XXIV.

Când sosi vremea procesului, Hubert fu adus în Bow Street pe baza unui mandat emis de unul dintre magistraţi. Asistând la proces, alături de alţi membri ai familiei, Dinny participă la procedură, într-o stare de protest pasiv. Depoziţiile sub prestare de jurământ a şase cărăuşi bolivieni, atestând împuşcarea şi faptul că nu fusese prin nimic provocată; depoziţia contrarie a lui Hubert, expunerea cicatricii, certificatele lui şi mărturia lui Hallorsen alcătuiau materialul pe temeiul căruia magistratul era invitat să ia o hotărâre. Şi o luă: „Se amână” până la sosirea dovezilor de bază ale acuzatului. Acel principiu al legislaţiei britanice: „Acuzatul este presupus a fi nevinovat atâta timp cât vinovăţia nu a fost dovedită”, principiu atât de des dezminţit de practică, fu dezbătut cu privire la acceptarea cauţiunii, şi Dinny îşi ţinu răsuflarea.

Gândul la Hubert, proaspăt căsătorit, întemniţat într-o celulă cât timp dovezile lui traversau Atlanticul era de nesuportat. Până la urmă însă, considerabila cauţiune oferită de Sir Conway şi de Sir Lawrence fu acceptată şi, cu un suspin de uşurare, Dinny ieşi din sală cu capul sus. Sir Lawrence i se alătură.

— E un noroc că Hubert pare atât de nedeprins cu minciuna, spuse el.

— Presupun, murmură Dinny, că întreaga poveste o să apară în ziare.

— Cât despre asta, nimfa mea, poţi să-ţi pui la bătaie ghetele cu nasturi pe care le ai, că aşa se va întâmpla.

— Şi în ce măsură o să afecteze cariera lui Hubert?

— Cred că o să-i fie de folos. Întrebările din Camera Comunelor i-au fost dăunătoare, dar un proces: „Ofiţer britanic versus metişi bolivieni” o să concentreze în jurul lui toate prejudecăţile care ne fac să-i susţinem pe cei de-un sânge cu noi.

— De tata mi-e mai milă decât de oricine, l-a albit vizibil părul de când a început toată dandanaua.

— Dar n-are nimic dezonorant în ea, Dinny.

Fata îşi sumeţi capul.

— Nu, într-adevăr!

— Dinny, îmi evoci unul din mânjii ăia de doi ani, un roib din aceia încordaţi ca un arc, care zvârle din copite în padoc, rămâne în urmă la start şi ajunge primul la potou. Uite-l pe americanul tău venind glonţ spre noi. Ce facem, îl aşteptăm? Depoziţia lui a fost de mare folos.

Dinny ridică din umeri, şi aproape în aceeaşi clipă răsună glasul lui Hallorsen:

— Domnişoară Cherrell!

Dinny se întoarse.

— Îţi mulţumesc foarte mult, profesore, pentru cele spuse.

— Aş fi dorit să mint de dragul dumitale, dar nu mi s-a dat ocazia. Cum se simte domnul acela suferind?

— Până în prezent bine.

— Mă bucur. Eram îngrijorat din pricina dumitale.

— Cele spuse de dumneata, profesore, în legătură cu faptul că ferit-a sfântul să fi făcut pe mortul faţă de cărăuşii aceia, l-a lovit pe magistrat drept în centrul de greutate, interveni Sir Lawrence.

— Era destul de rău să fii şi viu printre ei. Am o maşină în apropiere, pot să vă conduc undeva pe dumneavoastră şi pe domnişoara Cherrell?

— Ne poţi conduce până la graniţele civilizaţiei dacă ai drum spre vest.

— Ei, profesore, continuă Sir Lawrence când se aflară aşezaţi în maşină, ce părere ai despre Londra? Consideri că e oraşul cel mai barbar sau cel mai civilizat din lume?

— O iubesc, răspunse Hallorsen fără să-şi ia ochii de la Dinny.

— Eu nu, murmură acesta; îi urăsc contrastele şi mirosul de benzină.

— Ei, unui străin îi vine greu să spună de ce iubeşte Londra, decât doar pentru varietatea ei şi pentru felul în care se îmbină aici dezordinea cu ordinea; sau poate pentru că e atât de diferită de oraşele noastre. New York-ul e mai frumos şi mai aţâţător, dar nu-i atât de intim.

— New York-ul, spuse Sir Lawrence, e ca stricnină. Te întăreşte până te omoară.

