XXI.

Se despărţise voioasă de tânăr, dar când ajunse în pragul casei stătu locului cu nervii încordaţi ca nişte strune de vioară. Întrucât nu venise niciodată în contact cu tulburări mintale, gândul la acestea era cu atât mai înspăimântător. Aceeaşi femeie mai vârstnică îi deschise uşa. Doamna Ferse se afla împreună cu căpitanul Ferse, şi ar vrea domnişoara Cherrell să poftească în salon? Dinny aşteptă câtva timp în camera în care fusese închisă Jean. Sheila intră în încăpere şi o salută: „Hello, o aştepţi pe mămica?” după care ieşi din nou.

Când apăru Diana, faţa ei avea o expresie de parcă se străduia să-şi dovedească propriile sentimente.

— Iartă-mă, dragă, tocmai mă uitam prin hârtii. Fac tot ce pot ca să-l tratez ca şi cum nu s-a întâmplat nimic.

Dinny se apropie de ea şi o mângâie pe braţ.

— Dar asta nu poate dura, Dinny; n-o să dureze. Îmi dau seama că n-o să dureze.

— Lasă-mă să vin să stau cu tine. Îi poţi spune că era un aranjament mai vechi.

— Dar, Dinny, s-ar putea să fie înfiorător. Nu ştiu ce să fac cu el. Îl îngrozeşte gândul de a ieşi în oraş sau de a se întâlni cu oameni. Şi totuşi nici nu vrea să audă să plece undeva unde nu-l ştie nimeni; şi nu vrea să vadă un doctor, sau să primească un sfat. Nu vrea să vadă pe nimeni.

— O să mă vadă pe mine şi asta o să-l mai obişnuiască cu gândul. Cred că e numai reacţia primelor zile. Mă pot duce acum să-mi aduc lucrurile?

— Dacă ai de gând să fii un înger, adu-ţi-le.

— Înainte de a mă întoarce, îi dau de veste unchiului Adrian; a fost azi dimineaţă la clinică.

Diana se îndreptă spre fereastră şi rămase acolo, cu spatele la Dinny. Apoi se întoarse brusc:

— Eu m-am hotărât, Dinny; nu-l voi abandona în nici un fel. Dacă există ceva ce pot face ca să-l ajut, am să fac.

— Dumnezeu să te binecuvânteze! spuse Dinny. Şi eu o să te sprijin.

Şi, temându-se de orice cuvânt ar mai fi putut adăuga fie Diana, fie ea, ieşi pe uşă şi coborî scările. Afară, când trecu pe lângă fereastra sufrageriei, fu din nou conştientă de prezenţa unui chip cu ochi ce ardeau şi o urmăreau. Tot drumul până în South Square încercă un sentiment de tragică lipsă de loialitate.

La prânz, Fleur spuse:

— Dinny, n-are nici un rost să te frămânţi înainte de a se întâmpla ceva. Noroc că Adrian a fost un adevărat sfânt. Iată însă un foarte bun exemplu al neputinţii legii. Chiar dacă Diana ar fi divorţat, legea nu l-ar fi putut împiedica pe Ferse să vină direct la ea, sau pe Diana să simtă faţă de el ceea ce simte. Legea nu poate atinge latura umană a nici unui proces. Diana e îndrăgostită de Adrian?

— Nu cred.

— Eşti sigură?

— Nu, nu sunt. Îmi vine destul de greu să ştiu ce se petrece cu mine, d-apoi cu alţii.

— Ceea ce-mi aduce aminte că a telefonat americanul tău. Vrea să vină în vizită.

— Mă rog, poate să vină. Dar eu voi fi în Oakley Street.

Fleur îi aruncă o privire vicleană.

— Va trebui deci să pariez pe marinar?

— Nu. Pariază pe fata bătrână.

— Draga mea! E de neconceput!

— Nu prea văd ce se câştiga prin căsătorie.

