XXXI.

Când zâmbetul i se şterse de pe buze, Dinny observă că unchiul ei o privea amuzat.

— Putem pleca, unchiule Hilary?

— Ar fi bine să plecăm, Dinny, până nu-l farmeci pe preşedintele juriului.

Afară, în aerul umed de octombrie, pentru că ziua aceea era adevărata întruchipare a toamnei englezeşti, Dinny spuse:

— Hai să respirăm puţin, unchiule, şi să eliminăm din noi izul ăsta de tribunal.

O luară în direcţia mării, aflată departe, şi porniră la drum cu pas zdravăn.

— Sunt grozav de curioasă să ştiu cum s-au petrecut lucrurile înainte de depoziţia mea, unchiule: am spus ceva care să fi contrazis declaraţiile celorlalţi?

— Nu. Din depoziţia Dianei a reieşit imediat că Ferse se întorsese de la clinică, aşa încât anchetatorul a tratat-o cu suavitate. Din fericire m-au chemat pe mine înaintea lui Adrian, aşa încât declaraţiile lui le-au repetat pe-ale mele, iar el n-a atras prin nimic atenţia în mod deosebit. Îmi pare rău pentru jurnalişti. Juriile, ori de câte ori e posibil, evită verdictele de sinucidere şi de dezechilibru mintal, şi, în fond, nici nu ştim exact ce s-a întâmplat cu bietul Ferse în ultimul minut. E posibil să fi alunecat peste marginea gropii, înainta orbeşte şi era în amurg.

— Crezi într-adevăr că aşa s-a întâmplat, unchiule?!

Hilary clătină din cap.

— Nu, Dinny. Cred că a fost tot timpul stăpânit de gândul sinuciderii, şi că locul acela era cel mai apropiat de vatra lui părintească. Şi, cu toate că spun ceea ce nu se cuvine, slavă Domnului că a făcut-o şi şi-a căpătat odihna.

— Da, vai, da! Ce se va întâmpla acum cu Diana şi cu unchiul Adrian?

Hilary îşi umplu pipa şi se opri s-o aprindă.

— Ei bine, draga mea, lui Adrian i-am dat câteva sfaturi. Nu ştiu dacă o să le urmeze, dar ai putea să mă susţii şi tu, dacă ţi se oferă prilejul. A aşteptat atâta amar de ani… Ar fi bine să mai aştepte încă unul.

— Unchiule, sunt întru totul de aceeaşi părere.

— O! făcu Hilary surprins.

— Da. Diana nu-i acum în stare nici să se gândească la el. Ar fi bine să fie lăsată singură cu ea însăşi şi cu copiii.

— Mă întreb dacă nu s-ar putea încropi vreo expediţie de oase vechi, care să-l scoată din Anglia pe vreun an de zile.

— Hallorsen! exclamă Dinny lovindu-şi palmele. Hallorsen pleacă din nou! Şi ţine la unchiul Adrian.

— Bun! Crezi că l-ar lua?

— Dacă-i cer eu! replică Dinny cu simplitate.

Hilary îi aruncă din nou o privire amuzată.

— Ce jună primejdioasă eşti tu! Cred că cei de la muzeu or să-i dea un concediu lui Adrian. Pot să-i pun pe bătrânul Shropshire şi pe Lawrence să-i convingă. Dinny, e timpul să ne întoarcem. Trebuie să prind un tren. Păcat, pentru că aerul de aici miroase bine: dar Maidanele tânjesc de dorul meu.

Dinny îşi vârî mâna pe sub braţul lui.

— Te admir, unchiule Hilary.

Hilary căscă ochii.

— Nu cred că am înţeles bine, draga mea.

— Ştii foarte bine ce vreau să spun: dumneata întrupezi întreaga veche tradiţie: „la dispoziţia dumneavoastră”, şi aşa mai departe; şi totuşi eşti aşa de teribil de modern, şi tolerant, şi lipsit de prejudecăţi…

— Hm! făcu Hilary, emiţând un rotocol de fum.

— Sunt sigură că dumneata crezi în controlul naşterilor.

