XXX.
Reflecţiile lui Adrian şi ale nepoatei sale, când intrară împreună la procuratură, a doua zi, ar putea fi sintetizate în felul următor:
Ancheta unui investigator de decese îţi evocă servirea la masa de duminică a tradiţionalei fripturi de vacă şi a budincii de Yorkshire, care se mâncau în alte vremuri. Azi, când după-mesele de duminică sunt închinate jocurilor sportive, când crimele au devenit rare, iar sinucigaşii nu mai sunt îngropaţi la răscruce de drumuri, fiecare dintre cele două tradiţii şi-a pierdut raţiunea iniţială de a exista. Pe vremuri, Justiţia şi emisarii săi erau consideraţi ca duşmani ai omenirii, aşa încât era firesc să interpui un arbitru civil între moarte şi lege. Dar într-o epocă în care poliţia e numită „o splendidă forţă”, nu apare oarecum nefiresc faptul de a-i considera pe poliţişti incapabili să decidă singuri când e necesar să intre în acţiune? Deci nu în incompetenţa poliţiei trebuie căutată raţiunea menţinerii acestui ritual. Raţiunea constă, de bună seamă, în teamă publicului de a nu se afla în necunoştinţă de cauză. Fiecare cititor de ziare simte că, în măsura în care el sau ea află mai multe despre ceea ce e suspect, senzaţional şi dezgustător, cu atât sufletul lui sau al ei e mai purificat. Se ştie că dacă n-ar exista ancheta investigatorului, adeseori nu s-ar publica în ziare nici un fel de informaţie despre decesele senzaţionale; şi niciodată n-ar exista două anchete. Şi dacă, în loc de informaţie, poţi asista la o anchetă, şi dacă în loc de o anchetă poţi asista uneori la două, e cu atât mai plăcut!
Senzaţia penibilă că-ţi vâri nasul în treburile altora dispare din momentul în care te pierzi în gloată. Cu cât eşti mai băgăreţ când te afli în gloată, cu atât mai fericit te simţi. Şi cu cât mai des găseşti un loc la anchetarea unui deces, cu atât îţi creşte recunoştinţa faţă de cer. „Lăudat fie Dumnezeu de la care purced toate binefacerile” nu izbucneşte niciodată cu mai multă ardoare decât în inimile celor ce au privilegiul de a găsi loc la ancheta unui deces. Căci ancheta unui deces înseamnă aproape întotdeauna o tortură pentru rudele rămase în viaţă, şi ce altceva ar putea procura mai multă plăcere?
Faptul că procuratura era ticsită nu făcu decât să le confirme celor doi impresiile, când trecură într-o mică sală de aşteptare.
Adrian îi spuse:
— Dinny, tu eşti a cincea roată la căruţă. Se pare că eu şi Hilary vom fi chemaţi înaintea ta. Dacă ne ţinem departe de sala tribunalului până când ne cheamă, nu vom putea spune că ne-am copiat unul pe celălalt.
Stătură, foarte tăcuţi, în săliţa goală. Urma ca înaintea lor să fie interogaţi poliţia, medicul, Diana şi Hilary.
— E ca în Zece negri mititei, murmură Dinny.
Îşi ţinea ochii fixaţi pe un calendar atârnat pe zidul din faţa ei; nu-l putea citi, dar simţea nevoia să-l fixeze.
— Uite, drăguţo, i se adresă Adrian scoţând o sticluţă din buzunarul de la piept, ia o înghiţitură sau două din asta – nu mai mult; e jumătate sal volatil73 jumătate apă, o să te întărească de nici n-o să crezi. Bea cu grijă.
Dinny luă o sorbitură. Îi arse gâtlejul, dar nu prea rău.
— Ia şi dumneata, unchiule.
Adrian sorbi cu prudenţă.
— Nici că există drog mai bun înainte de un joc de crichet, sau altele de-alde astea.
