XXIII.

La locul de întâlnire al celor ce ştiu tot – sala de mese de la Piedmont – ştiutorii se găseau în diverse stadii de îmbuibare şi se aplecau unul spre altul, ca şi cum aflaseră în hrană legătura dintre sufletele lor. Şedeau doi câte doi, din loc în loc câte patru sau cinci, şi ici-colo câte un solitar, îngândurat sau contemplativ peste fumul unui trabuc, iar printre mese se strecurau sprinten chelnerii supli şi ageri, cu feţe care nu semănau cu propriile lor chipuri, preocupaţi fiind să ţină minte totul.

Lordul Saxenden şi Jean, într-un colţ de lângă capătul sălii, consumaseră un homar, băuseră o jumătate de sticlă de vin alb de Rin, şi nu discutaseră despre nimic special, până când Jean îşi înălţă încet privirile de pe un picior de homar şi întrebă:

— Ei bine, Lord Saxenden?

Ochii lui albaştri se zgâiră uşor la ochii străjuiţi de gene lungi.

— E bun homarul? întrebă.

— Grozav!

— Ori de câte ori vreau să mănânc bine, vin aici. Chelner, soseşte odată potârnichea aia?

— Îndată, milord.

— Hai, grăbeşte-te! Gustă vinul ăsta, domnişoară Tasburgh; nu bei deloc.

Jean înălţă paharul verzui.

— De ieri am devenit doamna Hubert Cherrell. Scrie şi în ziar.

Obrajii Lordului Saxenden se umflară uşurel la gândul: „Şi oare în ce fel mă afectează acest lucru pe mine? Oare tânăra asta e mai amuzantă ca domnişoară sau ca femeie măritată?”

— Dar ştiu că nu pierzi timpul, spuse în timp ce ochii lui o explorau, căutând parcă o confirmare a condiţiei ei schimbate. Dacă aş fi ştiut, n-aş fi avut neobrăzarea să te invit la dejun fără soţul dumitale.

— Mulţumesc, răspunse Jean, va veni şi el numaidecât.

Şi-l privi printre gene, cum îşi golea îngândurat paharul.

— Aveţi vreo veste pentru mine?

— L-am văzut pe Walter.

— Walter?

— Secretarul de la Interne.

— Ce drăguţ din partea dumneavoastră!

— Nu pot să-l sufăr pe individul ăsta. Are un cap ca un ou cu păr.

— Şi ce-a spus?

— Tânăra doamnă, nici un om care lucrează într-un departament de stat nu spune vreodată ceva. Întotdeauna „va vedea ce-i de făcut”. Administraţia publică trebuie să fie astfel.

— Dar desigur că va acorda atenţie celor relatate de dumneavoastră. Ce i-aţi spus?

Ochii îngheţaţi ai Lordului Saxenden părură să răspundă: „Asta-i bună, ştii, zău că-i bună!”

Dar Jean îi zâmbi; şi ochii Lordului se dezgheţară încetul cu încetul.

— Eşti tânăra cea mai promptă pe care am întâlnit-o vreodată. Adevărul este că i-am spus: „Walter, termină cu istoria asta!”

— Splendid!

— Lui nu i-a prea plăcut. E pur şi simplu o bestie.

— Aş putea să-l cunosc şi eu?

Lordul Saxenden începu să râdă. Râse ca omul care a dat peste ceva nepreţuit.

Jean îl aşteptă să isprăvească, apoi adăugă:

— Aşadar îl voi cunoaşte.

Potârnichea umplu golul de conversaţie care urmă.

— Uite ce-i! spuse deodată Lordul Saxenden. Dacă ai într-adevăr de gând să-l cunoşti, există un singur om care-ţi poate aranja o întrevedere – Bobbie Ferrar. Era în relaţii bune cu Walter când acesta era ministru la Externe. Am să-ţi dau o recomandare către Bobbie. Doreşti ceva dulce?

— Nu, mulţumesc. Dar aş dori o cafea. Iată-l pe Hubert!

Salvat din cuşca rulantă cu funcţie de uşă, apăruse Hubert, vizibil în căutarea nevesti-si.

— Adu-l aici!

Jean privi intens în direcţia soţului ei. Faţa acestuia se lumină, şi se îndreptă spre dânşii.

— Ai o forţă extraordinară în ochi, murmură Lordul Saxenden ridicându-se în picioare. Bună ziua. Ţi-ai luat o soţie remarcabilă. Doreşti puţină cafea? Au un coniac bun aici.

Şi, scoţând o carte de vizită, scrise cu o caligrafie frumoasă şi clară în acelaşi timp:

Robert Ferrar, Esq. F. O. Whitehall. Dragă Bobbie, primeşte-o, te rog, pe tânăra mea prietenă, doamna Hubert Charwell, şi mijloceşte-i o întrevedere cu Walter dacă ţi-e posibil. Saxenden.