— Mă rog, replică Hilary, poziţia noastră, a preoţilor, în problema aceasta e cam ironică. Pe vremuri, a susţine teza limitării populaţiei era considerat drept o lipsă de patriotism. Dar în ziua de azi, când toate zborurile astea şi gazele otrăvitoare hrănesc cu prisosinţă ţarina, când şomajul creşte violent, mi-e teamă că e o lipsă de patriotism să nu susţii limitarea populaţiei din ţara noastră. Cât despre principiile creştine – fiind patrioţi, n-am ţinut seama în timpul războiului de principiul creştin „să nu ucizi” – tot aşa şi acum, fiind patrioţi, nu putem aplica, în mod logic, principiul creştin „să nu limitezi”. Oricum, în ce priveşte mahalalele, controlul naşterilor e esenţial.

— Apoi dumneata nu crezi nici în iad…

— Ba cred, ăsta a fost făurit.

— Eşti un adept al duminicilor închinate jocurilor sportive, nu-i aşa?

Hilary încuviinţă din cap.

— Şi al băilor de soare în pielea goală?

— Aş fi, dacă ar exista soare.

— Şi al femeilor care poartă pijama şi fumează.

— Dar nu tutun prost; sunt categoric împotriva tutunului prost.

— Găsesc că e nedemocratic.

— N-am ce-i face, Dinny. Adulmecă! Şi pufăi o gură de fum în direcţia ei.

Dinny trase pe nări.

— Are şi latakia76 în amestec, miroase bine; dar femeile nu pot să fumeze pipă. Presupun că avem cu toţii, pe undeva, o idee fixă, şi a dumitale e: „nu tutun prost!” în afară de asta însă, eşti uimitor de modern, unchiule. Când mă aflam la tribunal şi priveam la toate mumiile de acolo, mi s-a părut că unica faţă cu adevărat modernă e a dumitale.

— Ăsta-i un oraş conservator, cu catedrală, draga mea.

— Mă rog, cred că procentul de modernitate al oamenilor este mult supraestimat.

— Tu nu trăieşti la Londra, Dinny. Totuşi, într-un fel ai dreptate. Exprimarea francă a unor anumite lucruri nu înseamnă propriu-zis schimbare. Deosebirea dintre zilele tinereţii mele şi cele de azi se rezumă la o deosebire de exprimare. Şi noi aveam îndoieli, curiozitate, dorinţe; dar nu le exprimam. Acum toate acestea sunt exprimate. Cunosc o mulţime de tineri universitari – vin să lucreze la Maidane, ştii… Ei bine, ăştia au fost învăţaţi încă din leagăn să spună tot ce le trece prin cap – şi spun, nu glumă! Noi tăceam, înţelegi; dar şi nouă ne treceau prin cap exact aceleaşi lucruri. Asta-i toată deosebirea. Asta şi automobilele.

— Atunci eu sunt încă demodată. Nu mă pricep deloc la exprimare.

— Din pricină că ai simţul umorului, Dinny. Acţionează în chip de frână şi te face să fii mereu sub autocontrol. Puţini tineri din ziua de azi par să mai aibă simţul umorului; au de multe ori spirit – dar nu-i acelaşi lucru. Tinerii noştri scriitori, pictori, muzicieni, crezi că ar putea să mai creeze dacă s-ar lua singuri în râs? Pentru că aceasta e adevărata probă a umorului.

— O să chibzuiesc la toate astea.

— Da, dar nu-ţi pierde simţul umorului, Dinny. E ca parfumul trandafirului. Te întorci la Condaford?

— Aşa cred, următoarea înfăţişare a lui Hubert nu va avea loc până la sosirea vaporului care aduce poşta, şi asta nu se va întâmpla mai devreme de zece zile.

— Ei, salută Condafordul din partea mea. Nu cred că am mai trăit vreodată zile atât de plăcute ca acelea petrecute acolo, în copilărie.

— Aşa gândeam şi eu, unchiule, în timp ce aşteptam să devin cel de-al zecelea negru mititel.

— Eşti puţin prea tânără ca să fi ajuns la această concluzie, Dinny. Aşteaptă întâi să fii îndrăgostită.

— Sunt.

— Ce, eşti îndrăgostită?

— Nu, în aşteptare.

— Înspăimântător proces, ăsta al dragostei, decretă Hilary. Totuşi, eu unul nu l-am regretat niciodată.

Dinny îi aruncă o privire piezişă şi-şi dezveli dinţii într-un râs.

— Ce-ar fi să-l iei de la început, unchiule?

— Ei, asta-i! exclamă Hilary ciocănindu-şi pipa de o cutie poştală. Pentru mine e o chestiune total epuizată. E un risc pe care nu ni-l putem permite în profesia mea. Şi apoi, încă nu mi-am revenit total din primul atac.