Rămaseră din nou tăcuţi, adulmecând aburii alcoolului. La un moment dat, Adrian vorbi:
— Dacă spiritul supravieţuieşte trupului, ceea ce eu nu cred, mă întreb ce-o fi gândind bietul Ferse de toată farsa asta? Suntem încă barbari. Nu ştiu ce scriitor are o povestire despre un club al sinucigaşilor ce procura câte o formă plăcută de moarte membrilor săi care simţeau nevoia să se retragă din viaţă. Nu aprob sinuciderea la oamenii normali, decât în cazuri foarte rare. Omul trebuie să-i dea înainte; dar în ce-i priveşte pe dezechilibraţi, sau pe cei ameninţaţi cu demenţa, aş vrea să avem şi noi un asemenea club, Dinny, ia zi, te-a întremat puţin băutura?
Dinny dădu din cap.
— Şi te ţine un ceas. Se ridică în picioare.
— Văd că-i rândul meu. La revedere, draga mea, succes! Tratează-l pe investigator din când în când cu câte un „Sir”.
Văzându-l cum se îndreaptă din şale, când trece pe uşă, Dinny simţi un val de duioşie. Din câţi oameni cunoştea ea, pe unchiul Adrian îl admira cel mai mult. Şi înălţă o mică rugă absurdă pentru el. Fără îndoială, băutura o întărise; senzaţia aceea de scufundare, de suspensie, pe care o încercase, se mistuise cu totul. Îşi scoase din buzunar oglinjoară şi puful. Oricum, nu era necesar să-i lucească nasul când avea să fie ţintuită la stâlp.
Până să fie chemată se mai scurse un sfert de oră, pe care-l petrecu ţinându-şi ochii pironiţi pe acelaşi calendar, gândindu-se la Condaford şi rechemându-şi în amintire cele mai frumoase dintre clipele trăite acolo. Zilele de demult, de când era de-o şchioapă, înainte ca reşedinţa să fi fost restaurată, zilele finului cosit şi ale picnicurilor în pădure; zilele când culegea levănţică şi călărea pe spinarea câinelui de vânătoare, trecând apoi la ponei, când Hubert fusese trimis la şcoală; zile de fericire pură, într-un cămin nou, statornic, pentru că, deşi fusese născută acolo, până la vârsta de patru ani dusese o viaţă nomadă – peregrinând prin Aldershot şi Gibraltar. Cu o plăcere deosebită îşi aducea aminte cum răsucea firul auriul al viermilor de mătase, cum coconii o făceau să se gândească la nişte elefanţi care s-ar târî şi s-ar prelinge, şi cât de ciudat i se păruse mirosul lor.
— Elisabeth Charwell!
Ce pacoste să ai un nume pe care toţi, fără greş, îl pronunţă anapoda. Se ridică, murmurând în sinea ei:
Un negru mititel a tras cu tunul.
L-a chemat anchetatorul, n-a rămas niciunul…
Cineva a luat-o în primire de cum a intrat în sală, şi conducând-o de-a curmezişul tribunalului, a plasat-o într-un soi de ţarc. Din fericire se nimerise nu de mult într-un loc asemănător, aşa că totul i se părea vag familiar, şi chiar vag comic. Juriul din faţa ei avea un aspect de scos din uz, iar anchetatorul un aer de ridicolă importanţă. Ceva mai jos, în stânga, erau ceilalţi negri mititei; şi în spatele lor, desfăşurându-se până la stavila zidului alb, zeci şi zeci de feţe aşezate rânduri-rânduri, ca nişte sardele proţăpite în coadă într-o uriaşă cutie. Apoi, dându-şi seama că i se adresă o întrebare, îşi concentră atenţia pe faţa anchetatorului.
— Numele dumneavoastră este Elisabeth Cherrell. Sunteţi, cred, fiica locotenent-generalului Sir Conway Cherrell, K. C. B.74 C. M. G.75 şi a Lady-ei Cherrell?
