XXIX.

Telegrama sosi la Condaford chiar înainte de cină. Suna astfel:

Sărmanul F. mort. Căzut carieră de var. Transportat Chichester. Eu şi Adrian aşteptăm aici ancheta. Hilary.

Dinny se afla în camera ei când îi fu adusă telegrama şi se aşeză pe pat, cu acea strângere de inimă pe care o simţim când uşurarea luptă cu durerea pentru a căpăta grai. Iată, se împlinise ceva pentru care se rugase, şi totuşi unicul lucru la care se putea gândi era acel ultim geamăt al lui Ferse, şi expresia zugrăvită pe faţa lui când se oprise în prag, ca s-o asculte pe Diana cântând. Se adresă fetei care-i adusese telegrama:

— Amy, găseşte-mi-l pe Scaramouche.

Când se ivi terierul scoţian cu ochii lui luminoşi şi cu aerul că-i conştient de valoarea sa, Dinny îl strânse la piept cu atâta forţă, încât câinele chelălăi. Cu povara lui caldă şi lânoasa în braţe, Dinny îşi recăpătă echilibrul; uşurarea se răspândi în întreaga structură a fiinţei ei, dar mila îşi făcu drum umplându-i ochii de lacrimi. O stare sufletească ciudată, dincolo de puterea de înţelegere a câinelui ei. Scaramouche o linse pe nas şi se zbătu până când îl lăsă jos. Dinny isprăvi în pripă să se îmbrace şi se duse în odaia mamei ei.

Lady Cherrell, gătită pentru cină, făcea naveta între şifonierul cu uşile deschise şi scrinul cu sertarele deschise, chibzuind de care obiecte anume se putea despărţi mai uşor în vederea apropiatului bazar în scopuri de binefacere, menit să prelungească până la sfârşitul anului fondul de întreţinere al spitalului. Fără să scoată o vorbă, Dinny îi puse telegrama în mina. După ce o citi, rosti cu glas potolit:

— Pentru asta te-ai rugat, draga mea.

— Să însemne oare sinucidere?

— Cred că da.

— E mai bine să-i spun Dianei acum, sau să aştept întâi să doarmă şi ea ca lumea o noapte?

— Cred c-ar trebui să-i spui acum. Dacă doreşti, pot să vorbesc eu cu ea.

— Nu, scumpo, nu. E datoria mea. Cred că o să prefere să ia cina sus, în camera ei. Bănuiesc că mâine va trebui să plecăm la Chichester.

— E o situaţie îngrozitoare pentru tine, Dinny.

— Îmi prinde bine.

Luă telegrama şi ieşi din cameră.

Diana se găsea împreună cu copiii, care lungeau cât puteau ceremonialul culcatului, nefiind încă la vârsta când asemenea acţiune devine foarte dezirabilă. Dinny îi făcu semn să vină în camera ei şi, din nou fără să scoată o vorbă, îi înmâna telegrama. Deşi în ultimele zile se apropiase atât de mult de Diana, totuşi exista între ele o diferenţă de şaisprezece ani, aşa încât Dinny nu încercă gesturile de consolare pe care le-ar fi dăruit cuiva de vârsta ei. Ba chiar simţea că niciodată n-o să ştie prea bine cum ar putea reacţiona Diana. Reacţionă prin totală împietrire. Parcă n-ar fi fost nimic nou pentru dânsa. Faţa-i frumoasă, fină şi uzată, asemenea chipului de pe o monedă, nu exprima absolut nimic. Ochii aţintiţi asupra lui Dinny rămaseră uscaţi şi limpezi. Singurele cuvinte pe care le rosti fură:

— Nu cobor la cină. Mâine – Chichester?

Strunindu-şi toate impulsurile, Dinny aprobă din cap şi ieşi. Când se află singură cu mama ei, după masă, îi spuse:

— Aş dori să am şi eu stăpânirea de sine a Dianei.

— Asemenea stăpânire de sine este rezultatul suferinţelor prin care a trecut.