— Nu, întări Dinny cu oarecare remuşcare în glas. Mătuşa May e o bomboană.

— Bine zis. Asta-i gară. La revedere, şi fii binecuvântată! Bagajul mi l-am expediat azi-dimineaţă.

Îşi flutură mâna şi se făcu nevăzut.

Când ajunse la hotel, Dinny îl căută pe Adrian. Nu-l găsi şi, dezamăgită, porni din nou să cutreiere prin catedrală. Tocmai dădea să se aşeze ca să-şi umple sufletul de senina-i frumuseţe, când îl zări pe unchiul ei, rezemat de o coloană, cu ochii aţintiţi pe fereastra în formă de rozetă. Se ridică şi-şi petrecu braţul pe sub al lui. El îi răspunse printr-o apăsare a braţului, fără să rostească o vorbă.

— Îţi plac vitraliile, unchiule?

— Vitraliile bune îmi plac la nebunie, Dinny. Ai vizitat vreodată catedrala din York?

Dinny clătină din cap; apoi, dându-şi seama că nimic din ce-ar putea spune n-ar duce la ceea ce voia să-i spună, îi întrebă direct:

— Şi acum ce-ai de gând să faci, unchiule?

— Ai discutat cu Hilary?

— Da.

— El doreşte să stau deoparte timp de un an.

— Şi eu la fel.

— E un răstimp lung, Dinny; mă trec.

— Ai vrea să pleci în expediţia profesorului Hallorsen, dacă te-ar lua?

— Nu m-ar lua.

— Ba da, o să te ia.

— Aş pleca numai dacă aş şti sigur că Diana vrea.

— Ea n-o să se pronunţe niciodată limpede, dar sunt încredinţată că doreşte un repaos total, pentru multă vreme.

— Când te închini soarelui, rosti Adrian foarte încet, e greu să te duci în locuri unde soarele nu străluceşte niciodată.

Dinny îl luă de braţ.

— Ştiu; dar vei trăi cu gândul revederii. Şi de astă dată e vorba de o expediţie frumoasă şi sănătoasă, numai până în New Mexico. Ai să te întorci înapoi foarte tânăr, cu păr pe partea exterioară a gambelor. Aşa arată în filme. Ai să fii irezistibil, unchiule; şi vreau să fii irezistibil. Singurul lucru de care e nevoie e să laşi să se stingă tumultul şi gălăgia.

— Şi slujba mea?

— O, asta se poate aranja. Dacă Diana nu va trebui să se gândească la nimic timp de un an, o să devină cu totul altă făptură, şi o să apari în ochii ei ca pământul făgăduinţelor. Simt eu că ştiu ce spun.

— Eşti o mică vulpe plină de afecţiune, răspunse Adrian cu un surâs voalat.

— Diana e foarte rănită.

— Uneori am impresia că e o rană mortală, Dinny.

— Nu, nu!

— Din momentul în care plec, de ce s-ar mai gândi vreodată la mine?

— Pentru că aşa sunt femeile.

— Ce ştii tu, la vârsta ta, despre femei? Cu multă vreme în urmă am mai plecat o dată, şi s-a gândit la Ferse. Cred că nu sunt plămădit din aluatul de care-i nevoie.

— Dacă-i aşa, atunci New Mexico e ceea ce-ţi trebuie. Ai să te întorci înapoi „un mascul”. Gândeşte-te la asta! îţi făgăduiesc să o supraveghez, iar în faţa copiilor vei ocupa primul plan. Numai despre dumneata vorbesc copiii. Şi voi avea grijă să se întâmple aşa şi pe viitor.

— E fără îndoială curios, urmă Adrian pe un ton impersonal, dar parcă o simt mai departe de mine acum decât în timp ce trăia Ferse.

— Pentru moment, şi va fi un moment lung. Dar cu timpul, ştiu bine că se va schimba. Sincer, unchiule…

Adrian păstră o lungă tăcere. Apoi zise:

— Am să plec, Dinny, dacă Hallorsen mă ia.

— O să te ia. Apleacă-te, unchiule. Trebuie să te sărut…

Adrian se aplecă. Sărutul îi ateriză pe nas. Un paracliser tuşi stingherit.

