XXVII.

Dispariţia lui Ferse a însemnat o relaxare pentru simţămintele cuiva care suferise cumplit de la întoarcerea lui încoace. Faptul că se angajase să pună capăt acestei relaxări, descoperindu-l pe Ferse, nu era de ajuns ca să zădărnicească uşurarea resimţită de Adrian. Aproape că era însufleţit de ardoare când se urcă într-un taxi care să-l ducă la Hilary, în timp ce-şi concentra spiritul asupra problemei în cauză. Teama de publicitate îl făcea să evite resorturile fireşti şi directe: poliţia, radioul şi presa. Aceste instituţii ar fi proiectat o lumină prea crudă asupra lui Ferse. Şi chibzuind la mijloacele care îi rămăseseră, avu senzaţia că se află în faţa unui joc de cuvinte încrucişate, dintr-acelea din care rezolvase el multe în tinereţe, ca şi numeroşi alţi intelectuali notorii. Din relatarea lui Dinny nu-şi putuse forma o părere – decât în linii foarte vagi – asupra orei la care părăsise Ferse locuinţa, şi cu cât amina cercetările printre vecinii casei, cu atât mai puţine şanse avea să dea peste cineva care-l văzuse. Ar fi mai bine atunci, să oprească maşina şi să se întoarcă în Chelsea? îşi continuă totuşi drumul spre Maidane, ascultând mai curând de instinct decât de raţiune. A se adresa lui Hilary însemna a doua natură la el – şi, de bună seamă, într-o asemenea treabă, două capete erau mai bune decât unul singur. Ajunse la vicariat fără să-şi fi formulat vreun plan, în afară de acela de a face o vagă investigaţie pe chei şi prin King's Road. Era mai devreme de nouă şi jumătate, iar Hilary încă îşi rezolvă corespondenţa. La auzul veştilor, o chemă şi pe nevastă-sa în birou.

— Hai să ne gândim concentrat timp de trei minute, propuse el, şi apoi să adunăm rezultatele.

Cei trei alcătuiră un triunghi la gura sobei, bărbaţii fumând, iar femeia trăgând pe nări parfumul unei roze de octombrie.

— Ei, rupse în cele din urmă Hilary tăcerea. Vreo inspiraţie, May?

— Doar atât, răspunse doamna Hilary, încreţindu-şi fruntea, că dacă bietul om se afla în starea în care-l descrie Dinny, nu putem lăsa la o parte spitalele. Aş telefona la vreo trei-patru spitale unde e mai probabil că a fost transportat dacă a suferit vreun accident. E încă atât de devreme, încât nu cred că au putut să le vină mulţi pacienţi la ora asta.

— Foarte frumos din parte-ţi, scumpa mea; şi ne putem încrede în dibăcia ta de a-i lăsa numele deoparte.

Doamna Hilary ieşi din cameră.

— Tu, Adrian?

— Am eu o idee. – dar aş prefera să te aud mai întâi pe tine.

— Ei bine, începu Hilary, mie mi-au trecut două lucruri prin cap: e clar că trebuie să ne interesăm la poliţie dacă a fost pescuit vreun înecat din râu. Cealaltă posibilitate, care mi se pare mai plauzibilă, e băutura.

— Dar n-ar fi putut să capete băutură la o oră atât de matinală.

— La hoteluri. Avea bani.

— De acord, trebuie să urmărim pista asta, doar dacă ideea mea ţi se pare lipsită de valoare.

— Şi anume?

— Am încercat să mă pun în pielea lui Ferse. Eu, Hilary, dacă ar atârna un asemenea blestem asupră-mi, aş fugi la Condaford; poate că nu chiar acasă, dar prin împrejurimi, pe unde colindam în copilărie; pe unde m-am aflat înainte ca soarta să-şi fi pus gheara pe mine. Un animal rănit se întoarce acasă.

Hilary încuviinţă.

— Unde era căminul lui?

— În West Sussex – la poalele dunelor, spre nord. Staţia Petworth.