Fleur îi răspunse cu un mic zâmbet aspru:

— Ştii, Dinny, nu putem rămâne neclintite. Cel puţin n-o facem; e prea plicticos.

— Tu eşti modernă, Fleur; eu sunt medievală.

— Aş zice că după faţă eşti mai curând renaştere italiană timpurie. Dar artiştii italieni n-au reuşit niciodată să evadeze. Nu nutri speranţe deşarte. Mai devreme sau mai târziu ai să fii sătulă de tine însăţi, şi atunci…!

Dinny o privi, frapată de această străfulgerare de înţelegere la deziluzionata ei verişoară prin alianţă.

— Tu ce-ai câştigat, Fleur?

— Cel puţin sunt o femeie în adevăratul înţeles al cuvântului, dragă, răspunse Fleur sec.

— Te referi la copii?

— Copiii sunt posibili şi fără căsătorie – aşa mi se spune – dar mai puţin probabil. Pentru tine, Dinny, ar fi imposibil; tu ai un complex ancestral; familiile cu adevărat vechi au moştenit o tendinţă spre legitimitate. Fără această tendinţă, nu pot fi cu adevărat vechi, înţelegi?

Dinny îşi încreţi fruntea.

— Nu m-am gândit niciodată până acum, dar m-aş împotrivi din răsputeri să am un copil nelegitim. Apropo, i-ai dat fetei aceleia o referinţă?

— Da. Nu văd deloc de ce n-ar putea fi manechin. E destul de îngustă în şolduri. După mine, silueta băieţească mai rămâne la modă cel puţin încă un an. După asta, ţine minte ce-ţi spun, fustele or să se lungească şi vor fi iar la modă, rotunjimile.

— E cam degradant, nu?

— Cum aşa?

— Ciopârţirea şi schimbarea permanentă a liniilor şi a părului şi toate astea.

— Sunt recomandabile pentru comerţ. În chestiunile asta, consimţim să ne lăsăm pe mâna bărbaţilor, pentru ca în altele să-i putem ţine noi în mina. Filosofia vampelor.

— Ca manechin, fata aceea nu prea vă avea posibilitatea să rămână cinstită, nu-i aşa?

— Ba dimpotrivă, aş spune. S-ar putea chiar mărita. Dar eu refuz să mă frământ din pricina moralei vecinului meu. Presupun că voi, la Condaford, dat fiind că vă aflaţi acolo încă de pe vremea cuceririi, trebuie să ţineţi steagul moralei sus. Apropo, tatăl tău a făcut o asigurare pe viaţă?

— Nu e bătrân, Fleur.

— Nu, dar oamenii mor. Mai are vreo avere în afara domeniului?

— Doar pensia.

— Aveţi mult lemn de pădure?

— Detest ideea de a tăia arborii. Două sute de ani de splendoare şi vigoare pierind într-o jumătate de oră. E revoltător.

— Draga mea, în general există altă soluţie decât vânzarea şi defrişarea.

— O să ne descurcăm noi într-un fel, răspunse Dinny scurt; niciodată n-o să renunţăm la Condaford.

— N-o uita pe Jean.

Dinny se ridică în picioare, foarte dreaptă.

— Nici ea. Familia Tasburgh e o familie la fel de veche ca şi a noastră.

— De acord; dar ea e o tânără cărei îi place extraordinar de mult diversitatea şi mişcarea. Ea n-o să vegeteze niciodată.

— Condaford nu înseamnă vegetare.

— Dinny, nu te zbârli; mă gândesc doar la ce-i mai bun pentru tine. N-aş vrea să te văd rămasă fără moşie, nu mai mult decât aş vrea să-l văd pe Kit pierzând Lippinghall-ul. Pe Michael nu poţi pune nici o bază. Zice că dacă el reprezintă una din rădăcinile ţării, îi pare rău pentru ţară, ceea ce, desigur, e o stupiditate. Nimeni, adăugă Fleur cu o bruscă şi ciudată profunzime, nimeni nu va afla vreodată de la mine ce aur pur e Michael. Apoi, părând să observe ochii surprinşi ai lui Dinny, adăugă:

— Aşadar pe american îl pot şterge de pe listă?