Dinny se înclină. „Bănuiesc că datorită acestui fapt îi sunt agreabilă”, gândi ea.
— Şi locuiţi împreună cu părinţii dumneavoastră la Condaford Grange, în Oxfordshire?
— Da.
— Sunt informat, domnişoară Cherrell, că v-aţi aflat la locuinţa căpitanului şi a doamnei Ferse până în dimineaţa zilei când căpitanul şi-a părăsit domiciliul.
— Exact.
— Sunteţi o prietenă intimă a familiei?
— A doamnei Ferse. Pe căpitanul Ferse nu l-am văzut decât o singură dată, cred, înainte de reîntoarcerea lui.
— Ah! Reîntoarcere! Locuiaţi la doamna Ferse când s-a reîntors?
— Am venit la ea în chiar după-amiaza aceea.
— În după-amiaza reîntoarcerii căpitanului de la clinica de boli mintale?
— Da. De fapt m-am instalat în locuinţa lor începând de a doua zi.
— Şi aţi rămas acolo până când căpitanul Ferse a părăsit domiciliul?
— Da.
— Care a fost comportarea lui în tot acest timp?
Pusă în faţa acestei întrebări, Dinny îşi dădu seama pentru prima dată de dezavantajul de a nu şti ce spuseseră ceilalţi. Se părea că trebuie să declare ceea ce ştia şi simţea cu adevărat.
— Mi s-a părut absolut normal, cu excepţia faptului că nu voia să iasă din casă şi refuza să întâlnească oameni. Părea complet sănătos, numai ochii lui îţi dădeau o senzaţie neplăcută.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Păreau… păreau că un foc îndărătul gratiilor, păreau să scapere…
Şi, când rosti aceste cuvinte, observă că juriul, o clipă, păru mai puţin scos din uz.
— Deci refuza să iasă din casă, aţi spus. Acest lucru s-a menţinut în tot timpul cât aţi locuit acolo?
— Nu; a ieşit în oraş în ajunul zilei în care a plecat definitiv. A lipsit întreaga zi, cred.
— Credeţi? Nu eraţi acolo?
— Nu; în acea dimineaţă am luat copiii şi i-am transportat la mama mea, la Condaford Grange; m-am înapoiat seara, înainte de cină. Căpitanul Ferse nu era acasă.
— Ce v-a determinat să-i îndepărtaţi pe copii?
— Doamna Ferse mi-a cerut-o. Remarcase o schimbare la căpitanul Ferse şi gândise că va fi mai bine pentru copii să plece în altă parte.
— Aţi putea afirma şi dumneavoastră că aţi remarcat o schimbare?
— Da. L-am găsit mai neliniştit şi, cumva, mai bănuitor; la cină începuse să bea mai mult.
— Dar nu o schimbare izbitoare?
— Nu. Eu…
— Da, domnişoară Cherrell?
— Voiam să spun un lucru pe care nu-l cunosc decât din auzite.
— Ceva ce v-a mărturisit doamna Ferse?
— Da.
— Mă rog, nu e necesar să ni-l declaraţi.
— Mulţumesc, domnule.
— Să revenim la întoarcerea dumneavoastră după ce i-aţi condus pe copii la Condaford şi când, după cum aţi afirmat, căpitanul Ferse nu era acasă: doamna Ferse era?
— Da, se îmbrăcase pentru cină. M-am schimbat şi eu în grabă şi am cinat noi două, singure. Eram foarte îngrijorate de soarta lui.
— Şi?
— După-masă ne-am retras în salon, şi, ca să-i distrag doamnei Ferse gândurile, i-am cerut să cânte, pentru că era foarte nervoasă şi îngrijorată. După un scurt timp, s-a auzit uşa de la intrare, şi căpitanul Ferse a venit apoi în salon şi s-a aşezat…
— A spus ceva?
— Nu.
— Cum arăta?
