XXV.

Teribile – aceste câteva cuvinte simple!

— Azi dimineaţă, după plecarea ta, a fost într-o stare cumplită – avea impresia că punem cu toţii la cale un plan ca să-i ascundem totul.

— Ceea ce şi făceam, murmură Dinny.

— Plecarea lui Mademoiselle l-a întors pe dos. Puţin după aceea, am auzit uşa de la intrare trântindu-se – şi de atunci încă nu s-a întors. Nu ţi-am povestit, dar noaptea, trecută a fost îngrozitor. Dacă nu se mai întoarce?

— Vai, Diana; aş dori să nu se mai întoarcă!

— Dar unde s-o fi dus? Ce poate să facă? La cine se poate duce? Oh, Dumnezeule! E groaznic!

Dinny se uită la ea cu o tristeţe mută.

— Îmi pare rău, Dinny! Probabil că eşti obosită şi ţi-e foame.

N-o să aşteptăm cu masa.

În „vizuina” lui Ferse, acea încântătoare încăpere cu lambriuri verzi cu reflexe aurii, mâncară pline de îngrijorare. Lumina voalată se aşternea plăcut pe gâturile şi pe braţele lor decolorate, pe fructe, pe flori, pe argintărie; cât timp fu de faţă slujnică, discutară doar despre lucruri neutre.

— Are o cheie? întrebă Dinny.

— Da.

— Să-l sun pe unchiul Adrian?

— Ce poate el să facă? Dacă se întoarce Ronald, ar fi mai periculos să-l găsească pe Adrian aici.

— Alan Tasburgh s-a oferit să vină în orice moment ar fi nevoie de el.

— Nu, în noaptea asta să păstrăm totul între noi. Mâine o să vedem.

Dinny încuviinţă din cap. Era speriată, dar se temea şi mai tare să arate acest lucru, căci venise acolo ca s-o îmbărbăteze pe Diana prin stăpânirea şi fermitatea ei.

— Vino sus şi cântă-mi ceva, îi spuse ea în cele din urmă.

Sus, în salon, Diana cântă: Rămurica de cimbru, Căluţule, căluţ, Cabanele din Jura, Cosind orzul, Castelul din Dromore, şi frumuseţea încăperii, a cântecelor, a cântăreţei, îi infuzară lui Dinny o senzaţie de irealitate. Se lăsase toropită de o visare somnolentă, când, deodată, Diana se opri brusc.

— Am auzit uşa de la intrare.

Dinny se ridică în picioare şi se aşeză lângă pian.

Diana începu din nou să cânte la pian şi din gură cântecul irlandez Tu te descătuşezi, eu sunt înlănţuit. Apoi uşa camerei se deschise, şi într-o oglindă aflată pe peretele din fund, Dinny îl văzu pe Ferse intrând şi rămânând să asculte.

— Continuă, şopti ea.

Tu te descătuşezi, eu sunt înlănţuit, Mi-e dat să iubesc şi să nu fiu iubit.

O! Cum de-am putut să mă las înşelat Să-ndrăgesc o fată ce m-a sfărâmat?

Şi Ferse rămase locului ascultând. Arăta ca un om zdrobit de oboseală sau dărâmat de băutură; părul îi era răvăşit, buzele întredeschise, lăsând să i se vadă dinţii. Apoi se mişcă. Părea că încearcă să nu facă zgomot. Se îndreptă spre sofaua din celălalt capăt al camerei şi se lăsă să cadă pe ea. Diana se întrerupse din cântat. Dinny, care-şi ţinea mâna pe umărul ei, o simţi tremurând din cauza efortului de a-şi controla vocea.

— Ai luat masa, Ronald?

Ferse nu-i răspunse şi continuă să privească într-un punct fix, păstrându-şi rânjetul ciudat şi fantomatic.

— Cânta mai departe, şopti Dinny.

