XXVI.

Ţinură sfat la micul dejun luat în mare grabă. Cui să se adreseze?

— Poliţiei, nu! hotărî Dinny.

— Nu, într-adevăr.

— Cred că ar trebui să ne ducem în primul rând la unchiul Adrian.

Trimiseră fata să aducă un taxi şi porniră spre apartamentul lui Adrian. Era mai devreme de nouă. Îl găsiră la ceai, în faţa unui peşte dintre aceia care ocupă mult spaţiu după ce le-ai mâncat carnea, şi care explică misterul celor şapte coşuri pline din legendă biblică. Custodele părea să fi încărunţit mai mult în aceste ultime zile şi le ascultă, în timp ce-şi umplea pipa; în cele din urmă le spuse:

— Trebuie să lăsaţi totul pe seama mea. Dinny, poţi s-o iei pe Diana la Condaford?

— Desigur.

— Înainte de a pleca, cere-i tânărului Alan Tasburgh să se ducă până la clinică şi să întrebe de Ferse, fără să le dea a înţelege că a plecat de acasă de capul lui. Uite adresa.

Dinny încuviinţă din cap.

Adrian duse la buze mina Dianei.

— Draga mea, arăţi sleită de puteri. Nu te necăji; odihneşte-te la Condaford, alături de copii. O să te ţinem la curent cu tot ce se întâmpla.

— Adrian, oare povestea o să apară în ziare?

— Nu, atâta timp cât putem împiedica acest lucru. Am să mă sfătuiesc cu Hilary; vom face tot ce e posibil. Ai idee câţi bani avea la el?

— Ultimul cec pe care l-a încasat alaltăieri era de cinci lire, dar toată ziua de ieri şi-a petrecut-o în oraş.

— Cum era îmbrăcat?

— Pardesiu albastru, costum albastru, gambetă.

— Şi nu ştii pe unde a umblat ieri?

— Nu. Până ieri nici n-a ieşit din casă.

— Aparţine încă vreunui club?

— Nu.

— A aflat vreunul din vechii lui prieteni că s-a întors?

— Nu.

— Şi nu şi-a luat carnetul de cecuri? Dinny, cât de repede poţi pune mâna pe tânărul Tasburgh?

— Să văd dacă-l pot găsi la telefon, unchiule, doarme la club.

— Încearcă.

Dinny se duse să telefoneze. Curând, anunţă că Alan se va duce la clinică şi-l va înştiinţa după aceea pe Adrian. Se va interesa de Ferse pretextând că e un vechi prieten, care habar n-are că Ferse a părăsit clinica. Îi va ruga să-l informeze dacă Ferse se întoarce pentru a putea veni să-l vadă.

— Bine, făcu Adrian. Ai un cap bun, fetiţo. Şi acum du-te şi ai grijă de Diana. Dă-mi numărul de telefon de la Condaford.

După ce-l notă în grabă, le însoţi până la maşină.

— Unchiul Adrian e cel mai bun om din lume, declară Dinny.

— Nimeni nu ştie lucrul ăsta mai bine decât mine, Dinny.

Revenite în Oakley Street, urcară în camerele lor să-şi pregătească valizele. Dinny se temea că nu cumva Diana să se răzgândească în ultimul minut şi să refuze să plece. Dar îşi dăduse cuvântul, în faţa lui Adrian, că pleacă, şi în scurt timp erau în drum spre gară. Călătoria ţinu o oră şi jumătate, petrecută în tăcere, fiecare în colţul ei, frânte de oboseală. Dinny îşi dădea abia acum seama de încordarea prin care trecuse. Şi, până la urmă, la ce dusese? Nu avusese loc nici o violenţă, nici un asalt, nici măcar o scenă de mari proporţii. Ce straniu de tulburătoare e nebunia! Cita spaimă inspiră; ce emoţii care-ţi macină nervii! Acum că era eliberată de posibilitatea unei întâlniri cu Ferse, acesta îi apărea din nou vrednic de milă. Îl vedea în închipuire, vagabondând, cu minţile rătăcite, fără un căpătâi unde să-şi rezeme capul, fără un suflet de om care să-i întindă o mină; pe muchie de prăpastie, poate că se şi afla dincolo de muchie! Cele mai cumplite tragedii inspiră întotdeauna spaimă. Criminalitatea, lepră, nebunia, toate îi umplu pe ceilalţi de spaimă – şi victimele lor rătăcesc, deznădăjduit de singure, într-o lume bântuită de spaime. De ieri noapte izbutise să înţeleagă mult mai bine izbucnirea lui Ferse cu privire la cercul vicios în care se învârte demenţa. Ştia acum că nervii nu-i erau îndeajuns de ţări, că pielea ei nu era îndeajuns de groasă ca să reziste contactului cu demenţa; înţelegea tratamentul înfiorător la care fuseseră supuşi nebunii pe vremuri. Se întâmpla la fel ca şi cu câinii; când atacă un alt câine ce şi-a ieşit din minţi, îl latră până ce proprii lor nervi sunt gata să plesnească. Indiferenţa cu care sunt trataţi imbecilii, cruzimea şi dispreţul nu sunt decât arme defensive – răzbunarea defensivă pe ceva ce-ţi irită nervii. Cu atât mai vrednic de milă, cu atât mai îngrozitor când stai să te gândeşti. Şi, pe măsură ce trenul o purta mai aproape de căminul ei senin, se simţea tot mai sfâşiata între dorinţa de a izgoni orice gând legat de sărmanul proscris şi mila faţă de el. Se uită la Diana care zăcea în colţul din faţa ei, cu ochii închişi. Oare ce simţea dânsa, legată cum se afla de Ferse prin amintiri, prin lege, prin copiii ai căror tată era? Faţa ei, sub calota lipită a părăriei, avea cizelarea pe care o dă suferinţa îndelungată – brăzdată de cute foarte fine şi transparentă. După tremurul uşor al buzelor, îşi dădu seama că nu doarme. „Ce-o susţine? se întrebă Dinny. Nu e evlavioasă; nu crede în nimic. Dacă aş fi eu în locul ei, aş da iama în tot şi mi-aş lua lumea în cap – sau poate că nu? Să existe oare un simţ lăuntric, un simţ a ceea ce ni se cuvine, care ne ţine inflexibili şi neînfrânţi?”

