XXVIII.

Fluturându-şi mâinile în direcţia lui Fleur, care rămăsese în picioare, lângă maşină, muşcând din cel de-al treilea măr, fraţii o porniră în direcţia dunelor.

— Mergi tu în faţă, ceru Hilary, pentru că ai vedere mai bună şi îmbrăcămintea ta bate mai puţin la ochi. Dacă-l zăreşti, ne sfătuim.

Foarte curând ajunseră la un gard lung de sârmă care o tăia de-a curmezişul până la dune.

— Gardul sfârşeşte acolo, în stânga, spuse Adrian, îl ocolim prin pădure; cu cât ne ţinem mai în vale, cu atât mai bine.

Îl ocoliră, apucând pe costişă, pe un drum năpădit de ierburi ţepoase şi sfârtecat de hârtoape, şi-şi potriviră pasul în mersul elastic al alpinistului, de parcă porniseră din nou să întreprindă o lungă şi anevoioasă ascensiune. Îndoiala dacă vor izbuti să-l ajungă pe Ferse, şi cum ar trebui să procedeze dacă-l ajungeau, gândul că s-ar putea să aibă de-a face cu un dement se răsfrângeau pe feţele lor în acea expresie pe care o au soldaţii, şi marinarii, şi oamenii care se caţără pe munţi: un soi de sfidare a ceea ce urmează să întâmpine. Traversaseră o viroagă puţin adâncă, în care era o veche exploatare de calcar, şi tocmai urcau povârnişul de partea cealaltă, când Adrian se dădu îndărăt şi-l trase pe Hilary în jos.

— E-acolo, şopti el, la şaptezeci de iarzi în faţa noastră.

— Te-a văzut?

— Nu. Pare turbat. E fără pălărie şi gesticulează. Ce facem?

— Ascunde-te în tufişul ăsta.

Adrian îngenunche, continuând să pândească. Ferse încetase să mai gesticuleze, stătea locului cu braţele încrucişate la piept şi cu capul descoperit, înclinat în jos. Adrian îl vedea din spate şi n-avea alt punct de apreciere în afară de această atitudine încremenită, masivă, cufundată în sine. Brusc, Ferse îşi desfăcu braţele, îşi clătină capul într-o parte şi în cealaltă, şi porni la drum cu pas iute. Adrian aşteptă până când se făcu nevăzut printre hăţişurile de pe pantă, şi-l înştiinţă printr-un semn pe Hilary să-l urmeze.

— Nu trebuie să-l lăsăm să înainteze prea mult, mormăi Hilary, altfel s-ar putea s-o ia prin pădure fără ca noi să ne dăm seama.

— O să se ţină în câmp deschis, simte nevoia de aer, nenorocitul. Bagă de seamă!

Îl trase din nou pe Hilary în jos. Terenul începuse brusc să se încline. Cobora în pantă drept spre o văgăună cotropită de ierburi, şi pe la mijlocul povârnişului îl văzură limpede pe Ferse. Înainta încet, evident fără să-şi dea seama că e urmărit. Din când în când, îşi ducea mâinile la capul descoperit, de parcă ar fi fost prins într-o încâlceală de fire pe care încerca să le înlăture.

— Dumnezeule! murmură Adrian. Nu-mi place să-l văd.

Hilary aprobă din cap.

Stătură locului, pândind. Se vedea o fâşie de pădure, intens colorată în această zi însorită de toamnă. Iarba umedă de brumă dimineţii răspândea încă miresme; cerul avea acel albastru difuz, eteric, topit aproape în alburiu, pe care-l îmbracă în regiunile calcaroase. Iar ziua era învăluită într-o tăcere vecină cu încremenirea. Fraţii rămaseră în aşteptare, fără să scoată un cuvânt.

Ferse ajunsese la capătul de jos al pantei; îl puteau vedea înaintând, deznădăjduit, printr-un câmp sălbatic, către o pădurice. Un fazan ţâşni drept în faţa lui; îl văzură tresăltând, ca deşteptat din vis, şi urmărind cu privirea pasărea care-şi lua zborul.

— Presupun că fiecare palmă de pământ de pe aici îi este cunoscută, murmură Adrian; a fost cândva un sportiv plin de elan.