— Dar are în ea şi ceva din Lady Clara Vere de Vere71.

— Ceea ce nu-i rău, Dinny.

— Ce-o să însemne ancheta asta?

— Mi-e teamă că acolo o să aibă nevoie de toată stăpânirea-i de sine.

— Mamă, o să trebuiască să depun şi eu mărturie?

— Se pare că tu eşti ultima persoană care i-a vorbit, nu-i aşa?

— Da. Trebuie să istorisesc scena de noaptea trecută de la uşă?

— Cred că ar trebui să istoriseşti tot ce ştii, dacă eşti întrebată.

Un val de roşeaţă aprinse obrajii lui Dinny.

— Nu cred că o să povestesc. Dianei nu i-am spus nimic. Nu văd în ce măsură ar putea interesa oamenii din afară.

— Nu, nici eu nu văd; dar în cazuri din astea se presupune că nu ne luăm după propriile noastre aprecieri.

— Ei bine, eu am s-o fac; n-am de gând să alimentez bestiala curiozitate a oamenilor şi să-i pricinuiesc Dianei suferinţe.

— Gândeşte-te că s-ar putea să-l fi auzit una dintre slujnice.

— Dar nu se poate dovedi că eu l-am auzit.

Lady Cherrell zâmbi.

— Aş dori să fi fost taică-tu aici cu noi.

— Mamă, să nu te apuci să-i povesteşti tatii cele ce ţi-am spus. Nu suport să mi se foiască în jur o conştiinţă masculină; şi aia feminină e destul de rea, dar măcar o poţi struni.

— Foarte bine.

— Dacă pot ascunde ceva fără să mă trădez, nu mă las pradă nici unui scrupul, continuă Dinny întemeindu-se pe recentele ei amintiri de la tribunalul de poliţie. La urma urmei, de ce-au nevoie de o anchetă? Ferse e mort. E o chestiune morbidă.

— Dinny, nu-mi este îngăduit să te susţin şi să te instig.

— Ba da, mamă. Ştii doar că în inimă eşti de aceeaşi părere cu mine.

Lady Cherrell nu mai răspunse nimic. Aşa era…

Cu primul tren de a doua zi dimineaţa, sosiră generalul şi Alan Tasburgh; după o jumătate de oră, porniră cu toţii în maşina decapotată; Alan era la volan, generalul pe locul de lângă el, iar în spate se înghesuiseră Lady Cherrell, Dinny şi Diana. A fost un drum lung şi mohorât. Rezemată pe spate, cu nasul abia răsărindu-i din blană, Dinny stătea dusă pe gânduri. Treptat, se sădise în ea convingerea că, într-un fel, va fi pilonul central al apropiatei anchete. În faţa ei îşi deschisese Ferse inima; ea îndepărtase copiii; ea coborâse în toiul nopţii ca să telefoneze; ea auzise ceea ce nu avea de gând să dezvăluie; şi, ultimul lucru, dar cel mai însemnat, ea va trebui să apară drept cea care a apelat la Adrian şi la Hilary. Numai îndărătul acestui paravan, al nepoatei care a determinat-o pe Diana să ceară ajutor unchiului ei, când Ferse a dispărut, va putea fi mascată prietenia lui Adrian pentru Diana. Ca toată lumea, Dinny citea, ba chiar gusta necazurile şi scandalurile altora, relatate în ziare; şi, ca toată lumea, se revoltă împotriva posibilităţii că ziarele să insinueze cel mai mic fapt cu iz de scandal în legătură cu familia ei, ori cu prietenii ei. Dacă ieşea brutal la iveală că se adresaseră unchiului ei în calitate de vechi şi intim prieten al Dianei, amândoi ar fi fost supuşi la tot felul de întrebări, care ar fi iscat tot felul de suspiciuni în spiritul publicului deformat de sexualitate. Imaginaţia ei stârnita o luă razna. Dacă vechea şi intimă prietenie dintre Adrian şi Diana ar fi fost dată în vileag, nimic n-ar fi putut împiedica publicul să-l suspecteze pe unchiul ei că l-a împins pe Ferse peste marginea gropii aceleia cu văr, doar dacă Hilary nu s-a aflat în clipa aceea alături de el – detaliile nu-i erau cunoscute încă. Mintea ei porni să anticipeze. Orice explicaţie oribilă era mult mai uşor acceptată decât o explicaţie banală şi adevărată! Şi gândul acesta întărea în ea hotărârea aproape perfidă de a frustra publicul de senzaţiile tari pe care le căuta.

