XXII.

Bobbie Ferrar avea una dintre acele feţe care înfruntă furtunile fără să se lase vreodată cutremurate; cu alte cuvinte, era un ideal funcţionar permanent – atât de permanent încât nu ai fi putut concepe Ministerul de Externe funcţionând fără dânsul. Secretarii de Stat veneau şi plecau, dar Bobbie Ferrar rămânea, amabil, inscrutabil, cu dinţi frumoşi. Nimeni nu ştia dacă se mai găsea şi altceva în el în afară de un incalculabil număr de secrete. De o vârstă care refuza să se lase cunoscută, scurt şi îndesat, cu o voce moale şi adâncă, avea aparenţa unei totale detaşări. Îmbrăcat într-un costum de culoare închisă, cu o cravată de culoare deschisă şi o floare la butonieră, vieţuia într-o spaţioasă anticameră în care nu se mai afla aproape nimic altceva în afara celor veniţi să-l vadă pe ministrul de externe, şi care, în locul acestuia îl vedeau pe Bobbie Ferrar. Amortizorul desăvârşit. Slăbiciunea lui era criminologia. Nu exista proces de crimă mai important la care Bobbie Ferrar să nu-şi facă apariţia, fie şi numai pentru o jumătate de oră, pe un scaun mai mult sau mai puţin rezervat pentru el. Păstra, într-un volum special legat, relatările privitoare la toate asemenea procese. Poate că cea mai puternică mărturie asupra caracterului său, oricum ar fi fost acesta, consta în curiozitatea că nimeni nu folosea vreodată ca argument împotriva lui faptul că cunoştea aproape pe toată lumea. Oamenii veneau la Bobbie Ferrar, şi nu dânsul la ei. Şi de ce? Ce făcuse el ca să fie „Bobbie Ferrar” pentru mic şi mare? Nu era nici măcar „onorabilul”, ci doar fiul mezin al unui oarecare lord; afabil, insondabil, mereu aferat, devenise, neîndoielnic, omul care avea ultimul cuvânt. Fără dânsul, fără floarea lui, zâmbetul lui vag, Whitehall ar fi fost văduvit de ceva care-i conferea o calitate aproape umană.

Bobbie era acolo încă dinainte de război, de la care fusese recuperat la timp, ziceau unii, pentru a se preveni ca instituţia să-şi piardă caracterul; la timp, de asemenea, pentru a se intercala între Anglia şi ea însăşi. Anglia nu putea deveni cotoroanţa piţigăiată, colţoasă, arţăgoasă în care încerca războiul să o transforme, atâta timp cât această figură robustă, calmă, înflorită şi inscrutabilă păşea zilnic, în sus şi în jos, printre edificiile-i decolorate şi importante.

Tocmai studia un catalog de flori, în dimineaţa cununiei lui Hubert, când îi fu înmânata cartea de vizită a lui Sir Lawrence Mont, urmată de posesorul ei, care i se adresă pe loc.

— Ştii ce mă aduce aici, Bobbie?

— Perfect, răspunse Bobbie Ferrar, cu ochi rotunzi, capul dat pe spate şi o voce adâncă.

— Te-ai văzut cu marchizul?

— Am luat ieri micul dejun cu el. Nu-l găsiţi uluitor?

— Cel mai straşnic dintre bătrânii noştri, încuviinţă Sir Lawrence. Şi ce-ai de gând să faci? Bătrânul Sir Conway Cherrell a fost cel mai bun ambasador în Spania din câţi au călcat vreodată pragul acestei prăvălii, iar tânărul e nepotul lui.

— Are într-adevăr o cicatrice? întrebă Bobbie Ferrer arborându-şi zâmbetul vag.

— Bineînţeles.

— Şi a căpătat-o într-adevăr în încăierarea aceea?

— Sceptică figură! Bineînţeles.

— Uluitor!

— De ce?

Bobbie Ferrar îşi arătă dinţii.

— Cine poate dovedi?

— Hallorsen strânge mărturii.

— Ştiţi, faptul nu ţine de departamentul nostru.

— Nu? Dar dumneata ai acces la Ministerul de Interne.

— Hm! făcu Bobbie Ferrar cu o voce profundă.

— Oricum, poţi lua contact cu bolivienii în legătură cu această chestiune.

— Hm! făcu Bobbie cu o voce şi mai profundă, întinzându-i catalogul. Cunoaşteţi soiul ăsta nou de lalele? Perfecte, nu?