Apoi, înmânându-i-o lui Jean, ceru chelnerului să-i aducă nota de plată.

— Hubert, spuse Jean, arată-i Lordului Saxenden cicatricea ta, şi, deschizându-i butonul de la manşetă, Jean îi împinse mânecă în sus. Cusătura lividă se profilă ciudată şi sinistră pe faţa de masă.

— Hm! făcu Lordul Saxenden: utilă lovitură!

Hubert îşi trase mâneca peste braţ.

— Soţia mea continuă să-şi ia unele libertăţi faţă de mine, spuse el.

Lordul Saxenden achită nota şi-i oferi lui Hubert o ţigară de foi.

— Iertaţi-mă, dar va trebui să plec. Rămâneţi şi isprăviţi-vă cafeaua. La revedere şi vă doresc noroc la amândoi.

Şi, după ce la strânse mâinile, îşi croi drum printre mese. Cei doi tineri îl urmăriră din priviri.

— Asemenea delicateţe nu se numără printre slăbiciunile lui, comentă Hubert. Ei bine, Jean?

Fata ridică ochii.

— Ce înseamnă F. O.?

— Foreign Office68, ţărăncuţo!

— Termină-ţi coniacul, şi mergem să-l vedem pe ăsta.

Dar când ieşiră în curte, o voce exclamă în spatele lor:

— Ia te uită! Căpitane! Domnişoară Tasburgh!

— Soţia mea, profesore!

Hallorsen le strânse mâinile.

— E minunat! Am în buzunar o cablogramă, căpitane, care valorează cât un dar de nuntă.

Jean citi peste umărul lui Hubert: Expediat prin poştă depoziţie în scop apărare luată sub jurământ lui Manuel stop Consulatul american La Paz.

— Asta-i grozav, profesore! Vrei să vii cu noi să vedem pe cineva de la Externe în legătură cu această chestiune?

— Desigur. Să batem fierul cât e cald! Hai să luăm o maşină.

Aşezat lângă ei în automobil, Hallorsen radia o binevoitoare surpriză.

— Dar ce prompt ai fost, căpitane!

— Jean a fost promptă.

— Da, răspunse Hallorsen, ca şi cum Jean nici n-ar fi fost de faţă, când am întâlnit-o la Lippinghall mi-am dat seama că ştie să acţioneze. Sora dumitale e mulţumită?

— E mulţumită, Jean?

— Auzi vorbă!

— O tânără minunată! Clădirile joase au ceva plăcut. Whitehall-ul ăsta al vostru mă face să mă simt bine. Cu cât poţi vedea pe o stradă mai mult soare şi mai multe stele, cu atât creşte simţul moral al poporului. Te-ai cununat purtând pe cap o pălărie ca un coş de casă, căpitane?

— Nici; eram îmbrăcat exact cum sunt şi acum.

— Îmi pare rău. Jobenele mi se par atât de înşelătoare; e ca şi cum ai purta pe cap o cauză pierdută. Cred că şi dumneata faci parte dintr-o veche familie, doamnă Cherrell. Tradiţia familiilor voastre care-şi servesc patria din ţâţă-n fiu e înălţătoare, căpitane.

— Nu m-am gândit la acest lucru.

— La Lippinghall am stat de vorbă cu fratele dumitale, doamnă, şi m-a informat că de secole aţi tot avut câte un marinar în familie. Iar într-a dumitale, căpitane, mi s-a spus că a fost întotdeauna câte un militar. Eu cred în ereditate. Ăsta-i Ministerul de Externe? îşi privi ceasul. Mă întreb dacă individul o fi aici. Am impresia că ei îşi rezolvă cea mai mare parte din treburi la masă. Cred că ar fi mai bine să ne uităm la raţe, în Hyde Park, până pe la trei.

— Să-i las cartea de vizită, spuse Jean. Îi ajunse curând din urmă. Trebuie să se întoarcă dintr-un minut în altul.

— Asta înseamnă o jumătate de oră, aprecie Hallorsen. E o raţă aici în legătură cu care aş dori să-ţi cunosc părerea, căpitane.

Traversând drumul lat ca să ajungă la apă, fu cât pe-aci să fie striviţi de încrucişarea bruscă a două maşini, stingherite de atâta spaţiu liber. Cu o mişcare spasmodică, Hubert o prinse pe Jean. Sub culoarea-i de bronz, devenise livid. Maşinile se îndepărtară la dreapta şi la stânga. Hallorsen, care o apucase pe Jean de celălalt braţ, rosti exagerându-şi accentul tărăgănat:

— Aproape că ne-au răzuit vopseaua.

Jean nu spuse nimic.

— Mă întreb uneori, continuă Hallorsen când ajunseră la raţe, dacă viteza e într-adevăr rentabilă. Ce zici, căpitane?

Hubert ridică din umeri.

— Oricum, orele pe care le risipeşti călătorind cu maşina în locul trenului sunt aproape egale la număr cu orele pe care le economiseşti.