Adrian le întâmpină în holul hotelului din Chichester şi Dinny profită de prilej ca să-i spună:

— Unchiule, pot să stau de vorbă în particular cu dumneata şi cu unchiul Hilary?

— Hilary a trebuit să se întoarcă la Londra, draga mea, dar revine cu certitudine astă-seară; vom putea sta de vorbă atunci. Ancheta are loc mâine.

Dinny trebui să se mulţumească deocamdată cu atât.

După ce Adrian îşi termină istorisirea, Dinny, hotărâtă să nu-l lase s-o însoţească pe Diana la locul unde era depus Ferse, interveni:

— Unchiule, dacă ne explici unde trebuie să mergem, mă duc eu cu Diana.

Adrian încuviinţă. Înţelesese.

Când sosiră la morgă, Diana intră singură, iar Dinny aşteptă într-un coridor care mirosea a dezinfectant şi care dădea într-o străduţă lăturalnică. O muscă dezolată de apropierea iernii se târa posomorita pe sticla geamului Dinny privi la ulicioara spălăcită sub cerul sărăcit de orice căldură şi lumină, şi se simţi tare nefericită. Viaţa părea teribil de mohorâtă, împovărătoare, iar soluţiile ei erau sinistre. Ancheta, ameninţarea care plana asupra lui Hubert – de nicăieri nici o rază de plăcere. Nici măcar gândul la dragostea atât de vizibilă a lui Alan nu-i aducea mângâiere.

Se întoarse când o simţi pe Diana din nou lângă ea, şi deodată, uitând de propriile-i amărăciuni, o cuprinse cu braţul şi o sărută pe obrazul rece. Se înapoiară la hotel fără să-şi fi vorbit, cu excepţia cuvintelor rostite de Diana.

— Arăta extraordinar de liniştit.

Curând după cină, Dinny urcă în camera ei şi rămase acolo citind o carte, în aşteptarea celor doi unchi. Trecuse de zece când maşina lui Hilary trase în faţa hotelului, şi câteva minute mai târziu intrară în camera ei. Observă cât de întunecaţi şi de vlăguiţi arătau amândoi; dar pe chipurile lor era totuşi ceva ce o îmbărbăta. Oricum, făceau parte din rasa celor ce aleargă înainte până pică. Amândoi o sărutară cu neaşteptată căldură şi se aşezară de o parte şi de alta a patului. Dinny, şezând între ei, i se adresă lui Hilary:

— E vorba de unchiul Adrian, unchiule. Am stat şi am chibzuit. Dacă nu băgăm de seamă, ancheta asta se poate transforma în ceva oribil.

— Aşa e, Dinny. Am venit pe drum împreună cu doi ziarişti care nu bănuiau legătura mea cu cazul. Au şi luat contact cu clinica de boli mintale şi sunt în plină efervescenţă. Eu am mare respect pentru ziarişti, îşi fac treaba temeinic.

Dinny i se adresă lut Adrian:

— Unchiule, n-ai nimic împotrivă dacă vorbesc deschis?

Adrian zâmbi.

— Nu, Dinny. Tu eşti o fată loială; dă-i drumul!