— Ascultă-mă, Bobbie, continuă Sir Lawrence; e vorba de nepotul meu; categoric un băiat „bun ca pâinea caldă”, cum se spune, şi lucrurile nu pot fi lăsate astfel. Înţelegi?

— Trăim o epocă democratică, răspunse Bobbie Ferrar criptic; chestiunea a fost ridicată în Parlament, nu-i aşa – biciuirea?

— Dacă se mai agită problemă acolo, putem s-o oprim, ridicând un veto naţional. Hallorsen şi-a retractat acuzaţiile. Mă rog, mă bizui pe dumneata; chiar dacă am să-ţi stau întreaga dimineaţă pe cap, ştiu că n-ai să te pronunţi în nici un chip. Dar ai să faci tot ce-ţi va sta în putinţă, pentru că este vorba într-adevăr de o acuzaţie scandaloasă.

— Absolut, replică Bobbie Ferrar. Aţi vrea să urmăriţi procesul criminalului Croydon? E uluitor. Am două locuri; i-am oferit unul unchiului meu. Dar el refuză să participe la vreun proces până nu se introduce electrocutarea.

— Individul e într-adevăr vinovat?

Bobbie Ferrar dădu din cap.

— Dovezile sunt impresionante.

— Bine, la revedere, Bobbie; mă bizui pe dumneata.

Bobbie Ferrar zâmbi vag şi-i întinse mâna.

— La revedere, spuse printre dinţi.

Sir Lawrence se îndreptă spre cartierul de vest, şi intră la club, unde portarul îi înmâna o telegramă: Mă căsătoresc cu Jean Tasburgh azi ora două la St. Augustine's-in-the-Meads; încântat să te văd împreună cu mătuşa Em, Hubert.

Intrând în sala clubului, Sir Lawrence se adresă chelnerului-şef:

— Butts, sunt pe cale să-mi văd nepotul scos din circulaţie. Fortifică-mă iute!

Douăzeci de minute mai târziu, se afla într-o trăsură, în drum spre St. Augustine. Sosi cu câteva minute înainte de ora două şi o întâlni pe Dinny urcând scările.

— Arăţi palidă şi interesantă, Dinny.

— Sunt palidă şi interesantă, unchiule Lawrence.

— Evenimentul acesta pare să se fi desfăşurat cam în pripă.

— Asta-i Jean. Simt o teribilă răspundere. Eu i-am găsit-o, ştii?

Intrară în biserică şi se îndreptară spre stranele din faţă. În afară de general, Lady Cherrell, doamna Hilary şi Hubert, nu se mai afla nimeni, cu excepţia a doi turişti şi a unui paracliser. Degetele cuiva se plimbau pe clapele orgii. Sir Lawrence şi Dinny se aşezară singuri într-o strană.

— Îmi pare rău că nu-i şi Em aici, şopti el; ea încă se mai înduioşează. Când ai să te măriţi, Dinny, să tipăreşti pe invitaţii: „Vă rugăm, fără lacrimi”. Ce anume o fi provocând lacrimile la nunţi! Până şi primarii plâng.

— Din pricina vălului, răspunse Dinny; azi n-o să plângă nimeni, fiindcă mireasa n-are văl. Ia te uită! Fleur şi Michael!

Sir Lawrence îşi întoarse monoclul spre ei, urmărindu-i cum înaintau printre rândurile de scaune.

— S-au împlinit opt ani de când am asistat la nunta lor. Una peste alta, nu s-au descurcat prea rău.

— Nu, murmură Dinny; Fleur mi-a spus ieri că Michael e „aur pur”.

— Zău? Asta-i bine. Au existat unele perioade, Dinny, când am avut îndoieli.

— Nu în ce-l priveşte pe Michael?

— Nu, nu, el e un băiat de calitate. Dar Fleur a făcut o dată sau de două ori să li se zdruncine cuibul; de la moartea tatălui ei însă, a avut o purtare exemplară. Uite-i că vin!

Orga începu să intoneze marşul nupţial. Alan Tasburgh, la braţ cu Jean, înainta spre altar. Dinny admiră ţinuta lui dreaptă şi fermă. Cât despre Jean, părea însăşi întruchiparea culorii şi vitalităţii. Hubert, în picioare, cu mâinile la spate, de parc-ar fi stat „pe loc repaos”, se întoarse spre Jean, şi Dinny îi văzu faţa brăzdată şi întunecată iluminându-se brusc de parcă ar fi scăldat-o soarele. Îşi simţi gâtlejul sugrumat. Apoi văzu că Hilary, în stihar alb, intrase pe nesimţite şi stătea pe prima treaptă.