— Poţi. Trei mii de mile între mine şi Condaford – nu, nici în ruptul capului!

— Atunci cred că ai putea curma suferinţele bietului om pentru că mi s-a destăinuit că tu eşti ceea ce numeşte „idealul” lui.

— Iar aceeaşi poveste! strigă Dinny.

— Da, zău aşa; şi mi-a mai spus că e nebun după tine.

— Asta nu înseamnă nimic.

— Din partea unui om care merge până la capătul pământului ca să descopere rădăcinile civilizaţiei, s-ar putea să însemne. Majoritatea oamenilor ar merge până la capătul pământului ca să nu le descopere.

— În momentul când istoria lui Hubert se va isprăvi, am să isprăvesc şi eu cu el.

— Cred că numai dacă te-ai călugări ai putea isprăvi cu el. Ţi-ar sta foarte bine însă, Dinny, cu văl de mireasă, păşind în naosul bisericii satului, alături de marinar, într-o atmosferă feudală, pe fondul unei melodii germane. Aş vrea să fiu de faţă!

— N-am de gând să mă mărit cu nimeni.

— Mă rog, între timp vrei să-i telefonăm lui Adrian?

De acasă de la Adrian li se spuse că era aşteptat să se întoarcă la ora patru. Îi lăsară vorbă să vină în South Square, după care Dinny se duse să-şi strângă lucrurile. Coborând din nou pe la trei şi jumătate, văzu pe „sarcofagul” pentru haine o pălărie al cărei bor păru să-l recunoască. Tocmai se strecura înapoi pe scări, când un glas rosti:

— Ah! Ce bine! Mă temeam că n-o să te prind!

Dinny îi dădu mâna şi intrară împreună în salonul lui Fleur, unde, printre mobilele Louis Quinze, Hallorsen arăta absurd de masculin.

— Am vrut să-ţi spun, domnişoară Cherrell, ce am făcut în legătură cu fratele dumitale. Am stabilit cu consulul nostru din La Paz să-l pună pe tânărul acela, Manuel, să trimită o cablogramă cu depoziţia lui, luată sub jurământ, în sensul că fratele dumitale a fost atacat cu un cuţit. Dacă ai dumneavoastră, aici, sunt cât de cât raţionali, asemenea cablogramă îl va scăpa de vină. Jocul ăsta idiot trebuie să înceteze, chiar dac-ar fi să plec eu însumi înapoi în Bolivia.

— Îţi mulţumesc foarte mult, profesore.

— De ce? Aş face orice pentru fratele dumitale. Mi-a devenit drag de parcă ar fi fratele meu.

Cuvintele astea încărcate de prevestiri fuseseră rostite cu mare simplitate, şi cu o căldură generoasă care o făcu să se simtă mică şi meschină.

— Nu arăţi prea bine, spuse el deodată. Dacă e ceva care te supără, spune-mi şi aranjez eu lucrurile.

Dinny îi povesti despre întoarcerea lui Ferse.

— Doamna aceea încântătoare! Păcat! Dar poate că ţine la el, aşa că, după un timp, o să se simtă uşurată.

— Mă mut la ea.

— Ăsta-i un curaj din partea dumitale. Căpitanul Ferse e periculos?

— Încă nu ştim.

Îşi vârî mâna într-un buzunar de la şold şi scoase un revolver minuscul.

— Pune-ţi-l în poşetă. E cel mai mic cu putinţă. L-am cumpărat special pentru Anglia când am văzut că aici nu purtaţi arme mari asupra voastră.

Dinny râse.

