în sensul în care se poate aplica şi la câini şi la cai; dar această trăsătură poate fi obţinută în orice circumstanţe fizice favorabile – în depresiunile din preajma mării, de pildă; oriunde există condiţii prielnice. O rasă bună generează o rasă bună – asta-i evident. Cunosc sate în nordul Italiei unde nu găseşti o persoană de rang înalt; şi toţi sătenii sunt frumoşi şi rasaţi. Dar când e vorba de progeniturile oamenilor de geniu sau ale celor ce deţin însuşirile excepţionale care împing oamenii în frunte – mi-e teamă că apare mai curând o distorsiune decât o simetrie. Cele mai bune şanse le au poate familiile cu origine şi tradiţie militară sau navală; fizic robust şi nu prea multă minte; dar cele din domeniile ştiinţei, legii, afacerilor, ajung la distorsiuni. Nu! Direcţia în care cred eu că „vechimea” familiilor are oarecare înrâurire este un mai cert simţ al orientării pe care-l dobândesc copiii lor pe măsură ce cresc, o tradiţie statornicită, un obiectiv statornic; şi poate că unele şanse mai favorabile pe piaţa matrimonială; şi, în majoritatea cazurilor, se orientează spre şi mai multă viaţă la ţară, cu mai mult curaj în a-şi însuşi o linie proprie şi mai multă experienţă în adoptarea ei. Ceea ce se numeşte „rasă” la făpturile umane este mai curând un atribut spiritual decât fizic. Felul cum gândeşti şi simţi se datoreşte în cea mai mare parte tradiţiei, deprinderii şi educaţiei. Dar te plictisesc, draga mea.

— Nu, nu, unchiule; mă interesează teribil. Deci dumneata crezi în transmiterea, din generaţie în generaţie, a unei atitudinii în faţa vieţii şi nu a unor trăsături înnăscute”.

— Da, dar aceste două noţiuni sunt foarte strâns îmbinate.

— Şi crezi că „vechimea” se perimează şi în curând nu vom mai avea nimic de transmis?

— Mă întreb. Tradiţia este extrem de puternică şi în ţara aceasta există un întreg mecanism care o menţine vie. Vezi tu, există o sumedenie de munci directoare care trebuie împlinite; şi oamenii cei mai apţi pentru asemenea munci sunt cei care, încă de mici copii, au avut experienţă în a adopta o linie proprie, şi au fost învăţaţi să nu facă paradă cu vorbe şi să ducă lucrurile la îndeplinire pentru că asta-i datoria lor. Ei, de exemplu, conduc departamentele publice şi cred că vor continua să le conducă. Dar în zilele noastre, justificarea privilegiului de clasă este să alergi până pici.”

— Foarte mulţi dintre ei întâi pică şi pe urmă aleargă. Ei, iată-ne ajunşi din nou la Fleur. Acum te rog să intri, unchiule! Dacă Diana va avea nevoie de ceva, vei fi la datorie.

— Foarte bine, draga mea, şi fii binecuvântată; m-ai atras într-o temă asupra căreia meditez adeseori. Vulpe!