„Mi-e drag unchiul Hilary”, gândi Dinny.

Hilary începu să vorbească.

Contrar deprinderilor ei, de astă dată Dinny asculta. Aşteptă să audă cuvântul „supunere” – dar nu veni; aşteptă aluziile la viaţa sexuală, dar şi acestea fură omise. Hilary cerea acum verigheta. Iată verigheta în deget. Acum se ruga. Acum se înălţa imnul şi iată-i îndreptându-se spre sacristie. Ciudat de scurt fusese totul!

Se ridică din genunchi.

— Uluitor de perfect, cum ar spune Bobbie Ferrar, murmură Sir Lawrence. Unde se duc după ceremonie?

— La teatru. Jean doreşte să locuiască în Londra. A găsit un apartament muncitoresc.

— Acalmia din preajma furtunii. Aş vrea să văd trecută toată povestea asta a lui Hubert, Dinny.

Iată-i acum întorcându-se din sacristie, iar orga începu să intoneze marşul de Mendelssohn. Privind perechea care păşea de-a lungul naosului, Dinny era încercată de un amestec de entuziasm, frustrare, gelozie şi satisfacţie. Apoi, observând că Alan părea să fie şi el muncit de sentimente, ieşi din strană şi se apropie de Fleur şi de Michael; dar zărindu-l pe Adrian la intrare, se răzgândi şi se îndreptă spre el.

— Ce veşti, Dinny?

— Până în prezent totul e în regulă, unchiule. Mă întorc direct acolo.

Cu instinctul pe care-l au mulţimile când e vorba de emoţii de ocazie, afară se adunase o mică gloată formată din enoriaşii lui Hilary, iar când Jean şi Hubert se urcară în maşina lor cafenie şi demarară, se auziră câteva urale chiţăite.

— Urcă-te cu mine în maşină, unchiule, îl îndemnă Dinny.

— Ferse dă impresia că e nemulţumit de prezenţa ta? întrebă Adrian în maşină.

— E foarte politicos şi tăcut; n-o slăbeşte nici o clipă din ochi pe Diana. Îmi inspiră o milă teribilă.

Adrian încuviinţă din cap.

— Şi ea cum se comportă?

— Admirabil; ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic ieşit din comun. Totuşi el refuză să iasă din casă; stă în sufragerie – şi tot timpul pândeşte de acolo.

— Cred că întreaga lume îi apare ca un fel de conspiraţie împotriva lui. Dacă starea normală o să persiste, senzaţia asta o să înceteze.

— Revenirea la anormal e inevitabilă? Au existat, fără îndoială, şi cazuri de vindecare completă?

— Din câte îmi pot eu da seama, draga mea, cazul lui nu pare să fie unul dintre acestea. Îi stau împotrivă ereditatea şi temperamentul.

— Cred că ar fi putut să-mi placă, are o faţă atât de curajoasă; dar ochii îi sunt înspăimântători.

— L-ai văzut şi împreună cu copiii?

— Până acum, nu; dar copiii vorbesc frumos şi firesc despre el; ceea ce înseamnă că nu i-a speriat.

— La clinică mi-au explicat într-un jargon medical despre complexe, obsesii, inhibări, disociaţii – şi altele de felul ăsta, dar am înţeles că în cazul lui alternează crizele de adâncă depresiune cu cele de mare excitare nervoasă. În ultima vreme şi unele şi altele s-au potolit simţitor, astfel încât a devenit practic normal. Ceea ce trebuie urmărit sunt semnele de recrudescenţă ale unora sau altora din aceste stări. A existat întotdeauna în el o vână de revoltă; s-a răzvrătit împotriva comandamentului în timpul războiului, împotriva democraţiei, după război. Mai mult ca sigur că şi acum, când s-a înapoiat, se va răzvrăti împotriva cuiva. Şi dacă se întâmpla aşa, îşi va pierde pe dată controlul. Dacă există vreo armă în casă, Dinny, trebuie ascunsă.

— O să-i spun Dianei.

Maşina coti în King's Road.

— Presupun că e mai bine să nu mă apropii de casă, observă Adrian cu tristeţe.

Coborî şi Dinny. Stătu un moment locului, privindu-l cum se îndepărtează, înalt şi adus de umeri, apoi intră. Ferse stătea în uşa sufrageriei.