— Îngrozitor, aşa am gândit atunci. Avea o înfăţişare foarte stranie şi încordată, de parcă se găsea sub imperiul unui gând cumplit.
— Da?
— Doamna Ferse l-a întrebat dacă mâncase şi dacă n-ar dori să se ducă la culcare; l-a întrebat dacă n-ar vrea să vadă un doctor; dar el nu răspundea nimic – stătea cu ochii închişi, ca adormit, până când, în cele din urmă, eu am şoptit: „O fi adormit?” Atunci, brusc, a strigat: „Adormit! Mă apucă iar, şi n-am de gând să rabd. Pe Dumnezeul meu! N-am să rabd!”
Când repetă aceste cuvinte ale lui Ferse, Dinny îşi dădu seama, mai bine decât oricând până atunci, ce se înţelege prin expresia „senzaţie în sala tribunalului”; într-un chip misterios, furnizase elementul convingător care lipsise din depoziţiile martorilor precedenţi. Dacă procedase înţelept sau nu, îi era cu neputinţă să hotărască; şi ochii ei căutară faţa lui Adrian. Acesta îi răspunse printr-o imperceptibilă mişcare de încuviinţare.
— Da, domnişoară Cherrell?
— Doamna Ferse s-a îndreptat spre dânsul, dar a oprit-o spunându-i: „Lasă-mă-n pace. Pleacă!” Cred că ea i-a cerut: „Ronald, n-ai vrea să vezi un medic, doar ca să-ţi dea ceva de dormit?”, dar căpitanul a sărit în picioare şi a strigat cu violenţă: „Pleacă de aici! Nu vreau să văd pe nimeni – pe nimeni!”
— Da, domnişoară Cherrell, şi după aceea?
— Ne-a cuprins spaima. Am urcat în camera mea şi ne-am sfătuit, şi eu am fost de părere că trebuie să telefonăm.
— Cui?
— Doctorului doamnei Ferse. A vrut să telefoneze ea, dar nu i-am dat voie şi am alergat eu jos. Telefonul se găseşte într-un birouaş, la parter, şi tocmai căutam numărul când mi-am simţit mâna încleştată, şi l-am văzut pe căpitanul Ferse în spatele meu. A tăiat, cu un briceag, firul telefonului. A continuat să-mi ţină braţul şi eu i-am spus: „E stupid, căpitane Ferse; ştii bine că niciuna dintre noi nu ţi-ar face vreun rău”. A dat drumul braţului meu, a lăsat briceagul, şi mi-a cerut să-mi încalţ pantofii, pentru că-i ţineam în mina.
— Vreţi să spuneţi că v-aţi scos pantofii?
— Da, ca să pot coborî fără zgomot. Mi-am pus pantofii. El a continuat: „N-am de gând să las pe nimeni să mi se amestece în viaţă. Am să fac ce-mi place!” I-am răspuns: „Ştii că nu-ţi vrem decât binele”. La care el mi-a zis: „Cunosc eu binele ăsta – mi s-a urât de el”. După care a privit pe fereastră şi a spus: „Toarnă cu găleata!”, apoi s-a întors către mine şi a strigat: „Ieşi afară din camera asta, repede! Ieşi afară!” Am luat-o iar la goană pe scări.
Dinny făcu o pauză şi trase adânc aer în piept. Retrăirea acelor momente făcea ca inima să i se zbată în piept. Închise ochii.
— Da, domnişoară Cherrell, şi după aceea?
Redeschise ochii. Da, în faţa ei se găsea anchetatorul, şi iată şi juriul, cu gurile, pare-se, uşor căscate.
— I-am povestit totul doamnei Ferse. Nu ştiam ce să facem sau la ce să ne aşteptăm – nu vedeam ce-am putea face şi eu am dat ideea să baricadăm uşa cu patul şi să încercăm să dormim.
— Şi aşa aţi făcut?