— Ah, cunosc ţinutul. Eu şi cu May obişnuiam înainte de război să stăm mult la Bignor şi să ne plimbăm prin împrejurimi. Ne-am putea repezi până la gara Victoria ca să ne informăm dacă cineva, cu semnalmentele lui, a luat trenul. Dar cred că ar fi mai bine să ne interesăm mai întâi la poliţie în legătură cu înecaţii. Pot să le spun că mi-a dispărut un enoriaş.

Ce înălţime are Ferse?

— Vreun metru optzeci, voinic, capul mare şi pomeţii proeminenţi, maxilarul puternic, părul brun, ochii ca oţelul, îmbrăcat într-un costum şi pardesiu de culoare albastră.

— Bine, spuse Hilary; mă duc să mă interesez de îndată ce termină May.

Rămas singur în faţa focului, Adrian căzu pe gânduri. Fiind cititor de romane poliţiste, era conştient că el urmează metoda franţuzească, inductivă, a impulsului psihic care-ţi vine din senin, în timp ce Hilary şi May urmau modelul englezesc al îngustării, prin eliminare, a câmpului de posibilităţi. Metoda strălucită – dar era timp acum pentru strălucire? în Londra te puteai face nevăzut ca un ac în carul cu fân; şi îl handicapa nevoia de a evita publicitatea. Aşteptă cu îngrijorare rezultatele lui Hilary. Bizară ironie că el – tocmai el – se temea să audă că Ferse a fost descoperit înecat sau călcat de o maşină, şi că Diana e liberă!

Luă de pe masa lui Hilary un mers al trenurilor. Fusese un tren spre Petworth la 8,50, şi un al doilea pleca la 9,56. Mai era foarte puţin timp. Şi continuă să aştepte, cu ochii pironiţi pe uşă. Inutil să-l zorească pe Hilary, care era un maestru în economisirea timpului.

— Ei? făcu Adrian când văzu uşa deschizându-se.

Hilary scutură din cap.

— Nimic! Nici de la spitale, nici de la poliţie. Nimeni nu a primit şi nu a auzit nimic, de nicăieri.

— Atunci, zise Adrian, hai să încercăm la gara Victoria – avem un tren peste douăzeci de minute. Poţi veni chiar acum?

Hilary aruncă o privire la masa lui de lucru.

— N-ar trebui, dar am să vin. E ceva nesănătos în felul în care te prinde o anchetă. Dă-i bătaie, bătrâne! Numai să-i spun lui May şi să-mi iau pălăria. Poţi între timp să cauţi un taxi. Ia-o spre St. Pancras şi aşteaptă-mă.

Adrian o porni în căutarea unui taxi. Găsi unul care ieşea din Euston Road, îl întoarse din drum şi rămase în aşteptare. Curând, silueta întunecată şi subţire a lui Hilary se ivi în mare viteză.

— Nu prea am antrenament, spuse el şi se urcă în maşină.

Adrian se aplecă spre ferestruică.

— La gara Victoria, cât de repede poţi.

Mâna lui Hilary se strecură pe sub braţul lui Adrian.

— N-am mai făcut o escapadă cu tine, bătrâne, de când am urcat împreună pe Camarthen Van, pe ceaţa aceea, în primul an după război. Îţi aduci aminte?

Adrian îşi scoase ceasul din buzunar.

— Mi-e teamă că nu ajungem la timp. E mare aglomeraţie.

Şi rămaseră aşezaţi în tăcere, proiectaţi ba în faţă, ba în spate de scuturăturile spasmodice ale taxiului.

— N-am să uit niciodată, spuse deodată Adrian, eram în Franţa şi am trecut prin faţa unei maison d'aliénés70, cum i se spune acolo – o clădire mare, în spatele căii ferate, cu un gard lung de fier în faţă. Şi am văzut un nenorocit cu braţele înălţate şi picioarele răşchirate, încleştându-se de gard, ca un urangutan. Ce înseamnă moartea în comparaţie cu asta? Moartea-i o mina de ţarină curată şi nemărginirea cerului asupră-ţi. Mai bine îl găseau înecat în fluviu.