Chiar în clipa aceea Ferse îşi proiectă mâinile în faţă, de parcă ar fi ţintit cu o puşcă de vânătoare. Mişcarea era bizar de încurajatoare.

— Acuma s-o luăm la fugă! exclamă Hilary când Ferse dispăru în pădurice.

Porniră în goană la vale, şi străbătură grăbiţi bucata de câmp sălbatic.

— Ce-ar fi să se fi oprit în pădurice? gâfâi Adrian.

— Trebuie să riscăm. Încetişor, până zărim măgura.

La vreo sută de iarzi dincolo de pădurice, Ferse urca anevoios clina dealului.

— Până aici totul e în ordine, murmură Hilary. Trebuie să aşteptăm până ajunge pe podiş şi dispare din văz. E o treabă spinoasă, băiete, în ce ne priveşte pe noi doi. Şi, la capătul ei, aşa cum zicea Fleur, ce ne aşteaptă?

— Trebuie să ştim ce face, replică Adrian.

— Uite că-l pierdem din ochi. Să-i dăm cinci minute. Am să cronometrez.

Cele cinci minute păreau interminabile. O gaiţă ţipă ascuţit dinspre coasta împădurită a dealului, un iepure o zbughi prin faţa lor, făcându-se ghem; pufniri de vânt înfiorau păduricea.

— Acum! făcu Hilary.

Se ridicară în picioare şi porniră cu pas zdravăn să urce pieptiş panta ierboasă.

— Dacă face cumva cale întoarsă, aici… murmură Hilary.

— Cu cât o să ne întâlnim mai repede faţă-n faţă, cu atât mai bine, îi tăie vorba Adrian. Dar dacă îşi dă seama că-l urmărim, o s-o ia la fugă şi nu mai punem mâna pe el.

— Încetineşte pasul, bătrâne, ieşim pe podiş.

Se apropiară cu grijă de creastă. Dealul avea o scobitură în locul unde o vână de calcar străbătea un desiş de fagi, în stânga loc. Nu se zărea nici urmă de Ferse.

— Ori s-a înfundat în pădure, ori a tăiat prin tufăriş ăsta, ca să urce mai departe. Mai bine am iuţi pasul ca să ne asigurăm.

O luară în pas alergător prin viroaga cu maluri înalte şi dădeau tocmai să intre în desiş când tresăriră şi apoi rămaseră împietriţi la auzul unei voci care venea de la mai puţin de douăzeci de iarzi depărtare. Pe undeva, prin desiş, Ferse mormăia de unul singur. Nu puteau desluşi cuvintele, dar rezonanţa vocii le dădea o senzaţie îngrozitoare.

— Bietul de el! şopti Hilary, să ne apropiem şi să încercăm să-i aducem puţină mângâiere.

— Fii atent!

Se auzi un pârâit ca şi cum le-ar fi trosnit o cracă sub picioare, apoi o înjurătură înăbuşită, şi urmată, cu înspăimântătoare rapiditate, de un strigăt de vânător. Era în acest strigăt ceva ce-ţi îngheţa sângele în vine. Adrian vorbi:

— Înfiorător! Dar şi-a trădat ascunzişul.

Fraţii se strecurară tiptil în desiş; Ferse alerga către dealul care se înălţa dincolo de pădurice.

— Nu ne-a văzut, nu-i aşa?

— Nu; altminteri s-ar uita în spate. Aşteaptă până dispare din nou.

— E o treabă neplăcută, spuse Hilary deodată, dar sunt de acord cu tine că trebuie făcută. Ce îngrozitor a fost strigătul acela! Dar, bătrâne, trebuie să ştim exact cum avem de gând să procedăm.

— Mă gândeam, răspunse Adrian, că dacă l-am putea determina să se înapoieze la Chelsea, i-am ţine la distanţă pe copii şi pe Diana, am da drumul servitoarelor şi i-am angaja nişte supraveghetori speciali. Aş rămâne şi eu acolo cu el până aş pune totul la punct. Am impresia că unica lui şansă ar fi propria-i casă.

— Nu cred că o să se întoarcă de bună voie.