Diana cânta Sarafanul roşu; repetă la pian melodia simplă şi frumoasă, iarăşi şi iarăşi, ca şi cum încerca să exercite o vrajă hipnotică asupra prezenţei aceleia mute. Când, în cele din urmă, se opri, urmă o stranie tăcere. La un moment dat Dinny simţi că-i plesnesc nervii şi întrebă aproape cu asprime:

— Plouă afară, căpitane Ferse?

Ferse îşi trecu mâna peste pantaloni şi dădu din cap că da.

— N-ai vrea să urci şi să-ţi schimbi hainele, Ronald?

Căpitanul îşi rezemă coatele pe genunchi şi-şi culcă faţa în mâini.

— Trebuie să fii ostenit, dragă; nu vrei să te culci? Vrei să-ţi aduc sus ceva de mâncare?

Continuă să rămână nemişcat. Rânjetul îi pierise de pe buze, pleoapele i se închiseseră. Arăta ca un om care adormise subit, ca un cal de povară supraîncărcat, picat între osii.

— Închide pianul, şopti Dinny; să urcăm.

Diana închise fără zgomot capacul pianului şi se ridică. Aşteptară amândouă, cu braţele înlănţuite, dar Ferse nu se clinti.

— O fi adormit de-adevăratelea? murmură Dinny.

Ferse tresări.

— Adormit! Mă apucă! Mă apucă iar! Şi n-am să rabd! Pe Dumnezeul meu! N-am să rabd!

O clipă rămase transfigurat de un soi de furie; apoi văzându-le cum se strângeau una pe alta, se trânti din nou pe canapea şi-şi îngropă faţa în mâini. Într-un impuls de milă, Diana se îndreptă spre el.

Ferse ridică privirile. Ochii aveau o expresie sălbatică.

— Nu! mârâi el. Lasă-mă-n pace! Pleacă!

La uşă, Diana se întoarse şi-i spuse:

— Ronald, vrei să vezi un medic? Doar ca să-ţi dea ceva de dormit – doar pentru asta.

Ferse sări din nou ca ars.

— Nu vreau să văd pe nimeni. Pleacă!

Se retraseră din încăpere şi sus, în dormitorul lui Dinny, rămaseră una în braţele celeilalte, tremurând.

— Servitoarele s-au culcat?

— Se culcă întotdeauna devreme, cu excepţia serilor când vreuna dintre ele e liberă.

— Diana, mă gândesc să cobor şi să telefonez.

— Nu, Dinny. O să cobor eu. Dar cui să-i telefonez?

Într-adevăr, aceasta era întrebarea. Dezbătură problema în şoaptă. Diana opina pentru doctor; Dinny gândea că ar trebui să i se ceară lui Adrian, sau lui Michael să cheme doctorul şi să-l însoţească până aici.

— Aşa s-a comportat şi înainte de ultimul atac?

— Nu. Pe atunci nu ştia ce perspective îl aşteaptă. Dinny, simt că ar putea să se sinucidă.

— Are vreo armă?

— Revolverul lui din armată i l-am dat în păstrare lui Adrian.

— Brici?

— Numai aparat de ras; şi în casă nu se găseşte nimic ce-ar putea fi folosit ca otravă.

Dinny se duse la uşă.

— Trebuie să telefonez.

— Dinny, nu pot să te las…

— Pe mine nu o să mă atingă. Tu eşti în pericol. Încuie uşa cât timp lipsesc eu.