— Eu unul n-aş putea trăi la New York. Vestul e pentru mine.

— Vastele spaţii deschise, murmură Dinny.

— Da, domnişoară Cherrell; şi dumneata le-ai îndrăgi.

Dinny zâmbi şters.

— Nimeni nu poate fi smuls din rădăcini, profesore.

— Ah! făcu Sir Lawrence, fiul meu a ridicat o dată în Parlament chestiunea emigrărilor. Şi a descoperit că rădăcinile oamenilor sunt atât de puternice, încât a trebuit să se lepede de idee ca de un ou clocit.

— Aşa să fie? întrebă Hallorsen. Când mă uit la oamenii voştri din oraşe, sfrijiţi şi palizi şi într-un fel dezamăgiţi, nu mă pot opri să mă întreb ce rădăcini or fi având.

— Cu cât un tip e mai citadin, cu atât mai îndărătnice sunt rădăcinile – pentru ei nu există spaţiile deschise; doar străzile, peştele prăjit şi cinematografele. Vrei să fii bun să mă laşi aici, profesore? Dinny, tu în ce direcţie mergi?

— Oakley Street.

Hallorsen opri maşina şi Sir Lawrence coborî.

— Domnişoară Cherrell, îmi oferiţi marea plăcere de a vă conduce până în Oakley Street?

Dinny se înclină.

Aşezată lingă dânsul în maşina închisă, Dinny se întrebă stânjenită, în ce fel o să profite Hallorsen de ocazie. Dar acesta, fără s-o privească, spuse:

— De îndată ce se clarifică situaţia fratelui dumitale, iau vaporul. Am de gând să întreprind o expediţie în New Mexico. Am să consider întotdeauna drept un privilegiu faptul de a te fi cunoscut, domnişoară Cherrell.

Îşi ţinea între genunchi mâinile fără mănuşi, care se încleştau una pe cealaltă. Priveliştea acestui gest o mişcă pe Dinny.

— Îmi pare foarte rău că la început te-am judecat greşit, profesore, aşa cum a fost cazul şi cu fratele meu.

— Era firesc. Când toate se vor încheia, o să fiu încântat să ştiu că mă bucur de bunăvoinţa dumitale.

Într-un impuls, Dinny îi întinse mâna.

— Te bucuri de ea.

Hallorsen îi luă mâna cu gravitate, o înălţă la buze şi apoi i-o restitui cu blândeţe. Dinny se simţi cumplit de nefericită. Îi spuse, timid:

— M-ai făcut să-mi schimb părerea despre americani, profesore.

Hallorsen zâmbi.

— Oricum, e ceva.

— Mi-e teamă că am fost foarte brutală în ideile mele. Vezi, până acum nu cunoscusem cu adevărat pe niciunul.

— Ăsta-i necazul cu noi, oamenii; nu ne cunoaştem cu adevărat unii pe alţii. Ne sâcâim reciproc cu lucruri mărunte, şi atâta tot. Dar o să-mi aduc întotdeauna aminte de dumneata, ca de zâmbetul de pe chipul acestei ţări.

— Asta-i ceva foarte drăguţ, şi aş dori să fie adevărat.

— Dacă aş putea avea o fotografie a dumitale, aş păstra-o ca pe o comoară.

— Vei avea una. Nu ştiu dacă am vreo fotografie ca lumea, dar ţi-o voi trimite pe cea mai bună.

— Mulţumesc. Dacă o să-mi dai voie, eu o să cobor aici; nu sunt prea sigur de mine însumi. Maşina o să te ducă mai departe.

Bătu în geam şi-i dădu şoferului dispoziţii.

— La revedere, îi spuse lui Dinny, şi-i luă din nou mâna, o privi îndelung, o strânse cu putere, apoi îşi strecură silueta masivă pe portiera maşinii.

— La revedere, murmură Dinny lăsându-se pe spate, cu gâtlejul sugrumat.

Cinci minute mai târziu, maşina opri în faţa locuinţei Dianei şi Dinny, foarte stăpânită, intră în casă.

Diana, pe care nu o văzuse încă în acea dimineaţă, deschise uşa camerei ei când o auzi pe Dinny trecând.

— Dinny, vino încoace!