— În cazul ăsta, Dumnezeu cu mila! Eu nu vreau să am vreun amestec în prinderea şi închiderea lui.

— Şi dacă încearcă să se omoare?

— Aici intervine rolul tău, Hilary.

Hilary păstră tăcerea.

— Nu miza prea mult pe mine – spuse el pe neaşteptate; un preot de mahala e călit ca oţelul.

Adrian îi apucă mâna.

— Nu se mai zăreşte.

— Să mergem, deci!

Traversară cu paşi repezi platoul şi începură să urce povârnişul. Sus, înfăţişarea solului începea să se schimbe; dealul era acoperit din loc în loc de tufe de mărăcini, tisă şi lăstăriş, din care răsărea, ici, colo câte un puiet de fag. Vegetaţia le oferea adăpost sigur, şi se mişcau mai în voie.

— Ajungem la încrucişarea de drumuri de la Bignor, murmură Hilary. S-ar putea ca de acolo el s-o ia pe potecă ce duce-n vale. Şi atunci ne-ar scăpa foarte uşor.

Începură iar să alerge, dar deodată se opriră îndărătul unei tise.

— Nu coboară, observă Hilary; ia te uită!

Dincolo de încrucişare de drumuri unde era înfipt un stâlp indicator, Ferse alerga, pe urcuşul acoperit de iarbă, îndreptându-se către versantul nordic al dealului.

— Acolo coboară o a doua potecă, după cât ţin eu minte…

— Pornim la întâmplare, doar nu ne mai putem opri acum.

Ferse încetase să mai fugă, urca agale, cu capul în piept.

De după tisa lor, fraţii îl urmăriră până se pierdu dincolo de coama dealului.

— Acuma! porunci Hilary.

Aveau de urcat o bună jumătatea de milă, şi amândoi trecuseră de cincizeci de ani.

— Nu te grăbi aşa, bătrâne, spuse Hilary cu glas gâfâit; nu-i nevoie să ne crape inima.

Menţinând cu încăpăţânare un trap măsurat, ajunseră pe coama dealului după care se făcuse nevăzut Ferse şi se pomeniră pe o potecă ierboasă, care şerpuia la vale.

— Acum, la pas! susură Hilary.

Şi de partea cealaltă clina dealului era presărată cu tufişuri şi puieţi, care le folosiră drept ascunzişuri până ajunseră la o carieră de var.

— Să ne odihnim aici un minut, ca să ne tragem răsuflarea. Nu a coborât dealul, căci l-am fi văzut. Ascultă!

Din vale răsuna un zvon de cântec. Adrian îşi înălţă capul deasupra gropii cu var şi privi. Puţin mai jos, la marginea cărării, Ferse stătea culcat pe spate. Vorbele cântecului pe care-l îngâna se auzeau desluşit:

Tu te descătuşezi, eu sunt înlănţuit, Mi-e dat să iubesc şi să nu fiu iubit.

O! Cum de-am putut să mă las înşelat Să-ndrăgesc o fată ce m-a sfărâmat?

Cântecul i se stinse pe buze şi Ferse rămase împietrit; apoi, spre groaza lui Adrian, chipul i se schimonosi; începu să ameninţe cu pumnii în văzduh, strigând; „Nu vreau, nu vreau să fiu nebun!” şi se rostogoli cu faţa la pământ.

Adrian se trase îndărăt.

— E cumplit! trebuie să mă duc la el şi să-i vorbesc.

— O să mergem amândoi, o să ocolim pe cărare, încetişor, să nu-l speriem.

O luară pe cărăruia ce înconjura cariera de var. Dar Ferse se făcuse iar nevăzut.

— Să înaintăm tiptil, bătrâne, îl povăţui Hilary pe Adrian.

Înaintau cu un calm ciudat, de parcă renunţaseră la urmărire.

— Cine mai poate crede în Dumnezeu? întrebă Adrian.

Un zâmbet acru se ivi pe faţa prelungă a lui Hilary.