Întoarcerea la Condaford se efectuă cu maşina, în aceeaşi după-amiază, exact în ordinea de la sosire, cu tânărul Tasburgh la volan. În ultimele douăzeci şi patru de ore se arătase plin de tact, nu-i făcuse nici o cerere în căsătorie, şi Dinny îi era relativ recunoscătoare. Dacă Diana avea nevoie de linişte, aceeaşi nevoie o simţea şi ea. Alan plecă în aceeaşi seară, Diana şi copiii a doua zi, iar Clare se înapoie din lunga ei călătorie în Scoţia, astfel încât la Grange nu se găsea decât familia. Şi totuşi Dinny nu avea pace. Acum că se spulberase îngrijorarea pentru sărmanul Ferse, era apăsată şi frământata de situaţia lui Hubert. Ce extraordinară forţă răscolitoare mocnea în acea soluţie rămasă în suspensie!

Hubert şi Jean scriau misive vesele de pe Coasta de Est. Pretindeau că nu sunt deloc îngrijoraţi. Dar Dinny era neliniştită. Şi ştia că tot astfel se simţea şi maică-sa şi, mai cu seamă, tatăl ei. Clare era mai curând furioasă decât îngrijorată, şi efectul furiei se traducea printr-o stimulare a energiei, drept care inspecta împreună cu taică-su mânjii şi viţeii albi abia fătaţi, iar după-mesele dispărea cu maşina pe la reşedinţele învecinate, unde rămânea adeseori până după cină. Fiind un membru festiv în familie, era întotdeauna foarte solicitată. Aşa încât Dinny îşi consuma neliniştile în singurătate. Îi scrisese lui Hallorsen în legătură cu unchiul ei şi-i trimisese fotografia promisă, care o înfăţişa în toaleta ei de prezentare în societate, cu doi ani în urmă, când ea şi Clare, din economie, fuseseră prezentate la Curte împreună; Hallorsen îi răspunse prompt: Fotografia e încântătoare. Nimic nu mi-ar face mai multă plăcere decât să-l iau pe unchiul dumitale cu mine. Voi lua imediat contact cu el. Şi semnă: A dumitale slugă devotată.

Citi scrisoarea cu un sentiment de gratitudine, dar fără nici o vibraţie, şi se etichetă singură drept „bestie cu inima de piatră”. Împăcată în ceea ce-l privea pe Adrian, pentru că ştia că obţinerea unui concediu de un an putea fi lăsată fără grijă în seama lui Hilary, îşi concentră toate gândurile asupra lui Hubert, cu o crescândă presimţire funestă. Încercă să se convingă singură că aceasta provenea din faptul că nu avea nimic special de făcut, sau că era o reacţie după cazul Ferse şi după încordarea nervoasă în care se aflase; dar asemenea justificări erau neconvingătoare. Dacă nu-i acordau aici suficientă încredere lui Hubert, încât să-i refuze extrădarea, ce şanse va avea acolo? Petrecea minute întregi cercetând pe ascuns harta Boliviei, ca şi cum configuraţia geografică arării i-ar fi putut oferi putinţa de a pătrunde psihologia poporului. Şi niciodată nu a iubit cu mai multă pasiune Condafordul decât în aceste zile de zbucium. Moştenirea era inalienabilă, şi dacă Hubert ar fi fost trimis acolo şi condamnat, sau dacă murea în închisoare, ori era omorât de unul din cărăuşii aceia, şi dacă Jean nu avea nici un fiu, proprietatea avea să-i revină fiului celui mai mare al lui Hilary – verişor pe care abia dacă-l cunoaşte, elev la şcoală; rămânea în familie, da, dar era ca şi pierdută. De soarta lui Hubert atârna şi soarta căminului ei iubit. Şi, mirându-se de faptul că se mai putea gândi la interesele ei, când situaţia lui Hubert era cu atât mai importantă, constată totuşi că gândul n-o părăsea nici un moment.

Într-o dimineaţă, o convinse pe Clare s-o ducă cu maşina la Lippinghall. Dinny detesta să conducă, şi nu fără motiv, căci felul ei specific de a vedea partea hazoasă a locurilor pe lângă care trecea era de multe ori să-i pricinuiască buclucuri. Sosiră la vremea prânzului. Lady Mont tocmai se aşezase la masă şi le salută cu următoarele cuvinte:

— Dragele mele, ce provocare! Doar dacă puteţi mânca morcovi – unchiul vostru e plecat – fac atât de bine la stomac! Blore, vezi dacă Augustine are vreo pasăre friptă pe undeva. O, Blore, şi cere-i să prepare clătitele acelea cu dulceaţă pe care eu nu le pot mânca.