— Poate c-or să-l mai găsească; noi am pornit la un fel de vânătoare de gâşte sălbatice.

— Mai sunt trei minute, bombăni Adrian. Nu-l mai prindem.

Dar, animat parcă de caracteru-i naţional, taxiul luă dintr-o dată o neaşteptată viteză şi aglomeraţia păru să se topească dinainte-i. Cu un spasm, maşina opri în faţa gării.

— Tu te interesezi la clasa întâi, eu la a treia, îi spuse Hilary în timp ce alergau. Unui preot i se arată mai multă consideraţie.

— Nu, îl contrazise Adrian; dacă a plecat, a plecat cu clasa întâi; acolo interesează-te. Dacă există vreo îndoială, aminteşte-le de ochii lui.

Îl urmări pe Hilary cum îşi vâra faţa îngustă în deschizătura ghişeului şi cum şi-o retrage pe dată.

— Plecat! strigă el; cu trenul ăsta. Petworth! Iute!

Fraţii se repeziră în pas alergător, dar când ajunseră la peron, trenul se puse în mişcare. Adrian ar fi fost gata să fugă mai departe, dar Hilary îl înşfăcă de braţ.

— Calmează-te, bătrâne, nu-l mai putem prinde; o să ne vadă pe fereastră şi asta o să strice tot.

Porniră înapoi, spre intrare, cu capetele plecate.

— Ai avut o intuiţie extraordinară, bătrâne, urmă Hilary. La ce oră ajunge trenul ăsta acolo?

— Douăsprezece şi douăzeci şi trei.

— Atunci îl putem ajunge cu o maşină. Ai ceva bani?

Adrian îşi scotoci buzunarele.

— Doar opt şilingi şi şase pence, declară cu un glas jalnic.

— Iar eu n-am decât unşpe şilingi. Neplăcut! Stai! Luăm o maşină până la Fleur, dacă automobilul ei nu-i plecat o să ni-l ofere, şi ea sau Michael o să conducă. Când ajungem, trebuie să ne descotorosim însă de maşină.

Adrian dădu din cap, cam ameţit de succesul raţionamentului său.

Ajunşi în South Square, aflară că Michael lipsea dar Fleur era acasă. Adrian, care n-o cunoştea atât de bine ca Hilary, fu surprins de repeziciunea cu care Fleur sesiză situaţia şi scoase maşina. Într-adevăr, zece minute mai târziu se şi aflau pe drum, cu Fleur la volan.

— O să tai prin Dorking şi Pulborough, spuse ea, lăsându-se pe spate. După ce trecem de Dorking, pot lua viteză pe şosea. Dar, unchiule Hilary, ce-ai de gând să faci când dai de el?

La această întrebare simplă, dar necesară, cei doi fraţi se uitară unul la celălalt. Fleur păru să simtă prin ceafă, nehotărârea lor, căci opri, cu o zdruncinătură, în faţa unui câine care se aflase în pericol şi, întorcându-se spre ei, spuse:

— N-aţi vrea să decideţi acest lucru înainte de a porni?

Întorcându-şi privirea de la faţa ei mică, cu contururi nete, adevărată întruchipare a tinereţii dure, calme, pline de încredere, către faţa fratelui său, prelungă, şireată, brăzdată, uzată de experienţele altora, şi totuşi lipsită de duritate, Adrian lăsă răspunsul în seama lui Hilary.

— Las' să mergem, spuse acesta; în asemenea cazuri faci ce poţi, după împrejurări.

— Când trecem prin faţa unui oficiu poştal, adăugă Adrian, vă rog să oprim, vreau să-i telegrafiez lui Dinny.

Fleur aprobă din cap.

— E unul pe King's Road, şi eu trebuie să opresc undeva, să iau benzină.

Şi maşina lunecă prin aglomeraţie.

— Ce să spun în telegramă? întrebă Adrian. Să pomenesc de Petworth?

Hilary clătină din cap.

— Doar că socotim că i-am dat de urmă.

După ce expediară telegrama, nu mai aveau decât două ore până la sosirea trenului.