Vorbea cu un glas tăinuit şi Dinny fu străbătută de un fior. Se aşezară una lângă cealaltă, pe patul cu baldachin, iar Diana porni să-i murmure în grabă:

— A venit azi-noapte aici şi a insistat să rămână. N-am cutezat să spun nu. S-a produs o schimbare; simt că-i începutul sfârşitului, iarăşi. Are din ce în ce mai puţin control asupra lui însuşi. Cred că ar trebui să trimit undeva copiii. Hilary i-ar lua oare?

— Sunt convinsă; dacă nu, o să-i ia cu siguranţă mama.

— Poate că asta ar fi o soluţie mai bună.

— Nu crezi că ar trebui să pleci şi tu?

Diana oftă şi clătină din cap.

— Plecarea mea n-ar face decât să precipite lucrurile. Ai putea să duci tu copiii în locul meu?

— Sigur că da. Dar crezi într-adevăr că…?

— Da. Sunt sigură că se montează din nou. Cunosc foarte bine semnele. N-ai observat, Dinny, că în fiecare seară bea tot mai mult? Toate se întregesc.

— Dacă şi-ar putea învinge groaza de a ieşi din casă!

— Nu cred că asta ar ajuta la ceva. Aici, în orice caz, ştim tot ce e de ştiut, şi ne aşteptăm la ce-i mai rău, dacă ar fi să vină. Mi-e teamă de ce-ar putea să se întâmple între străini, mi-e teamă că în asemenea caz ne-ar forţa mina.

Dinny o strânse de braţ.

— Când ai dori să plece copiii?

— Cât mai curând posibil. Lui nu-i pot spune nimic. Trebuie să-i duci cât mai discret cu putinţă. Mademoiselle va putea pleca pe urmă, dacă mama ta o va primi şi pe ea.

— Bineînţeles, şi o să mă întorc cât mai repede.

— Dinny, nu-i onest din partea mea să accept. Am servitoarele în jur. E îngrozitor să te amărăsc şi pe tine cu necazurile mele.

— Nici vorbă că am să mă întorc. Am să împrumut maşina lui Fleur. El o să se supere de plecarea copiilor?

— Doar dacă o s-o pună în legătură cu temerile pe care ni le provoacă starea lui. Dar pot să-i spun că-i vorba de o veche invitaţie.

— Diana, întrebă brusc Dinny, mai simţi puţină iubire pentru el?

— Iubire? Nu!

— Doar milă?

Diana scutură din cap.

— Nu pot să explic; e vorba de amintirea trecutului şi de sentimentul că dacă l-aş abandona, ar însemna să mă pun în slujba soartei lui potrivnice. Şi ăsta e un gând îngrozitor.

— Înţeleg. Îmi pare atât de rău pentru voi amândoi şi pentru unchiul Adrian…

Diana îşi netezi faţa cu mâinile, de parcă ar fi vrut să înlăture urmele necazurilor.

— Nu ştiu ce va urma, dar orice ar fi, n-are nici un rost să-i ieşim în întâmpinare. Cât despre tine, draga mea, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă lăsa să-ţi irosesc timpul.

— E în perfectă regulă. Eu am nevoie de ceva care să mă scoată din mine însămi. Fetele bătrâne, ştii, trebuie bine scuturate înainte de a fi luate…

— Ah! Şi când ai de gând să te laşi luată, Dinny?

— Tocmai am refuzat vastele spaţii deschise şi mă simt o bestie.

— Te afli suspendată între vastele spaţii deschise şi adâncurile mării, nu-i aşa?

— Şi probabil că aşa am să rămân. Iubirea unui bărbat cumsecade… şi toate poveştile astea mă lasă de gheaţă.

— Răbdare! N-ai culoarea de păr potrivită pentru mănăstire.

— Am să-l vopsesc şi am să port culorile mele reale. Gheţarii sunt verzui.

— Aşa cum ţi-am spus mai înainte – aşteaptă cu răbdare!

— Aştept, răspunse Dinny.

Două zile mai târziu, Fleur în persoană conduse maşina din South Square până în faţa uşii. Plasară în ea copiii şi puţinul lor bagaj, fără nici un fel de incident, şi porniră.

Călătoria aceasta cam agitată, căci copiii nu prea erau obişnuiţi cu automobilele, însemna pentru Dinny o reală uşurare! Nu-şi dăduse seama până acum cât de mult o apăsa pe nervi tragica atmosferă din Oakley Street; şi totuşi nu trecuseră decât zece zile de când venise din Condaford. Culorile toamnei se aprinseseră mai puternic în copaci. Ziua avea lucirea dulce şi domoală a unui frumos octombrie; aerul, pe măsură ce câmpul se adâncea şi rămânea în urmă, căpătase din nou aroma-i favorită; „din coşurile căsuţelor se înălţa fumul focurilor de lemne, iar dinspre ogoarele golaşe, stoluri de ciori.