— Eu cred în Dumnezeu, dar nu într-un milostiv cum ne-am deprins să ni-l închipuim! Pe partea asta a dealului, se pun capcane, aşa ţin minte. Sute de iepuri trec prin chinurile iadului. Obişnuiam să-i eliberăm din capcane şi să le dăm una în cap. Dacă vederile mele ar fi cunoscute, aş fi răspopit. Ceea ce nu m-ar ajuta deloc. Eu am o muncă concretă, la te uită! O vulpe!

Rămaseră locului o clipă, pândind trupul roşcat care se furişa tăind cărarea.

— Minunată vieţuitoare, vulpea! Şi straşnice locuri pentru sălbăticiuni, coastele asta împădurite; ciuruite de râpe de nu le poţi da de urmă – porumbei, gaiţe, ciocănitoare, vulpi, iepuri sălbatici, fazani – toată suflarea pădurii.

Cărarea începea să coboare şi Hilary arătă cu degetul.

În faţa lor, dincolo de vâlcea, pe spinarea dealului, Ferse mergea de-a lungul unui gard de sârmă ghimpată.

Îl urmăriră până-l pierdură din vedere şi până reapăru pe coasta dealului, după ce cotise pe după gard.

— Şi acum ce facem?

— De acolo nu ne poate vedea. Ca să-i putem vorbi ar trebui mai întâi să ne apropiem de el într-un fel sau altul, altminteri ar lua-o la fugă.

Traversară vâlceaua şi făcură drumul de-a lungul şi apoi pe după cotul gardului de sârmă, pitindu-se pe lângă tufişuri de mărăcini. Ferse se mistuise din nou prin depresiunile coastei.

— Sirma asta ghimpată e pentru oi, lămuri Hilary. Uite-le risipite pe tot dealul – spre sud.

Ajunseră pe o culme. Nici urmă de Ferse. Se ţinură pe lângă gard şi când urcară pe următoarea ridicătură, se opriră rotindu-şi privirile. La stânga, dealul se precipită abrupt spre alt coborâş; în faţa lor, o poiană cu iarbă, se înfunda în pădure. La dreapta, sârmă ghimpată împrejmuia păşunea. Deodată, Adrian îl înşfăcă pe frate-său de braţ. La mai puţin de şaptezeci de iarzi depărtare, dincolo de gard, Ferse zăcea cu faţa îngropată în iarbă, în timp ce oile păşteau pe lângă el. Fraţii se târâră la adăpostul lăstărişului. De acolo îl puteau vedea foarte bine, fără ca ei să fie văzuţi, şi continuară să-l pândească în tăcere. Ferse zăcea atât de nemişcat, încât oile nici nu-l luau în seamă. Rotofeie, cu picioare scurte, boţuri cârne, lina de un albastru-cenuşiu, şi cu mişcările lenevoase proprii rasei Southdown, păşteau de zor, netulburate.

— Crezi că doarme?

Adrian făcu din cap că nu.

— Foarte calm, totuşi.

Era ceva în atitudinea lui Ferse care-ţi mergea drept la inimă; ceva ce-ţi evoca un băieţaş ce-şi ascunde capul în poala mamei; aveai senzaţia că iarba de sub trupul lui, de sub obraz, de sub mâinile întinse în lături îl domolea; parcă dibuia după drumul ce-l ducea îndărăt, la sânul Ţărânei-mame. Atâta timp cât zăcea în această atitudine, era cu neputinţă să-l tulburi.

Soarele, scăpătând spre apus, le înfierbânta spinările; Adrian întoarse capul, ca să-şi încălzească şi obrazul, îndrăgostitul de natură din el, omul de la ţară, răspundea cu toţi porii la căldura soarelui, la aroma ierbii, la cântecul ciocârliilor, la albastrul cerului; observă că şi Hilary îşi întorsese obrazul către soare. Era atâta linişte, încât de nu s-ar fi auzit cântul ciocârliei şi zgomotul mocnit al păscutului, ai fi zis că Natură e mută. Dinspre pădure nu răzbea nici un glas de om sau de animal, nici un uruit de vehicul.

— E ceasul trei. Poţi să tragi un pui de somn, bătrâne. Veghez eu, îi şopti Adrian lui Hilary.