— Vino înăuntru, îi ceru el; vreau să stăm de vorbă.

În încăperea cu lambriuri de un auriu-verzui, resturile mesei de prânz fuseseră strânse, iar pe tăblia îngustă a bufetului se aflau un ziar, un borcan cu tutun şi câteva cărţi. Ferse îi oferi un scaun, iar el rămase în picioare, cu spatele spre un foc ce simula flăcări. Nu se uita la ea, astfel încât Dinny putu să-l studieze aşa cum nu avusese până acum prilejul s-o facă. Faţa lui frumoasă îţi dădea o impresie de stinghereală. Pomeţii proeminenţi, maxilarul ţeapăn şi părul creţ şi cărunt îi scoteau în evidenţă ochii aceia însetaţi, arzători, albaştri ca oţelul. Până şi atitudinea în care sta, drept, cu mâinile în şolduri şi capul repezit înainte, îi scotea în evidenţă ochii. Dinny se lăsă pe spătarul scaunului, speriată şi vag zâmbitoare. Ferse se întoarse către ea şi o întrebă:

— Ce vorbeşte lumea în legătură cu mine?

— N-am auzit nimic; am fost numai la cununia fratelui meu.

— Fratele dumitale Hubert? Cu cine s-a însurat?

— Cu o fată pe care o cheamă Jean Tasburgh. Ai văzut-o aici alaltăieri.

— Oh! Ah! Am încuiat-o în cameră.

— Da. Din ce cauză?

— Mi se părea primejdioasă. Eu m-am internat de bunăvoie în clinica aceea, ştii. N-am fost dus cu forţa

— Oh, ştiu lucrul ăsta; ştiam că ai fost de acord să te internezi acolo.

— Şi n-a fost un loc chiar atât de rău, dar – în sfârşit! Cum arăt?

Dinny răspunse cu blândeţe:

— Ştii, eu nu te-am văzut înainte decât de la distanţă, dar cred că arăţi foarte bine.

— Şi mă simt foarte bine. Mi-am menţinut forţa musculară.

Individul care mă supraveghea a avut grijă de lucrul ăsta.

— Ai citit mult acolo?

— În ultima vreme da. Ce gândeşte lumea despre mine? La auzul acestei întrebări repetate, Dinny îl privi în faţă.

— Cine poate să gândească ceva fără să te fi văzut?

— Vrei să spui că ar trebui să ies în lume?

— Eu nu ştiu nimic despre dumneata, căpitane Ferse. Dar nu văd de ce n-ai veni în contact cu oamenii. Aşa cum vii în contact cu mine.

— Dumneata îmi placi. Dinny îi întinse mâna.

— Nu-mi spune că ţi-e milă de mine, izbucni Ferse în grabă.

— De ce-aş spune una ca asta? Eşti perfect normal, sunt convinsă.

Ferse îşi acoperi ochii cu palma.

— Sunt, dar cât timp voi rămâne astfel?

— De ce să nu rămâi mereu? Căpitanul se întoarse cu faţa spre foc. Dinny adăugă, timid:

— Dacă nu te frămânţi, n-o să se întâmple nimic rău. Ferse se răsuci iarăşi spre ea:

— Mi-ai văzut des copiii?

— Nu prea des.

— Seamănă cu mine?

— Nu; seamănă cu Diana.

— Slavă Domnului! Diana ce gândeşte despre mine?

De astă dată, privirile lui îi căutară ochii şi Dinny îşi dădu seama că de răspunsul ei s-ar putea să depindă totul.

— Diana e bucuroasă.

Ferse scutură violent din cap.

— Imposibil!

— Adevărul este adeseori imposibil.

— Nu mă urăşte?

— De ce te-ar urî?

— Unchiul dumitale Adrian… ce este între ei? Nu-mi răspunde: „Nimic!”

— Unchiul meu o venerează, răspunse Dinny cu calm; şi din această pricină sunt doar prieteni.

— Doar prieteni. Doar prieteni.

— Presupun că asta-i tot ce ştii dumneata.

— Ştiu cu certitudine. Ferse suspină.

— Eşti o fată bună. Ce-ai face dacă ai fi în locul meu?

Dinny simţi din nou povara unei responsabilităţi necruţătoare.

— Cred că aş face ceea ce ar dori Diana.

— Adică ce?

— Nu ştiu. Nu cred că deocamdată doreşte ceva.