Ajunseră la timp pentru masa de prânz şi, lăsându-i pe copii cu Mademoiselle, care sosise cu trenul, Dinny ieşi singură cu câinii.

Se opri la o căsuţă veche, cocoţată sus, deasupra drumului prăvălit. Uşa dădea drept în odaia de zi, unde o bătrână se încălzea la dogoarea anemică a unui foc de lemne.

— Oh! Domnişoară Dinny, exclamă ea. Ce bucurie! Toată luna asta nu v-am văzut pe aici.

— Aşa-i, Betty; am fost plecată. Ce mai faci?

Bătrânică – pe care-ai fi putut s-o vâri într-un buzunar – îşi încrucişă solemn mâinile peste pântec.

— Tot mă supără stomacul. Încolo n-am nimic – doctorul zice că-s de fier. Numai stomacul. Zice c-ar trebui să mănânc mai mult; şi am o poftă, domnişoară Dinny! Numai că nu pot pune nimica-n gură, că mi se face rău, iacă ăsta-i adevărul-adevărat.

— Betty scumpă, ce rău îmi pare! Durerile de stomac sunt o pacoste! Durerile de stomac şi cele de dinţi. Nu pot să înţeleg de ce-om fi fost procopsiţi cu ele. Dacă n-ai dinţi, nu se face bine digestia; şi dacă ai dinţi, tot nu se face bine digestia.

Bătrâna cotcodăci uşurel:

— Zice c-ar trebui să-mi scot şi restul dinţilor ce mi-au mai rămas, da nu vreau să mă despart de ei, dom'şoară Dinny. Tata nu mai are un dinte în gură, dar poate muşca din măr, zău că poate. Dar la vârsta mea nu m-aştept să trăiesc până mi-or ajunge gingiile ca piatra.

— Dar ai putea să-ţi pui o frumoasă dantură falsă, Betty.

— O, nu vreau dinţi falşi – i-aşa de pretenţios… Mata n-ai purta niciodată dinţi falşi – nu-i aşa dom'şoară Dinny?

— Ba da, Betty. Aproape toată lumea bine are astăzi dinţi falşi.

— Aşa eşti mata, glumeaţă. Nu, mie nu-mi place să am dinţi falşi. Cum nu mi-ar plăcea să port perucă. Dar părul mi-a rămas la fel de des. Mă ţin grozav de bine pentru vârsta mea. Ar trebui să fiu recunoscătoare; numai stomacul mă supără, aşa de parcă mi-ar fi crescut ceva acolo.

Dinny citi în ochii ei durerea şi amărăciunea.

— Ce face Benjamin, Betty?

Expresia ochilor i se schimbă, deveni amuzată şi critică în acelaşi timp, de parcă era vorba de un copil.

— Dânsu-i bine, domnişoară; el nu se plânge niciodată de nimic decât de reuma lui; acuma-i pe-afară, la săpat.

— Şi ce mai face Goldie? întrebă Dinny, aruncând o privire lugubră unui cintezoi auriu întemniţat într-o colivie.

Nu suferea să vadă păsări în colivii, dar nu-şi putuse lua niciodată inima în dinţi să spună acest lucru celor doi bătrâni, cu comoara lor între gratii. Pe de altă parte, nu-i povestiseră chiar ei că dacă dai drumul unui cintezoi domesticit, îl ciugulesc celelalte păsări până-l omoară?

— Eh! răspunse bătrâna, s-a ajuns şi el şi se crede cineva de când i-ai dăruit mata colivia asta mai mare. Ochii i se luminară. Ce spuneţi că s-a însurat căpitanul, domnişoară Dinny, şi cu procesul ăla îngrozitor în contra lui – ce-o fi în capul lor? În viaţa mea n-am pomenit una ca asta! Un Cherrell să fie dat în judecată în felul ăsta! E un lucru nemaiauzit!

— Aşa e, Betty!

— Am auzit că-i o domnişoară frumoasă. Şi unde or să locuiască?

— Încă nu se ştie; trebuie să aşteptăm mai întâi să se isprăvească cu procesul. Poate că or să se stabilească aici, poate că el o să-şi ia o slujbă în străinătate. Or să fie foarte săraci, de bună seamă.