Ferse părea să fi adormit. Fără îndoială, în acestea locuri creierul lui avea să se limpezească. Dacă exista vreo putinţă de tămăduire în aer, în formă, în culoare, apoi această pogorâse peste dealul verde şi răcoros, neviciat de neastâmpărul omului, pustiu şi singuratic de mai bine de o mie de ani. Oamenii din vechime îşi făcuseră lăcaş pe deal; dar de atunci încoace nimic nu-l mai călcase decât vântul şi umbra norilor. Şi azi nu bătea nici vântul şi nici nori nu erau care să arunce pete de întunecime mătăsoasă şi unduitoare peste iarbă.

Pe Adrian îl năpădi o milă atât de adâncă pentru sărmanul nenorocit care zăcea acolo de parcă n-avea să se mai mişte nicicând, încât nu se putea gândi nici la el însuşi şi parcă nici în legătură cu Diana nu mai simţea nimic. Ferse, întins pe jos, stârnea în el o senzaţie aproape impersonală, adânca solidaritate care-i leagă pe oameni în faţa loviturilor nedrepte ale soartei. Da! dormea acum agăţându-se de glie ca să-i dăruiască refugiu; cramponarea de refugiul etern, în sânul gliei, era tot ce-i mai rămăsese. Şi în aceste două ceasuri de tăcere cât stătu să vegheze silueta prosternată printre oi, Adrian se simţi inundat nu de o zadarnică revoltă şi mâhnire, ci de o stranie şi nefericită mirare. Vechii tragici greci au înţeles că omul e o dramatică jucărie în mâna zeilor; această cunoaştere a fost umbrită de doctrina creştină a unui Dumnezeu milostiv. Milostiv?

— Nu! Hilary avea dreptate. Dacă aveai de înfruntat soarta lui Ferse – ce trebuia să faci? Ce anume – atâta timp cât îţi mai rămânea un licăr de judecată? Când un om ajunge să fie atât de răscolit încât nu-şi mai poate împlini menirea şi nu mai poate întruchipa pentru semenii lui decât o biată epavă şi o pricină de spaimă, înseamnă că i-a sunat ceasul odihnei veşnice în paşnica ţarina. Şi Hilary părea să gândească la fel; totuşi Adrian nu era sigur cum ar fi procedat fratele său, ajuns la punctul crucial. El îşi desfăşura munca printre cei vii, omul care murea era pierdut pentru dânsul, o dată cu prilejul de a-i fi de ajutor. Adrian simţi un soi de recunoştinţă că munca lui se ducea printre morţi, clasificarea osemintelor umane – singura parte din om care nu suferea alterări şi care răbda, secol după secol, să aducă mărturia existenţei unui animal miraculos. Şi zăcu aşa, de veghe, smulgând iarba, fir cu fir, şi frecând în palme dulcea mireasmă a firelor.

Soarele îşi făcea cuvenita cale spre apus, până când îi bătu aproape în ochi; oile se opriseră din păscut şi se adunau acum agale pe deal, aşteptând parcă să fie strânse. Iepurii o zbughiseră pe afară şi forfecau iarba; iar ciocârliile căzuseră de pe cer, una câte una. O înfiorare rece se furişa în aer; jos în pădure, copacii se întunecaseră şi împietriseră; iar cerul palid părea să aştepte văpaia asfinţitului. Şi iarba îşi pierduse parfumul; roua serii încă nu se lăsase.

Adrian fu străbătut de un fior. Peste zece minute soarele avea să se prăbuşească dincolo de deal şi văzduhul urma să se răcorească. Când Ferse o să se trezească, se va simţi mai bine sau mai rău? Trebuiau să rişte. Îl atinse pe Hilary, care dormea cu genunchii sub bărbie. Acesta se trezi pe dată.

— Hei, bătrâne!

— Şsşşt! Doarme încă. Ce facem când se deşteaptă? Să ne apropiem acum de el şi să-l aşteptăm să se scoale?