Şi înainte că Diana s-o fi putut opri, se furişă afară. Luminile erau încă aprinse şi, o clipă, Dinny stătu locului. Camera ei era la etajul al doilea, şi dădea spre stradă. Dormitorul Dianei şi cel al lui Ferse erau mai jos, la acelaşi etaj cu salonul. Ca să ajungă în hol şi de acolo în birouaşul unde se găsea telefonul, trebuia să treacă prin faţa dormitoarelor lor. De jos nu răzbătea nici un zgomot. Diana deschisese din nou uşa şi stătea în prag; dându-şi seama că dintr-un moment în altul Diana ar fi putut trece pe lângă ea şi coborî, Dinny porni iute pe scări în jos. Treptele scârţâiau şi se opri să-şi scoată pantofii. Ţinându-i în mină, se strecură pe lângă uşa salonului. Nici un sunet nu se auzea de acolo; iuţi pasul, îndreptându-se spre hol. Observă în tăcere pălăria şi pardesiul lui Ferse trântite pe un scaun şi, intrând în birouaş, închise uşa în urma ei. Se opri o clipă, ca să-şi tragă sufletul, apoi aprinse lumina şi luă cartea de telefon. Găsi numărul lui Adrian şi dădu să apuce receptorul, când simţi strânsoarea unei mâini încleştate pe încheietura mâinii ei şi, cu răsuflarea tăiată, se întoarse ca să dea ochii cu Ferse. El o sili să se răsucească şi rămase nemişcat, arătând cu degetul către pantofii pe care Dinny îi ţinea încă în mina.

— Erai gata să mă vinzi, spuse el şi, continuând s-o ţină strâns, scoase din buzunarul lateral un briceag. Trăgându-se îndărăt, cât îi îngăduia lungimea braţului, Dinny îl privi drept în faţă. Într-un fel, era parcă mai puţin speriată decât fusese până atunci; senzaţia precumpănitoare în acel moment era un soi de ruşine pentru că-şi ţinea pantofii în mina.

— E stupid, căpitane Ferse, răspunse ea cu o voce de gheaţă… Ştii bine că niciuna dintre noi nu ţi-ar face vreun rău.

Ferse îi eliberă braţul cu o smucitură, deschise briceagul şi, cu un efort violent, tăie firul telefonului. Receptorul căzu pe jos. Apoi închise briceagul şi-l vârî la loc în buzunar. Dinny avea impresia că acţiunea îl făcuse să-şi recapete oarecum echilibrul.

— Pune-ţi pantofii, îi ceru el.

Fata se execută.

— Înţelege! N-am de gând să las pe nimeni să se amestece în viaţa mea sau să mă dea peste cap. Am să fac ce-mi place mie.

Dinny rămase tăcută. Inima îi bătea cu furie şi nu voia ca vocea să-i trădeze agitaţia.

— M-ai auzit?

— Da. Nimeni nu vrea să se amestece în viaţa dumitale sau să facă ceva ce nu ţi-ar fi pe plac. Noi nu-ţi vrem decât binele.

— Cunosc eu binele ăsta! Mi s-a urât de atâta bine!

Se îndreptă spre fereastră, trase perdeaua într-o parte şi privi afară.

— Toarnă cu găleata, spuse iarăşi, apoi se întoarse şi se uită la ea.

Muşchii feţei începură să-i zvâcnească, mâinile să i se încleşteze. Capul i se bălăbănea dintr-o parte în alta. Deodată, strigă:

— Ieşi afară din camera asta, repede! Ieşi afară, ieşi afară!

Dinny se furişă, cât de iute putu, spre uşă, fără să alerge însă; o închise şi o zbughi pe scări. Diana stătea încă în pragul dormitorului. Dinny o împinse înăuntru, încuie uşa şi se trânti pe pat, cu sufletul la gură.

— A venit după mine, gâfâi ea, şi a tăiat firul telefonului. Are un cuţit; mi-e teamă că se apropie criza de nebunie. Oare uşa asta o să reziste dacă încearcă s-o forţeze? Să o baricadăm cu patul?

— Dacă am face asta, înseamnă să nu mai închidem un ochi.

— Oricum n-o să putem închide ochii, răspunse Dinny şi începu să tragă patul. Îl proptiră în uşă.

— Slujnicele îşi încuie uşile?

— De când s-a întors el, da.