— Mulţumesc, profesore, dar o să se descarce unde nu trebuie. Şi chiar dacă aş trece prin vreun pericol, n-ar fi onest să-l folosesc.

— Asta-i adevărat. Nu m-am gândit, dar aşa e. Un om cu asemenea boală are drept la orice fel de consideraţie. Nu-mi place însă gândul că treci printr-un pericol.

Amintindu-şi de îndemnul lui Fleur, Dinny îl întrebă cu asprime: '

— De ce?

— Fiindcă te consider foarte preţioasă.

— Foarte drăguţ din partea dumitale: dar cred că ar fi bine să ştii, profesore, că nu sunt marfă pe piaţă.

— Orice femeie, până se mărită, e marfă pe piaţă.

— Unii le consideră astfel după ce se mărită.

— Mă rog, spuse grav Hallorsen, eu unul n-am nici un fel de înţelegere pentru adulter. În dragoste, ca şi în orice alt domeniu, eu sunt pentru o învoială dreaptă.

— Nădăjduiesc că o vei obţine.

Hallorsen se ridică în picioare.

— Şi o doresc de la dumneata. Am onoarea să-ţi cer să devii doamna Hallorsen, şi te rog să nu-mi răspunzi pe loc: „Nu!”

— Dacă vrei o învoială dreaptă, profesore, trebuie să procedez aşa.

Îi văzu ochii albaştri împăienjenindu-se parcă de tristeţe şi-i păru rău. Veni puţin mai aproape de ea, arătând, i se păru lui Dinny, gigantic, ceea ce-i dădu un fior.

— Din pricina naţionalităţii mele?

— Nu ştiu din ce pricină.

— Sau pentru că-mi porţi pică din cauza poveştii cu fratele dumitale?

— Nu ştiu.

— Pot să sper?

— Nu. Sunt măgulită şi recunoscătoare, crede-mă. Dar răspunsul e: „Nu”.

— Scuză-mă. E alt bărbat la mijloc?

Dinny scutură din cap.

Hallorsen rămase nemişcat; pe faţă i se întipărise o expresie de nedumerire, care se risipi dintr-o dată.

— Socotesc, zise el, că n-am făcut destul pentru dumneata. Va trebui să te slujesc un timp.

— Nu merit să fiu slujită. Pur şi simplu nu simt pentru dumneata ceea ce ar trebui să simt.

— Am mâinile curate şi sufletul curat.

— Sunt încredinţată; te admir, profesore, dar n-am să te pot iubi niciodată.

Hallorsen se trase din nou îndărăt, la distanţa de mai înainte, ca şi cum n-ar fi avut încredere în impulsurile lui. Se înclină grav în faţa lui Dinny. Arăta într-adevăr splendid cum stă acolo, plin de o demnitate simplă. Urmă o lungă tăcere, după care spuse:

— Ei bine, socotesc că n-are rost să te vaieţi când îţi dă laptele în foc. Cere-mi orice. Sunt slujitorul dumitale devotat.

Şi, răsucindu-se pe călcâie, ieşi din încăpere.

Când auzi uşa de la intrare închizându-se, Dinny simţi un nod în gât. La gândul că-i pricinuise o durere, simţea şi ea durere, dar şi uşurare în acelaşi timp, uşurarea pe care o încerci când ceva imens, elementar, primitiv – ca de pildă marea, sau o furtună cu trăsnete, ori un taur – încetează să te mai ameninţe. Se privi cu dispreţ într-una din oglinzile lui Fleur, de parcă abia atunci îşi descoperise nervii suprarafinaţi. Cum era posibil ca omul acela frumos, sănătos, să se preocupe de o făptură atât de subţiratică şi de rarefiată ca aceea pe care o vedea reflectată în oglindă? Ar fi putut s-o frângă în mâini. Oare aceasta să fi fost pricina pentru care se ferise de el? Sau vastele spaţii deschise cărora dânsul părea să le aparţină cu dimensiunile lui, cu forţa, culoarea, cu rezonanţa glasului? Caraghios, stupid poate, dar pur şi simplu se ferise de el. Ea aparţinea locului de unde se trăgea – şi nu unor oameni ca ei, nu unor oameni ca el. Asemenea juxtapuneri aveau chiar şi o latură comică. Stătea încă nemişcată, cu un zâmbet înţepenit, când fu poftit înăuntru Adrian.