— Eu sunt de părere, începu Dinny împletindu-şi degetele pe bara de fier a patului, că lucrul cel mai important este să nu iasă la lumină prietenia unchiului Adrian pentru Diana, şi de asta m-am gândit să iau cu totul asupră-mi faptul că voi doi aţi fost solicitaţi să-l găsiţi. Înţelegeţi, eu sunt ultima persoană care a stat de vorbă cu el când a tăiat firul telefonului, după cum ştiţi, aşa încât, când voi fi interogată, le pot băga în cap că amestecul vostru se datorează integral sugestiei mele, şi că am apelat la voi ca la o pereche de unchi deştepţi şi pricepuţi să dezlege rebusuri. Dacă n-ar fi aşa, atunci de ce ne-am adresat unchiului Adrian? Spune-le că deoarece era un prieten atât de devotat, şi pe dată ai să afli ce-i în mintea lor, mai cu seamă când vor şti că Ferse a fost absent timp de patru ani.

Urmă o tăcere, pe care o întrerupse Hilary:

— Are dreptate, bătrâne. Patru ani de prietenie cu o femeie frumoasă, în absenţa soţului, nu pot însemna decât un singur lucru pentru juriu, şi multe lucruri pentru public.

Adrian încuviinţă.

— Dar nu văd cum s-ar putea ascunde faptul că-i cunosc de multă vreme pe amândoi.

— Prima impresie determină totul, răspunse Dinny cu vioiciune. Pot să afirm că Diana mi-a cerut să mergem la doctor şi la Michael, dar eu i-am respins propunerea, ştiind cât de fantastic te pricepi dumneata să detectezi urmele, datorită profesiunii pe care o ai, şi ştiind că îl puteam antrena pe unchiul Hilary care cunoaşte atât de bine sufletul omenesc. Dacă-i orientăm de la început pe calea cea bună, nu cred să aibă vreo importanţă simplul fapt că-i cunoşteai pe amândoi. Mi se pare extrem de important ca eu să fiu interogată cât mai curând posibil.

— Înseamnă să-ţi dăm o sarcină grea, draga mea.

— O, nu! în cazul când nu sunt chemată la interogatoriu înaintea dumitale şi a unchiului Hilary, vreţi să declaraţi amândoi că eu am fost aceea care v-am chemat, aşa încât mie să nu-mi rămână decât să confirm?

— După medic şi după poliţie, Diana va fi primul martor.

— Da, dar pot vorbi cu ea, aşa încât declaraţiile noastre să coincidă.

Hilary zâmbi.

— Nu văd de ce nu. E o minciună nevinovată. Iar eu pot să insinuez că i-am cunoscut de tot atâta vreme cât şi tine, Adrian. Amândoi am întâlnit-o pentru prima dată pe Diana la picnicul pe care l-a organizat Lawrence lângă Land's End72, pe când era doar o fetişcană, şi amândoi l-am cunoscut prima dată pe Ferse la nunta lor. Prietenie de familie, hm?

— Or să iasă la iveală vizitele mele la clinica de boli mintale, stărui Adrian. Doctorul a fost citat ca martor.

— A, bine, interveni Dinny, te duceai acolo în calitate de prieten şi mai ales pentru că te interesează bolile mintale. La urma urmei, se presupune că eşti om de ştiinţă, unchiule.

Apoi zâmbiră şi Hilary adăugă:

— În ordine, Dinny, o să vorbim cu comisarul, care-i un băiat foarte cumsecade, şi o să aranjăm să fii chemată repede, dacă e posibil.

Se îndreptară spre uşă.

— Noapte bună, micuţă vulpe, îi spuse Adrian.

— Noapte bună, unchiule drag; arăţi teribil de obosit. Ai o sticlă cu apă caldă?

Adrian clătină din cap.

— N-am nimic decât o periuţă de dinţi pe care am cumpărat-o azi.

Dinny scoase sticla ei de sub aşternut şi-l sili s-o primească.

— Atunci pot discuta cu Diana despre cele ce-am stabilit?

— Dacă vrei, Dinny…

— De poimâine, soarele va străluci iar.

— Oare? întrebă Adrian.

După ce uşa se închise în urma lor, Dinny oftă. O să strălucească oare? În Diana părea să se fi uscat orice simţire. Şi apoi – mai era problema lui Hubert!