— Groaznic; pe vremuri nu s-ar fi întâmplat una ca asta! Ce se mai iau acuma de nobilime – mamă, mamă! Mi-l aduc aminte pe străbunicul matale, domnişoară Dinny, cum se mai plimba c-un atelaj de patru cai; eu eram de-o şchioapă pe vremea aceea. Ce domn distins mai era – curtenitor, ai putea spune.

Referiri de felul acesta la mica nobilime o făceau întotdeauna pe Dinny să se simtă stânjenită, conştientă fiind că bătrâna aceasta din faţa ei fusese unul din cei opt copii crescuţi de-un muncitor agricol, al cărui salariu era de unsprezece şilingi pe săptămână, şi că acum, ea şi bărbatul ei trăiau din pensia de bătrâneţe, după ce ţinuseră o familie de şapte inşi.

— Ia spune-mi, Betty dragă, ce poţi să mănânci, ca să-i cer bucătăresei să-ţi prepare?

— Mulţumesc frumos, domnişoară Dinny; o bucată de carne macră de porc, parcă lunecă mai uşor câteodată. Din nou ochii i se întunecară şi i se înceţoşară. Am nişte dureri atât de groaznice, că uneori, zău, tare m-aş mai bucura să mă duc lângă ai mei.

— Oh, nu vorbi aşa, Betty dragă. Dac-ai mânca ce trebuie, te-ai întrema repede.

Bătrâna zâmbi sub privirea lui Dinny.

— Mă ţin grozav de bine pentru vârsta mea, aşa că n-ar trebui să mă plâng. Şi când or să sune clopotele de nuntă şi pentru matale, domnişoară Dinny?

— Lasă-le în pace, Betty. De bună voie n-or să sune ele – asta-i sigur.

— Ah! Azi oamenii nu se mai căsătoresc de tineri, şi nu-şi mai clădesc familii numeroase, ca pe vremea mea. Mătuşa mea a avut optsprezece copii şi i-au trăit unşpe.

— S-ar zice că azi nu mai e nici loc şi nici de lucru pentru atâţia, nu?

— Da! Ţara s-a schimbat!

— Încă la noi s-au petrecut mai puţine schimbări decât aiurea, slavă Domnului.

Ochii lui Dinny rătăciră prin odaia unde aceşti doi bătrâni îşi petrecuseră cincizeci de ani de viaţă; de la pardoseala de cărămidă până la bârnele din tavan, totul strălucea de curăţenie şi avea un aer de tihnă domestică.

— Bine, Betty, acum trebuie să plec. Locuiesc la o prietenă din Londra şi trebuie să mă întorc acolo încă în seara asta. Am să-i spun bucătăresei să-ţi trimită câte ceva care o să-ţi prindă chiar mai bine decât carnea de porc. Nu te scula în picioare!

Dar bătrânica se şi ridicase, iar ochii ei păreau că privesc de-a dreptul din suflet.

— Mă bucur că te-am văzut, domnişoară Dinny. Dumnezeu să te binecuvânteze. Şi nădăjduiesc că domnu căpitan n-o să aibă necazuri cu păcătoşii aceia!

— La revedere, Betty dragă, şi salută-l pe Benjamin din partea mea.

Dinny strânse mâna bătrânei şi ieşi afară, unde o aşteptau câinii pe poteca pavată. Ca întotdeauna după asemenea vizite, se simţea umilă şi-i venea să plângă. Rădăcinile! Asta-i lipsea la Londra, asta i-ar fi lipsit în „vastele spaţii deschise”. Străbătu o pădurice răzleaţă de fagi, în care intră pe o portiţă atât de dărăpănată încât nici nu fu nevoie s-o deschidă. Urcă pe covorul de frunze jilave care răspândeau o aromă dulce, de coajă de copac; în stânga fagii, clătinându-se, destrămau un petic de cer gri-albăstrui; în dreapta se întindea o fâşie de pământ înţelenit, pe care un iepure fugea ghem către adăpostul gardului viu; un fazan ţâşni cu ţipete stridente în faţa unuia dintre câini şi o zbughi în pădure. Dinny ieşi dintre copaci pe coama dealului şi privi în jos spre casa care se ivea lunguiaţă, de culoarea pietrei, cu faţada despicată de tufele de magnolia şi de siluetele copacilor de pe pajişte; pe două dintre coşuri se înălţau evantaie de fum care vrâstau cu şuviţe albe unul dintre frontoane. Dinny trase adânc aer în piept, şi preţ de zece minute rămase pironită locului, ca o plantă udată care-şi suge seva vitalităţii. Plutea o mireasmă de frunze, de pământ reavăn, de ploaie ce atârna în văzduh; ultima dată stătuse în acelaşi loc către sfârşitul lunii mai şi inhalase parfumul verii, care-i o aducere aminte şi o făgăduinţă în acelaşi timp, o durere şi un fior de plăcere…

După un ceai luat la un ceas timpuriu, porni înapoi spre Londra, în maşina acum închisă, şezând lingă Fleur.