— Da; dar multă vreme n-am putut închide un ochi. Doamna Ferse era însă atât de epuizată, că până la urmă a adormit, şi spre dimineaţă cred că am adormit şi eu. Oricum, m-a trezit din somn bătaia în uşă a cameristei.
— În timpul nopţii, căpitanul Ferse nu s-a mai manifestat în nici un fel?
Prin mintea lui Dinny fulgeră vechea zicală şcolărească: „Dacă-ndrugi o minciună, măcar zi una bună”; şi răspunse ferm:
— Nu, în nici un fel.
— La ce oră aţi fost deşteptată?
— La opt. Am trezit-o pe doamna Ferse şi am coborât numaidecât. Camera de toaletă a căpitanului Ferse era în dezordine, şi se părea că stătuse întins pe pat; dar nu era de găsit nicăieri în casă; iar pălăria şi pardesiul lui dispăruseră de pe scaunul pe care le trântise în hol.
— Şi ce-aţi făcut atunci?
— Ne-am consultat, şi doamna Ferse dorea să se adreseze medicului, precum şi vărului nostru comun, domnul Michael Mont, membru în Parlament; dar eu m-am gândit că dacă i-aş putea antrena pe unchii mei ei ar fi cei mai nimeriţi să dea de urma căpitanului Ferse; aşa încât am convins-o pe doamna Ferse să vină cu mine până la unchiul meu Adrian, căruia i-am cerut să-l cheme pe unchiul Hilary şi să încerce să-l găsească pe căpitanul Ferse. Ştiam că amândoi sunt oameni foarte abili şi plini de tact (Dinny îl văzu pe anchetator făcând o uşoară plecăciune în direcţia unchilor ei şi se grăbi să adauge): şi vechi prieteni de familie; mi-am zis că ei ar putea mai bine decât oricare altul să-l găsească, fără să se facă zarvă. Aşa încât ne-am dus la unchiul meu Adrian şi el s-a arătat de acord să-l cheme în ajutor şi pe unchiul Hilary şi să încerce; apoi am luat-o pe doamna Ferse cu mine, la Condaford, unde se găseau copiii, şi asta-i tot ce ştiu, domnule anchetator!
Anchetatorul se înclină destul de reverenţios în direcţia ei şi spuse:
— Vă mulţumesc, domnişoară Cherrell. Depoziţia dumneavoastră a fost admirabilă.
Membrii juriului se foiră pe scaune, de parc-ar fi încercat şi ei să se încline, iar Dinny, cu o sforţare, coborî din ţarc şi se aşeză lângă Hilary, care-şi lăsă mâna pe mâna ei. Stătu foarte liniştită, şi la un moment dat îşi dădu seama că o lacrimă – parcă ultima picătură de sal volatil – i se prelingea pe obraz. Ascultând posomorită cele ce urmară, adică depoziţia medicului de la clinica de boli mintale şi cuvântul anchetatorului, aşteptând apoi mută să audă verdictul juriului, Dinny se simţi sfâşiată de simţământul că în loialitatea ei faţă de cei în viaţă, fusese lipsită de loialitate faţă de cel mort. Era o senzaţie oribilă: aceea că prin mărturia ei acuzase de demenţă pe cineva care nu se putea apăra sau explica; cu un interes înfricoşat, urmări pe membrii juriului ocupându-şi din nou scaunele şi pe preşendinte ridicându-se în picioare ca răspuns la cererea de a-şi da verdictul.
— Considerăm că decedatul a murit prin cădere într-o carieră de var.
— Asta înseamnă moarte prin accident, preciză anchetatorul.
— Dorim să exprimăm văduvei condoleanţele noastre.
Dinny fu pe punctul să bată din palme. Aşa! Deci oamenii aceia scoşi din uz îi acordaseră decedatului beneficiul îndoielii. Şi, cuprinsă de o duioşie subită, foarte subiectivă, îşi înălţă capul spre ei şi le zâmbi.