Dinny răsuflă uşurată. Ideea de a ieşi din nou pentru a preveni slujnicele o făcea să se cutremure. Se aşeză pe pat, uitându-se la Diana, care stă lângă fereastră.

— La ce te gândeşti, Diana?

— Mă gândeam la ce-aş fi simţit dacă ar fi fost copiii aici.

— Da, slavă Domnului că nu sunt.

Diana se aşeză pe pat şi luă mâna lui Dinny într-a ei. O strângere de mina răspunse strângerii ei cu atâta tărie, până când deveni aproape dureroasă.

— Dinny, nu e oare nimic de făcut?

— Poate că o să adoarmă şi o să se simtă mult mai bine mâine dimineaţă. Acum că suntem în pericol nu-mi mai este nici pe jumătate atât de milă de el.

Diana rosti ca împietrită:

— Eu am depăşit orice fel de sentiment. Mă întreb dacă ştie că nu mă aflu în camera mea. Poate că ar trebui să mă duc acolo şi să înfrunt situaţia.

— N-ai să te duci!

Şi scoţând cheia din broască, Dinny şi-o vârî în partea de sus a ciorapului. Atingerea rece a metalului îi întări nervii.

— Acum, urmă ea, o să ne întindem pe pat, cu picioarele spre uşă. N-are nici un sens să ne agităm degeaba.

Amândouă se lăsară copleşite de un soi de amorţeală şi zăcură multă vreme astfel, strânse una în alta sub plapumă de puf, fără să doarmă, fără să fie cu totul treze. În cele din urmă, Dinny aţipise, când o deşteptă un zgomot surd. Se uită la Diana. Dormea, dormea de-adevăratelea, un somn adânc. O şuviţă de lumină se cernea de sus, prin crăpătura dintre uşă şi canat. Rezemându-se în cot, îşi încordă auzul. Cineva răsucea mânerul uşii şi-l zgâlţâit uşor. Se auzi o bătaie slabă în uşă.

— Da, zise Dinny foarte încet, ce este?

— Diana, se auzi glasul lui Ferse, foarte potolit. Vreau s-o văd…

Dinny se ghemui la capătul patului, lipită de broască uşii.

— Diana nu se simte bine, şopti ea. Acum a adormit, n-o tulbura.

Urmă o tăcere. Şi apoi, auzi cu groază un suspin prelung, ca un geamăt; un sunet atât de jalnic, atât de agonizant, încât Dinny fu pe punctul de a scoate cheia. Dar dând cu ochii de faţa Dianei, palidă şi răvăşită, se opri. N-avea nici un rost! Orice semnificaţie ar fi avut geamătul acela, totul era lipsit de sens. Şi ghemuindu-se iarăşi pe pat, ascultă. Toate zgomotele amuţiseră. Diana dormea, dar Dinny nu mai izbutea să adoarmă. „Dacă se sinucide, îşi spunea, oare eu voi fi vinovată?” N-ar fi într-un fel soluţia cea mai bună pentru toţi, pentru Diana, pentru copii, pentru el însuşi? Dar ecoul acelui geamăt prelung continua să-i vibreze în creier. „Bietul om! Bietul om!” Acum era stăpânită doar de o cumplită milă dureroasă, un soi de resentiment în faţa inexorabilităţii naturii, care juca asemenea feste făpturilor omeneşti. Să accepţi căile misterioase ale Providenţei? Dar cine le-ar fi putut accepta? Căi nesimţitoare şi pline de cruzime! Alături de femeia epuizată care dormea, Dinny rămase trează, tremurând. Ce anume făcuseră ele două din ce n-ar fi trebuit să facă? Ar fi putut oare să-l ajute mai mult decât încercaseră? Şi ce urmau să facă de îndată ce avea să se lumineze de ziuă? Diana se mişcă în somn. Era pe cale să se trezească? Dar se răsuci numai pe partea cealaltă şi căzu din nou în somnul ei greu. Încetişor, toropeala o cuprinse şi pe Dinny şi adormi.