Se întoarse impulsiv spre el. Aşa cum arăta, pământiu, vlăguit, uscat, fin, blând, răvăşit, nici că i s-ar fi putut oferi un contrast mai izbitor, şi nici că ar fi putut exista ceva mai consolator pentru nervii ei aţâţaţi. După ce-l sărută, îi spuse:

— Aşteptam să te văd înainte de a mă muta la Diana.

— Ai de gând să te muţi la ea, Dinny?

— Da. Nu prea cred că ai prânzit, sau ai luat ceaiul ori altceva. Dinny sună. Coaker, se adresă ea feciorului, domnul Adrian ar dori…

— Un coniac cu sifon, Coaker, mulţumesc.

— Şi acum, unchiule? întrebă Dinny după ce Adrian isprăvi de băut.

— Mi-e teamă, Dinny, că nu se poate pune prea multă bază pe ce spun cei de acolo. După ei, Ferse ar trebui să se înapoieze la clinică. Dar nu prea văd de ce ar face-o, atâta timp cât se comportă normal. Ei se îndoiesc că ar fi total vindecat, dar nu pot furniza nici o dovadă împotriva lui în ce priveşte ultimele câteva săptămâni. L-am căutat pe supraveghetorul lui şi i-am pus o serie de întrebări. Pare să fie un tip cumsecade şi socoteşte că în momentul de faţă Ferse e la fel de sănătos ca şi dânsul. Dar – şi aici e tot necazul – mi-a povestit că a mai fost o dată exact la fel, timp de trei săptămâni, şi apoi boala i-a revenit brusc. El zice că dacă se iveşte ceva care să-l contrarieze – o opoziţie sau mai ştiu eu ce – Ferse va fi la fel de violent ca înainte, poate chiar şi mai rău. E într-adevăr o situaţie cumplită.

— Când îi revine mânia, e violent?

— Da; o violenţă sumbră, îndreptată mai mult împotriva lui însuşi decât împotriva altora.

— N-au de gând să întreprindă ceva ca să-l readucă la clinică?

— Nu pot face nimic. El s-a internat acolo de bunăvoie; ţi-am spus doar că nu a fost declarat nebun. Ce face Diana?

— Arată obosită, dar frumoasă. Spune că va face tot ce-i stă în putinţă ca să-i ofere o şansă de restabilire.

Adrian aprobă din cap.

— Asta seamănă cu ea; dă dovadă de un curaj minunat. La fel şi tu, draga mea. E o mare mângâiere pentru mine să ştiu că vei fi alături de ea. Hilary e gata să ofere, în casa lui, adăpost Dianei şi copiilor, dacă ea va accepta, dar din câte îmi spui tu, nu se va duce.

— În momentul de faţă, nu; sunt convinsă.

Adrian oftă.

— Ei bine, trebuie să riscăm.

— Oh, unchiule, exclamă Dinny, îmi pare atât de rău pentru dumneata!

— Draga mea, ce se întâmpla cu cea de-a cincea roată nu are nici o importanţă atâta timp cât carul merge înainte. Te rog să nu întârzii din cauza mea. Mă poţi găsi la orice oră, fie la muzeu, fie la mine acasă. La revedere şi Domnul să te binecuvânteze! Transmite-i gândurile mele cele mai dragi şi tot ce ţi-am istorisit.

Dinny îl sărută din nou şi, la scurt timp după aceea, se urcă cu valiza într-o maşină şi porni spre Oakley Street.