— Până la Pulborough sunt cincizeci de mile, socoti Fleur, şi de-acolo presupun că încă vreo cinci. Mă întreb dacă o să mă ţină benzina. O să văd la Dorking.

Din această clipă fu pierdută pentru ei, concentrându-şi întreaga atenţie asupra volanului, deşi maşina era o limuzină.

Cei doi fraţi stăteau tăcuţi, cu ochii aţintiţi pe ceas şi pe vitezometru.

— Nu prea plec eu des în excursii de agrement cu maşina, spuse Hilary încetişor; la ce te gândeşti, bătrâne?

— La ce naiba o să facem.

— Dacă în munca mea m-aş gândi dinainte la asemenea lucruri, într-o lună s-ar isprăvi cu mine; într-o parohie de mahala, trăieşti ca în junglă, înconjurat de sălbăticiuni; dobândeşti un soi de instinct şi trebuie să te încrezi în el.

— Ah! replică Adrian. Eu unul trăiesc printre oseminte şi n-am nici un fel de experienţă.

— Nepoata noastră conduce bine, comentă Hilary cu glas scăzut. Ia priveşte-i gâtul. Nu-i eficienţa în persoană?

Gâtul alb, rotund, cu ceafa rasă, se ţinea drept, într-o frumoasă poziţie, şi dădea o remarcabilă impresie de control prompt al creierului asupra trupului.

Parcurseră în tăcere câteva mile.

— Box Hill, exclamă la un moment dat Hilary; aici mi s-a întâmplat de mult ceva de care nu ţi-am vorbit niciodată, dar care nici nu mi s-a putut şterge din minte; ceva ce arată cât de aproape de marginea nebuniei trăim cu toţii. Îşi înmuie glasul şi continuă:

— Îţi aminteşti de Durcott, pastorul acela vesel pe care-l cunoşteam? înainte de a mă înscrie la Harrow, am fost la Beaker; el făcea parte acolo din corpul profesoral; într-o duminică, m-a luat într-o plimbare pe Box Hill. Când ne-am întors, eram singuri în compartiment. Tocmai ne ciorovăiam niţel când, deodată, el păru cuprins de un soi de delir, şi ochii i se holbară avid şi sălbatic. Habar n-aveam ce poate însemna asta şi m-am speriat îngrozitor. Apoi, brusc, îşi recăpătă iar stăpânirea de sine. Totul din senin! Inhibiţie sexuală, fără doar şi poate – dar pentru moment, curată demenţă – oribil! Şi era un om foarte drăguţ. Există anumite forţe, Adrian.

— Demonice. Şi când reuşesc să spargă definitiv cochilia… Bietul Ferse!

Vocea lui Fleur veni spre ei:

— A început să scuture; trebuie să umplu rezervorul, unchiule Hilary. E o staţie de benzină aici, în apropiere.

— Straşnic!

Maşina se opri în faţa staţiei de benzină.

— Până la Dorking se înaintează întotdeauna încet, le spuse Fleur, destinzându-şi mădularele; acum o să putem lua viteză. Mai avem doar treizeci şi două de mile şi o oră bună înainte. Ei, v-aţi gândit ce faceţi?

— Nu, răspunse Hilary, ne-am ferit de gândul ăsta ca de otravă.

Ochii lui Fleur, cu albul atât de limpede, îl fulgerară cu una din privirile acelea directe, care-i convingeau întotdeauna pe oameni de inteligenţa ei.

— Ai de gând să-l aduci înapoi cu maşina? În locul dumitale n-aş face-o.

Şi scoţându-şi trusa de toaletă, îşi retuşă uşor buzele şi-şi pudră nasul mic şi drept.