Cum la gară nu le întâmpină nimeni, îşi lăsară bagajele şi porniră pe jos spre Condaford, luând-o pe o potecă ce tăia câmpul.

— Mă întreb, spuse Dinny brusc, cum te poţi împăca în zilele noastre cu lipsa de agitaţie? Oare aş fi fericită dacă mi-aş petrece tot timpul aici, aşa ca oamenii din sat? Clare nu se simte niciodată fericită la Condaford. Ea simte nevoia să se afle într-un permanent du-te-vino. În fiecare dintre noi se găseşte un soi de spiriduş.

— În ceea ce te priveşte pe tine, Dinny, nu l-am văzut niciodată ieşind la iveală.

— Îmi pare rău că n-am fost mai mare în timpul războiului. Când s-a terminat, n-aveam decât paisprezece ani.

— Ăsta a fost un noroc.

— Nu ştiu. Tu trebuie să fi trăit nişte zile pline de senzaţii, Diana.

— Când a început războiul, aveam vârsta ta de acum.

— Erai măritată?

— De foarte curând.

— Bănuiesc că dânsul s-a comportat normal tot timpul războiului.

— Da.

— Războiul să fi fost cauza bolii?

— Poate să fi însemnat doar o agravare.

— Unchiul Adrian vorbea de ceva ereditar.

— Da.

Dinny îi arătă o căsuţă acoperită cu stuf.

— Vezi coliba asta, aici trăieşte de cincizeci de ani o pereche foarte dragă mie. Ai rezista la atâta statornicie, Diana?

— Acum aş rezista; doresc linişte, Dinny.

Sosiră în tăcere la reşedinţă. Le aştepta un mesaj de la Adrian: Ferse nu se întorsese la clinică; dar Hilary credea că i-au dat de urmă.

După ce-şi văzu copiii, Diana se duse în dormitor să se odihnească puţin, iar Dinny în salon, să stea cu maică-sa.

— Mamă, cuiva trebuie să i-o spun, mă rog să moară…

— Dinny!

— Pentru binele lui, pentru binele Dianei, al copiilor, pentru binele tuturor; chiar şi al meu.

— Fireşte, dacă e fără de speranţă…

— Fără speranţă sau nu, nu-mi mai pasă. E prea înfiorător! Dumnezeirea a ratat totul, mamă.

— Scumpa mea!

— E prea departe. Presupun c-o fi existând o finalitate eternă – dar după cât se sinchiseşte de noi, ca indivizi, nu avem mai multă valoare decât ţintarii.

— Scumpa mea, cred că ai nevoie de un somn bun.

— Da. Dar n-o să-mi schimbe gândurile.

— Dinny, nu-ţi încuraja asemenea sentimente; îţi afectează caracterul.

— Nu văd legătura dintre credinţă şi caracter. N-am de gând să mă port mai rău din cauză că am încetat să cred în Dumnezeu sau într-o viaţă viitoare.

— Desigur, Dinny.

— Nu; dimpotrivă, am de gând să mă port mai bine; dacă sunt cuviincioasă e pentru că buna-cuviinţă e lucrul cel mai cuviincios; şi nu pentru că sper să obţin ceva pe această cale.

— Dar de ce e buna-cuviinţă lucrul cel mai cuviincios, Dinny, din moment ce nu există un Dumnezeu?

— Ah, subtilă şi scumpa mea mamă, n-am spus că nu există un Dumnezeu. Am spus numai că finalitatea lui e prea îndepărtată de noi. Parcă-l auzi pe Dumnezeu întrebând: „Apropo, mingea aceea, pământul, tot se mai învârteşte?” Şi un înger îi răspunde: „O, da, Doamne, şi încă foarte frumos.” „Ia să vedem, trebuie să fie năpădit de paraziţi la ora asta. N-a apărut pe pământ un parazit mic şi foarte aferat…”

— Dinny!

— O! Da, Doamne, e vorba despre om!” „Exact, îmi aduc aminte că aşa i-am spus.”

— Dinny, ce îngrozitor!

— Nu, mamă, dacă sunt cuviincioasă e din pricină că buna-cuviinţă a fost închipuită de oameni pentru folosul oamenilor; aşa cum frumuseţea a fost închipuită de oameni pentru plăcerea oamenilor. Arăt îngrozitor, draga mea? Mă simt de parcă n-aş avea ochi deloc. Cred că o să mă duc să mă întind un pic. Nu ştiu de ce m-a frământat atâta povestea asta, mamă. Cred că din pricina feţei lui.

Şi cu o repeziciune plină de neîncredere, Dinny se întoarse şi ieşi din cameră.