— Trebuie să recunosc, începu această femeiuşcă rafinată, că reşedinţa de la Condaford e cel mai liniştit loc în care am fost vreodată. Eu aş muri de atâta linişte, Dinny. Ruralitatea de la Lippinghall e nimic pe lângă asta.

— Vechi şi fărâmicios, hm?

— Îi spun mereu lui Michael că ramura voastră de familie este unul dintre fenomenele cele mai puţin manifeste, dar cele mai interesante din Anglia. Sunteţi cu totul lipsiţi de sonoritate şi cu desăvârşire plasaţi în afara luminii reflectoarelor. Prea lipsiţi de senzaţional, ca să stârniţi interesul romancierilor, şi totuşi existaţi, şi vă continuaţi existenţa, şi pur şi simplu nu înţeleg cum. Tot ce-i perisabil vă stă împotrivă, de la taxele de succesiune şi până la gramofoane. Dar persistaţi până la sfârşitul pământului, făcând lucruri de care nimeni nu ştie nimic şi de care nimeni nu se sinchiseşte. Cei mai mulţi dintre voi n-aveţi nici măcar un Condaford în care să veniţi acasă şi să vă sfârşiţi zilele; şi totuşi aveţi rădăcini, şi un simţ al datoriei. Eu n-am niciuna, nici alta ştii, şi asta mi se trage de la faptul că sunt pe jumătate franţuzoaică. Familia tatălui meu, familia Forsyte, s-ar putea să aibă rădăcini, dar n-are simţul datoriei – nu în felul vostru; sau poate că mă gândesc la un simţ al utilităţii. Ştii, Dinny, îl admir, dar mă plictiseşte de moarte. De pildă, pe tine te face să te duci şi să-ţi iroseşti viaţa tânără în povestea asta cu Ferse. Datoria e o boală, Dinny; o minunată boală.

— Şi ce gândeşti tu că ar trebui să fac în chestiunea asta?

— Să-ţi dai frâu liber pornirilor Nu-mi pot imagina o treabă care să te îmbătrânească mai mult decât ceea ce faci tu acum. Cât despre Diana, şi ea e la fel – familia Montjoy posedă un soi de Condaford sus, în Dumfriesshire. Eu îi admir solidaritatea faţă de Ferse, dar găsesc că săvârşeşte o nebunie. Toată povestea asta nu poate sfârşi decât într-un singur fel, şi cu cât se lungeşte agonia cu atât e mai rău.

— Da; ştiu că s-a antrenat într-o cursă la capătul căreia o aşteaptă o prăbuşire, dar nădăjduiesc că şi eu aş proceda la fel.

— Eu una ştiu că n-aş face-o, declară Fleur cu voioşie.

— Cred că nimeni nu ştie cum ar proceda într-o anumită împrejurare, până când nu e pus în situaţii limită.

— Totul este să nu te laşi pus în situaţii limită.

În glasul lui Fleur răsună o notă aspră şi Dinny îi văzu buzele strângându-i-se. O găsea întotdeauna pe Fleur atrăgătoare pentru că ea era atât de derutantă.

— Nu l-ai văzut pe Ferse, spuse Dinny, şi nevăzându-l nu-ţi poţi da seama cât e de patetic.

— Ăsta-i sentimentalism, draga mea. Eu nu sunt o sentimentală.

— Sunt convinsă că tu ai avut un trecut, Fleur; şi nu poţi avea un trecut fără să fii sentimentală.

Fleur îi aruncă o privire scurtă şi apăsă pe accelerator.

— E timpul să aprind farurile.

Tot restul drumului discutară despre artă, literatură şi alte subiecte lipsite de contingenţă. Se făcuse aproape opt când o lăsă pe Dinny în Oakley Street.

Diana era acasă, îmbrăcată pentru cină.

— Dinny, i se adresă ea, a ieşit în oraş…