Adrian o urmărea cu un fel de teamă respectuoasă. Nu prea avusese de-a face cu tineretul modern. Nu cele câteva cuvinte rostite de ea îl impresionaseră, ci implicaţiile lor. Înţelesul spuselor ei era, în esenţă, următorul: „Lăsaţi-l să-şi îndeplinească ursita – nu puteţi face nimic.” Să fi avut dreptate? Oare el şi Hilary nu făceau decât să servească drept mijlocitori instinctului omenesc de a se suprapune destinului? Nu făceau decât să încerce să pună o mina profanatoare pe Natură. Şi totuşi, de dragul Dianei, era necesar să ştie ce face Ferse, ce avea de gând să facă. De dragul lui Ferse trebuiau să vegheze ca, cel puţin, să nu cadă pe mâini rele. Pe chipul fratelui său adia un zâmbet vag. El, măcar, îşi spuse Adrian, cunoştea tineretul, îşi avea progeniturile lui şi îşi dădea seama cât de departe putea duce această filosofie clară şi dură a tinereţii.

Porniră din nou la drum, fofilându-se prin învălmăşeala traficului de pe strada principală şi aglomerată din Dorking.

— Un lucru e limpede, le comunică Fleur întorcând capul spre ei, dacă doriţi într-adevăr să-l prindeţi, veţi reuşi; şi luă viteză maximă.

În următorul sfert de oră lunecară în zbor, lăsând îndărăt desişuri îngălbenite, păşuni şi fâşii de teren acoperit cu stufăriş, presărate cu gâşte şi cai bătrâni, pajişti săteşti şi uliţe, şi numeroase alte însemne ale unei vieţi de ţară, care se străduia să-şi menţină suflul. Şi după aceea, maşina care alunecase foarte lin până atunci, începu să hârşâie şi să salte.

— S-a dus cauciucul! exclamă Fleur, întorcând capul spre ei. Asta ne-a pus capac.

Opri maşina şi coborâră cu toţii. Cauciucul din spate era complet dezumflat.

— Să-l schimbăm! spuse Hilary scoţându-şi haina. Ridic-o cu cricul, Adrian. Eu am să scot roata de rezervă.

Fleur îşi vârâse capul în cutia cu scule, de unde i se auzi vocea:

— Prea multe moaşe, mai bine lăsaţi-mă pe mine!

Cunoştinţele lui Adrian în materie de maşini erau nule, iar atitudinea lui faţă de maşinism, cu totul neajutorată; stătu deoparte, urmărindu-i cu admiraţie. Acţionau cu stăpânire de sine, rapiditate, eficienţă, dar ceva era în neregulă cu cricul.

— Aşa se întâmpla întotdeauna când te grăbeşti, spuse Fleur.

Pierdură douăzeci de minute bune până puseră din nou maşina în mişcare.

— Nu mai ajungem trenul, îi anunţă Fleur, dar îi veţi putea lua urma cu uşurinţă, dacă ţineţi într-adevăr. Gara-i exact în spatele oraşului.

Trecură în plină viteză prin Billingshurst şi Pulborough şi peste podul de pe Stopham.

— Mai bine s-o luăm direct spre Petworth, sugeră Hilary; dacă se îndreaptă spre oraş, o să-l întâlnim.

— În caz că ne iese în cale, trebuie să opresc?

— Nu, mergi drept înainte până treci de el şi după aceea întorci.

Dar traversară Petworth şi străbătură calea de o milă şi jumătate care despărţea oraşul de gară, fără să-l întâlnească pe Ferse.

— Trenul a sosit de cel puţin douăzeci de minute, spuse Adrian. Să ne informăm.

Un hamal luase biletul unui domn îmbrăcat într-un pardesiu albastru şi o pălărie neagră. Nu! Nu avusese nici un bagaj. O pornise la drum către dune. De cât timp? Poate de vreo jumătate de ceas.

Reîntorcându-se în grabă la maşină, porniră în direcţia dunelor.

— Îmi aduc aminte că puţin mai încolo e o cotitură care duce spre Sutton, spuse Hilary. Se pune întrebarea dacă a luat-o într-acolo sau o fi urcat către dune. Pe aici pe undeva e un pâlc de case. O să întrebăm, poate că l-a observat careva.

Imediat după cotitură se găsea un mic oficiu poştal spre care se îndrepta un factor, pe bicicletă, venind dinspre drumul ce duce la Sutton.

Fleur trase maşina pe un drumeag lateral.

— N-aţi întâlnit un domn îmbrăcat cu un pardesiu albastru şi gambetă, îndreptându-se spre Sutton?