Hilary scutură mâneca fratelui său. Ferse era în picioare. Pitiţi îndărătul tufişului lor, fraţii îl vedeau aruncând priviri sălbatice în jur, ca o fiară căreia i-a mirosit a primejdie şi care scrutează cuprinsul înainte de a o lua la fugă. Era clar că nu-i putea vedea, dar auzise sau simţise o prezenţă. Se îndreptă spre sârmă ghimpată, se cinchi şi trecu pe sub ea, apoi se înălţă drept, cu faţa întoarsă către soarele rumen care stătea acum în cumpănă, ca o minge de flăcări, pe creasta dealului împădurit. Cu faţa scăldată în strălucirea asfinţitului, cu capul descoperit şi încremenit de parc-ar fi fost un mort în picioare, stătu aşa până când soarele pieri.

— Acum! şopti Hilary şi se ridică.

Adrian îl văzu pe Ferse reînsufleţindu-se subit, zvârlindu-şi braţele în aer cu o sălbatică sfidare şi întorcându-se, gata s-o rupă la fugă.

Hilary murmură înspăimântat:

— E disperat! Drept sub drumul principal e o carieră de var. Hai, bătrâne, haide!

Porniră să alerge, dar înţepeniţi cum erau, n-aveau nici o şansă faţă de Ferse care câştiga avans la fiecare pas. Alerga ca un dement, fluturându-şi braţele; îl auzeau strigând. Hilary murmură cu răsuflarea tăiată:

— Opreşte-te! Văd că nu se îndreaptă spre cariera aceea, care-i la dreapta. Se duce spre pădure. Mai bine să-l lăsăm să creadă că am renunţat.

Îl urmăriră din priviri cum cobora panta şi-l pierdură din ochi când pătrunse în pădure, alergând.

— Acum! decise Hilary din nou.

Se căzniră cu coborâşul până la pădure, în care căutară să intre printr-un loc cât mai apropiat de cel unde dispăruse Ferse. Era o pădure de fag în care nu creştea vegetaţie măruntă decât la lizieră. Se opriră să tragă cu urechea, dar nu se auzea nimic. Lumina scăzuse simţitor, dar cum pădurea nu era prea întinsă, curând se treziră la capătul opus. În vale se zăreau câteva căsuţe şi construcţii de fermă.

— S-o luăm în jos spre şosea.

Iuţiră pasul şi curând ajunseră la marginea înaltă a unei alte cariere de var; se opriră uluiţi.

— De asta chiar că n-aveam habar, spuse Hilary. Tu ia-o pe drum, iar eu merg de-a lungul malului.

Adrian urcă până ajunse pe culme. Dedesubt, în vale, la o adâncime de vreo douăzeci de metri, se zărea o formă întunecată zăcând pe jos. Orice ar fi fost, nu mişca şi nu scotea nici un sunet. Ăsta să fi fost sfârşitul, un plonjon în adânc, în semiîntuneric? îşi simţi gâtlejul sugrumat, gata parcă să se sufoce, şi o clipă îi fu cu neputinţă să strige sau să facă vreun gest. Apoi se repezi în fugă de-a lungul carierei, până-l ajunse pe Hilary.

— Ei?

Adrian arătă cu degetul spre adâncul gropii. O porniră pe muchie, prin tufăriş, până izbutiră să se lase în vale şi să-şi croiască drum spre fundamentul cotropit de ierburi al vechii cariere, în colţul cel mai îndepărtat, aflat sub cel mai înalt punct al munchii de sus.

Formă întunecată era Ferse. Adrian îngenunche şi-i înălţă capul. Îşi frânsese gâtul; era mort.

Dacă se precipitase deliberat spre acest sfârşit, sau dacă alunecase din greşeală în goana lui dementă, nu se putea spune. Niciunul dintre fraţi nu scoase un cuvânt, dar Hilary îşi lăsă mâna pe umărul lui Adrian.

În cele din urmă, vorbi:

— Puţin mai încolo, pe drum, e o căruţă răsturnată, dar poate că n-ar trebui să-l urnim. Rămâi aici până mă duc eu în sat, să telefonez. Bănuiesc că-i o chestiune care priveşte poliţia.

Adrian încuviinţă din cap; rămăsese în genunchi, alături de silueta frântă.

— E un post de poliţie în apropiere, n-am să întârzii mult.

Hilary porni în grabă.