O deşteptă o bătaie în uşă. Era plină zi. Diana tot mai dormea. Îşi privi ceasul de mină. Ora opt. Cineva o striga.

— E-n ordine, Mary! Doamna Ferse e aici.

Diana sări în capul oaselor, cu ochii la silueta lui Dinny, îmbrăcată pe jumătate.

— Ce este?

— Nu-i nimic, Diana. Ora opt. Ar fi bine să ne sculăm şi să împingem patul la loc. Ai tras un somn bun. Servitoarele sunt prin casă.

Se înfăşurară în capoate şi traseră patul la loc. Dinny scoase cheia din ciudatu-i ascunziş şi descuie uşa.

— N-are rost să ezităm. Haide să coborâm!

Stătură o clipă în capul scării, trăgând cu urechea, apoi coborâră. Camera Dianei era neatinsă. Evident, slujnica intrase şi trăsese draperiile într-o parte. Se opriră la uşa ce dădea în dormitorul lui Ferse. Nu răzbătea nici un zgomot. Se duseră la cealaltă uşă. Aceeaşi tăcere.

— Am face mai bine să coborâm. Ce-ai să-i spui lui Mary?

— Nimic. O să înţeleagă singură.

Uşile sufrageriei şi ale biroului erau deschise. Receptorul telefonului, cu firul tăiat, zăcea pe jos; în rest, nici un alt semn nu vădea ororile din noaptea trecută.

Deodată, Dinny spuse:

— Diana, au dispărut pardesiul şi pălăria lui. Erau aici, pe scaun.

Diana intră în sufragerie şi sună. Camerista mai vârstnică urcă scările de la subsol, cu o expresie de spaimă şi îngrijorare zugrăvită pe faţă.

— Mary, ai văzut azi dimineaţă pălăria şi pardesiul căpitanului Ferse?

— Nu, doamnă.

— La ce oră ai coborât?

— La şapte.

— Ai intrat în camera lui?

— Încă nu, doamnă.

— Mi-a fost rău azi-noapte; am dormit sus, la domnişoara Dinny.

— Da, doamnă.

Urcară toate trei.

— Bate-i în uşă.

Camerista bătu. Dinny şi Diana Stăteau lângă ea. Nu se auzi nici un răspuns.

— Bate încă o dată, Mary; mai tare…

Femeia bătu încă o dată, şi încă o dată. Nici un răspuns. Diana o dădu la o parte şi puse mâna pe clanţă. Uşa se deschise. Ferse nu se afla înăuntru. Odaia era în dezordine, de parcă cineva răvăşise şi răsturnase totul pe acolo. Sticla de apă era goală, scrum de tutun presărat peste tot. Patul purta urmele cuiva care se trântise pe el, dar nu dormise. Nu exista nici un semn că şi-ar fi făcut bagajele sau că ar fi scos ceva din sertare. Cele trei femei se uitară una la cealaltă. Apoi Diana spuse:

— Mary, pregăteşte iute micul dejun. Trebuie să ieşim în oraş.

— Da, doamnă – am văzut telefonul.

— Ascunde-l şi cheamă să-l repare; nu suflă o vorbă faţă de ceilalţi. Spune-le doar atât: „A plecat pentru o zi sau două.” Fă să pară că asta e situaţia. Să ne îmbrăcăm repede, Dinny.

Fata în casă coborî din nou.

Dinny întrebă:

— Are ceva bani la el?

— Nu ştiu. Mă duc să văd dacă mai există carnetul lui de cecuri.

Alergă din nou pe trepte, în jos, şi Dinny rămase în aşteptare. Diana se reîntoarse în hol:

— Nu, nu l-a luat, carnetul e în biroul din sufragerie. Repede, Dinny, îmbracă-te!

Asta însemna… Ce însemna? în Dinny speranţele se ciocneau aprig cu teama. O luă la goană pe scări.