— Nu, dom'şoară, n-am întâlnit ţipenie de om pe drum.

— Mulţumesc. Unchiule Hilary, s-o iau către dune?

Hilary îşi consultă ceasul.

— Dacă ţin minte bine, e un drum cam de o milă până-n vârful dealului, lingă Duncton Beacon. Noi am făcut o milă şi jumătate de la gară; iar el are, să spunem, un avans de douăzeci şi cinci de minute, aşa că, în momentul în care am urcat pe creasta dealului, aproape că l-am şi ajuns. De pe creastă se vede toată şoseaua, încât o să putem fi siguri. Dacă nu dăm de el, înseamnă că a apucat-o spre dune – dar pe care drum?

Adrian şopti, ţinându-şi răsuflarea:

— Pe drumul care duce spre casă.

— Spre est? întrebă Hilary. O, atunci Fleur, nu goni prea repede.

Fleur întoarse automobilul pe şoseaua ce urca spre dune.

— Bagă mâna în pardesiul meu, spuse ea la un moment dat, ai să găseşti trei mere. Le-am înhăţat de-acasă.

— Ce idee grozavă! exclamă Hilary. Dar or să-ţi prindă bine.

— Nu. Eu ţin cură de slăbire. Mie lasă-mi doar unul.

Fraţii, fiecare dintre ei molfăind câte un măr, scrutau cu privirea pădurile care se întindeau de o parte şi de alta a maşinii.

— Pădure prea deasă, murmură Hilary; cred că s-a îndreptat spre un loc deschis. Dacă pui ochii pe el, Fleur, opreşte pe dată.

Dar nu puseră ochii pe el şi, urcând încetul cu încetul, ajunseră sus, pe creastă. În dreapta, se aşternea plantaţia rotundă de fagi din Duncton; la stânga, dealul despădurit; pe drumul din faţă nu se zărea nici un om.

— Nu-i înaintea noastră, remarcă Hilary. Bătrâne, trebuie să luăm o hotărâre.

— Ascultă sfatul meu, unchiule Hilary, şi lasă-mă să vă duc înapoi, acasă.

— S-o lăsăm, Adrian?

Cel întrebat scutură din cap.

— Eu merg mai departe.

— Foarte bine, te întovărăşesc.

— Ia uitaţi-vă! strigă brusc Fleur şi arătă cu degetul.

La vreo cincizeci de iarzi depărtare, pe o cărăruie sălbatică ce se desfăcea din drumul principal, la stânga, se vedea un obiect întunecat la culoare.

— E un pardesiu, aş zice.

Adrian făcu un salt şi o luă la fugă într-acolo. Se întoarse ţinând un pardesiu albastru pe braţ.

— Nu mai încape nici o îndoială, exclamă el. Ori s-a odihnit în locul acela şi şi-a uitat pardesiul, ori s-a săturat să-l tot care cu el. Oricum ar fi, e semn rău. Vii cu mine, Hilary?

Aruncă pardesiul în maşină.

— Care-s poruncile pentru mine, unchiule Hilary?

— Tu ai fost o comoară, scumpa mea. Vrei să fii în continuare o comoară şi să aştepţi aici încă un ceas? Dacă până-ntr-un ceas nu ne-am înapoiat, coboară şi ţine-te pe lângă poalele dunelor, înaintând încetişor pe drumul spre Sutton Bignor şi West Burton, şi dacă noi tot n-am dat vreun semn de viaţă pe întreg parcursul acestui drum, ia-o pe şoseaua principală spre Pulborough, şi de acolo înapoi la Londra. Dacă ai ceva bani de prisos, poţi să ne împrumuţi şi nouă.

Fleur deschise poşeta.

— Trei lire. Să vă dau două!

— Se acceptă cu recunoştinţă, răspunse Hilary.

— Eu şi Adrian n-avem niciodată para chioară în buzunar. Cred că suntem familia cea mai prăpădită din Londra. La revedere, draga mea, şi mulţumesc. Ei, acu-i acu, bătrâne!