Singur, în groapa tăcută, în care întunericul devenea din ce în ce mai dens, Adrian şedea cu picioarele încrucişate, sprijinind capul omului mort. Îi închisese ochii şi-i acoperise faţa cu o batistă. Sus, în pădure, păsările se foiau şi ciripeau, pregătindu-se să se ducă la culcare. Începuse să se lase bruma, şi din pământ se ridica ceaţa de toamnă, care se topea în amurgul albăstriu. Contururile erau estompate, dar peretele înalt al carierei de var se detaşa alb. Deşi situată la mai puţin de cincizeci de iarzi de un drum de circulaţie, groapa aceasta în care sărise Ferse ca să-şi afle odihna i se părea lui Adrian pustie, părăsită, bântuită de năluci. Ştia prea bine că ar trebui să fie recunoscător pentru Ferse, pentru Diana, pentru el însuşi, dar nu simţea nimic altceva decât acea profundă milă pentru un semen atât de torturat, frânt în floarea vieţii – o milă profundă, şi în acelaşi timp creştea în el o senzaţie de contopire cu misterul Naturii, care înfăşură totul, mortul şi locul său de odihnă.

O voce îl trezi din această stranie transă. Un ţăran bătrân, cu barbete, stătea lângă el, ţinând un pahar în mina.

— Aud c-a fost un accident; un domn preot m-a trimis cu asta. E rachiu, domnule. Îi întinse lui Adrian paharul. A căzut aicea, sau cum s-a întâmplat?

— Da, a căzut.

— Le-am zis eu mereu c-ar trebui să pună un gard în jur. Domnu mi-a spus să vă spun că soseşte cu doctoru şi poliţia.

— Mulţumesc, răspunse Adrian, înapoindu-i paharul golit.

— E o căruţă bună ceva mai încolo pe drum, poate că să-l ducem până acolo.

— Nu trebuie să-l urnim din loc până nu vin ceilalţi.

— Aha! făcu ţăranul. Eu am citit că-i o lege care zice aşa numai în cazul de omor sau de sinucidere. Se zgâi la mort.

— Arată liniştit, nu? Ştiţi cine e, domnule?

— Da. Căpitanul Ferse. Se trăgea de prin părţile astea.

— Ce? Unul din Ferşii de la Burton Râse? Eh, am lucrat la ei când eram băieţandru; şi eu m-am născut tot aici. Se uită mai îndeaproape. Că n-o fi domnul Ronald, nu?

Adrian dădu din cap.

— Iuhu! Nu mai spuneţi! Acu nu mai e nici sămânţa din familia lor. Bunică-său a murit nebun, zău. Iuhu! Nu mai spuneţi! Domnu Ronald! L-am ştiut de când era băiat tânăr.

Se aplecă să-i vadă faţa în ultimele rămăşiţe de lumină, apoi se ridică în picioare, clătinându-şi a jale, dintr-o parte în alta, capul împodobit cu barbete. Adrian îşi dădea seama că pentru omul acela avea o mare însemnătate faptul că nu era vorba de un „străin”.

Păcănitul brusc al unei motociclete rupse tăcerea; călăuzită de farul strălucitor, coborî în groapă pe drumul de căruţe; două siluete se desprinseră din ea. Un tânăr şi o fată. Se apropiară cu precauţie de grupul profilat în raza farului şi rămaseră locului, privind în jos.

— Am auzit c-a fost un accident.

— Îhîm! făcu ţăranul bătrân.

— Putem să vă fim de ajutor?

— Nu, mulţumesc, răspunse Adrian; doctorul şi poliţia sunt pe drum. Trebuie să-i aşteptăm.

Îl văzu pe tânăr deschizând gura ca să mai pună o întrebare, apoi închizând-o la loc fără să fi vorbit, petrecându-şi braţul în jurul fetei şi, asemenea ţăranului, rămaseră şi ei tăcuţi, cu ochii aţintiţi pe cadavrul cu gâtul rupt, rezemat de genunchiul lui Adrian. Motorul motocicletei, ambalat, duduia spărgând tăcerea, iar lumina farului făcea mai lugubre cariera părăsită şi grupul celor vii strânşi în jurul mortului.