Ferse se plimbă până la fereastră şi îndărăt.

— Trebuie să existe ceva pentru nenorociţii ca mine.

— Oh! exclamă Dinny îngrozită.

— Eu am avut noroc. Alţii în locul meu ar fi fost declaraţi demenţi şi internaţi împotriva voinţei lor. Dacă aş fi fost sărac, nu ne-am fi putut îngădui întreţinerea în clinica aceea. Să stai acolo era destul de rău, dar de o mie de ori mai bine decât în ospiciile obişnuite. Mă deprinsesem să-l trag de limbă pe supraveghetorul meu. Văzuse câteva din aceste locuri.

Rămase tăcut, şi Dinny se gândi la cuvintele unchiului ei: „Se va răzvrăti împotriva a ceva, şi atunci îşi va pierde pe dată controlul”.

Ferse continuă năvalnic:

— Dacă ar exista posibilitatea să accepţi orice altă slujbă, ai primi-o pe aceea de a supraveghea un nebun? Nici dumneata n-ai accepta, nici nimeni altul cu nervi şi cu simţire. Poate că un sfânt ar accepta, dar nu există destui sfinţi pentru asemenea treabă. Nu! Ca să ne poţi îngriji pe noi trebuie să-ţi fi golit inima de milă, trebuie să fii construit din oţel, trebuie să ai o piele de elefant; şi să fii total lipsit de nervi. Dacă ai nervi, stai mai rău decât cei cu pielea subţire pentru că înseamnă că eşti irascibil şi asta se răsfrânge asupra noastră. E o situaţie dificilă. Dumnezeule! Cât m-am gândit la asta! Şi apoi – banii. Nici un om cu bani n-ar trebui să fie trimis în ospicii obişnuite. Niciodată, niciodată! întemniţează-l, într-un fel, acasă – sau în altă parte! Dacă n-aş fi ştiut tot timpul că pot ieşi de acolo oricând o să vreau, dacă nu m-aş fi hrănit cu acest gând chiar în momentele cele mai rele, nu m-aş găsi acum aici – cred că la ora asta aş fi fost în delir. Dumnezeule! Aş fi fost în delir! Şi câţi dintre ei au bani? Poate că cinci la sută, iar restul de nouăzeci şi cinci la sută din nenorociţi sunt vârâţi cu sila, fie că vor, fie că nu vor, sunt vârâţi în ospicii. Nu-mi pasă cât de ştiinţific sunt organizate, cât de bune pot fi asemenea case în raport cu alte aziluri – nu înseamnă decât să fii îngropat de viu. Aşa trebuie să fie! Oamenii din afară se gândesc la noi ca la nişte morţi – aşa încât cui ce-i pasă? îndărătul pereţilor de tratament ştiinţific, asta-i tot ce văd în noi. Suntem obsceni – nu mai suntem fiinţe umane – vechea idee despre nebunie se menţine, domnişoară Cherrell; suntem o ruşine, noi oamenii care am ratat. Ascundeţi-ne, băgaţi-ne în pământ! Dar faceţi-o în chip uman – gen secolul douăzeci! Uman! încercaţi! Nu puteţi? Atunci acoperiţi totul cu un strat de poleială – poleiţi – asta-i totul! Ce altceva poate fi? Crede-mă pe cuvânt! Crede-mă pe cuvântul meu de om. Ştie paznicul acela ce ştie!

Dinny asculta fără să se clintească. Deodată, Ferse izbucni în râs.

— Dar nu suntem morţi; asta-i nenorocirea, nu suntem morţi. Măcar de-am fi! Toate brutele acelea nenorocite – nu suntem morţi – ci făpturi susceptibile de a suferi în felul lor, ca orice altă fiinţă – poate chiar mai susceptibili! Ori ce ştiu eu! Şi care-i remediul?

Îşi duse mâinile la cap.

— N-ar fi minunat să se găsească un remediu? spuse Dinny cu voce blândă.

El o privi fix.

— Îngroşăm stratul de, poleială – asta-i tot ce facem şi ce putem face.

„Atunci de ce să te mai frămânţi?” Dinny fu cât pe-aci să rostească aceste cuvinte, dar se înfrâna.

— Poate că, urmă ea, vei găsi un remediu, numai că asta necesită răbdare şi calm.

Ferse râse.

— Probabil că te-am plictisit de moarte.

Şi se îndreptă spre fereastră.

Dinny se strecură uşurel afară din odaie.