— Asta cam aşa-i, încuviinţă. Hallorsen. Dar adevărata economie de timp o realizezi zburând.

— Înainte de a ne lăuda zborul, să aşteptăm mai bine să vedem unde ne duce.

— Ai dreptate, căpitane. Ne îndreptăm direct spre iad. Următorul război va fi de foarte scurtă durată pentru cei ce vor lua parte la el. Să presupunem că s-ar încăiera Franţa cu Italia; până în două săptămâni n-ar mai exista nici Roma, nici Paris, nici Florenţa, nici Veneţia, nici Lyon, nici Milano, nici Marsilia. N-ar mai rămâne din ele decât nişte deşerturi otrăvite. Şi asta, poate, fără că flotele şi armatele să fi schimbat vreun foc.

— Da. Şi toate guvernele o ştiu. Eu sunt ostaş, totuşi nu înţeleg de ce mai cheltuiesc sute de milioane de lire cu soldaţii şi marinarii care, probabil, nu vor fi niciodată folosiţi. Nu poţi comanda oştiri şi flotă când centrii nervoşi au fost distruşi, Cât ar mai putea funcţiona Franţa şi Italia dacă marile lor oraşe ar fi gazate? Cu siguranţă că Anglia şi Germania n-ar mai putea supravieţui nici o săptămână.

— Unchiul dumitale custodele îmi spunea că, în ritmul în care înaintează omul, vom ajunge curând la stadiul de peşti.

— Cum asta?

— De ce nu? Simplu! Inversând procesul evoluţiei: peşti, reptile, păsări, mamifere. Acum redevenim păsări, iar rezultatul va fi că în curând vom începe să ne târâm şi să ne strecurăm, iar când atmosferă va deveni de nerespectat va trebui să ne refugiem în mare.

— De ce n-am putea noi, cu toţii, să ajungem la interzicerea războaielor?

— Cum se poate interzice războiul? întrebă Jean. Ţările n-au niciodată încredere una în cealaltă.

— Noi, americanii, am accepta. Dar poate că Senatul nostru nu.

— Senatul ăsta al vostru, mormăi Hubert, pare să fie o chestie cam înecăcioasă.

— De ce? Seamănă cu Camera Lorzilor de la voi înainte de a fi fost convocată în 191069. Uite raţa – şi Hallorsen arătă spre o pasăre ciudată. Hubert se holbă la ea.

— Am împuşcat soiul ăsta în India. E o… i-am uitat numele. Îl putem afla de pe una din tăbliţele astea, mi-l amintesc imediat ce-l văd.

— Nu! hotărî Jean. E trei şi un sfert. Trebuie să se fi înapoiat.

Şi, fără să eticheteze raţa, se întoarseră la Ministerul de Externe.

Bobbie Ferrar era renumit pentru felul în care strângea mâna. Ridică în sus mina adversarului, şi acolo o lăsa. Jean, după ce-şi recuperă mina, trecu imediat la subiect.

— Domnule Ferrar, sunteţi la curent cu povestea noastră cu extrădarea?

Bobbie Ferrar dădu din cap.

— Vi-l prezint pe profesorul Hallorsen, care a fost şeful expediţiei. Doriţi să vedeţi cicatricea cu care s-a ales soţul meu?

— Ţin foarte mult, murmură Bobbie Ferrar printre dinţi.

— Arată-i-o, Hubert.

Nefericit, Hubert îşi dezgoli din nou braţul.

— Uluitor! exclamă Bobbie Ferrar. l-am povestit lui Walter.

— L-aţi şi văzut?

— Mi-a cerut-o Sir Lawrence.

— Ce-a spus Wal… ministrul de Interne?

— Nimic. Îl văzuse pe Snobişor; nu-l agreează pe Snobişor, aşa încât a înaintat ordinul către Bow Street.

— O! Asta înseamnă că se va emite un mandat?

Bobbie Ferrar încuviinţă din cap, examinându-şi unghiile.

Cei doi tineri se priviră unul pe celălalt.

Hallorsen întrebă cu gravitate:

— Nimeni nu poate opri şleahta asta?

— Bobbie Ferrar clătină din cap; ochii îi erau foarte rotunzi.

Hubert se ridică.

— Îmi pare rău că am îngăduit altora să se amestece în chestiunile mele particulare! Vino, Jean!

Se înclină uşor, se răsuci pe călcâie şi ieşi. Jean îl urmă.

Hallorsen şi Bobbie Ferrar rămaseră faţă-n faţă.

— Nu înţeleg ţara asta, spuse Hallorsen. Ce anume ar fi trebuit făcut?

— Nimic, răspunse Bobbie Ferrar. Când cazul va ajunge la tribunal, aduceţi toate dovezile pe care le puteţi procura.

— De bună seamă că aşa vom face, domnule Ferrar. Încântat că v-am cunoscut.

Bobbie Ferrar rânji. Ochii lui arătau şi mai rotunzi.