— Vai, mătuşă Em, nimic din ce nu poţi dumneata mânca, te rog!

— În momentul de faţă nu pot mânca nimic. Unchiul vostru se îngraşă, aşa că eu ţin cură de slăbire. Şi, Blore, nişte brânză ramequins, şi un vin bun – şi cafea.

— Vai, dar e îngrozitor, mătuşă Em!

— Struguri, Blore. Şi ţigările acelea din odaia domnului Michael. Unchiul vostru nu le fumează, iar eu fumez numai ţigări ieftine, ca să fac economie. Şi, Blore!

— Da, doamnă?

— Coctailuri, Blore.

— Mătuşă Em, noi nu bem niciodată coctailuri.

— Ba beţi; v-am văzut eu. Clare, tu eşti subţire; şi tu ţii cură de slăbire?

— Nu. Dar am fost în Scoţia, mătuşă Em.

— Vânătoare şi pescuit. Plimbaţi-vă prin casă. Vă aştept.

În timp ce-şi refăceau toaleta, Clare o întrebă pe Dinny:

— Unde a învăţat mătuşa Em să vorbească eliptic?

— Tata mi-a povestit o dată că a urmat o şcoală unde a nu vorbi eliptic era mai grav decât a nu face acordurile gramaticale. Le dădeau educaţie aristocratică, înţelegi? Dar nu-i aşa că-i scumpă?

Clare aprobă din cap, dându-şi uşor cu roşu pe buze.

Când intrară din nou în sufragerie, o auziră pe Lady Mont spunând:

— Pantalonii lui James, Blore…

— Da, doamnă!

— Arată de parcă stau să-i cadă. Se poate face ceva?

— Da, doamnă.

— Iată-vă! Mătuşa voastră Wilmet a plecat să stea un timp la Hen, Dinny. Tot timpul or să se ciondănească. Aveţi fiecare câte o bucată de pasăre rece. Dinny, ce-ai făcut cu Alan? E un tânăr atât de interesant şi permisia îi expiră mâine.

— N-am făcut nimic cu el, mătuşă Em.

— Deci asta-i. Dă-mi morcovii mei, Blore. Nu te măriţi cu el? Ştiu că are perspective la Curtea de Justiţie – pe undeva – prin Wiltshire, mi se pare. Vine la mine şi-mi plânge pe umăr din cauza ta.

Sub privirea lui Clare, Dinny rămase cu furculiţa în aer.

— Dacă nu eşti atentă, o să ceară să fie transferat în China şi o să se însoare cu faţa unui ofiţer de aprovizionare. Se spune că la Hong Kong e plin cu din ăştia. Oh! Mi s-a uscat portulaca, Dinny. Boswell şi Johnson au stropit-o cu bălegar lichid. N-au simţul mirosului. Ştii ce-au făcut o dată?

— Nu, mătuşă Em.

— Mi-au molipsit de guturai iepurele meu cu pedigri – au strănutat peste cuşcă, şi bietul sufleţel a murit. Le-am dat preaviz să plece, dar n-au plecat. Nu pleacă, ştii… Unchiul vostru îi răsfaţă. Tu cum stai cu măritişul, Dinny?

— Măritişul”, mătuşă Em!

— Găsesc că-i o expresie drăguţă, o folosesc ziarele necultivate. Dar te măriţi?

— Bineînţeles că nu.

— De ce? N-ai timp? într-adevăr nu-mi plac morcovii – sunt atât de deprimanţi! Dar unchiul vostru se apropie de o perioadă critică – trebuie să fiu atentă. Nu ştiu de ce au şi bărbaţii perioade critice. De drept, ar fi trebuit s-o fi depăşit.

— A depăşit-o, mătuşă Em. Unchiul Lawrence are şaizeci şi nouă de ani; nu ştiai?

— Mă rog, deocamdată nu prezintă nici un simptom. Blore!

— Da, doamnă.

— Pleacă.

— Da, doamnă.

— Există anumite lucruri, spuse Lady Mont de îndată ce uşa se închise, pe care nu le poţi discuta de faţă cu Blore – controlul naşterilor, ori despre unchiul vostru, mă rog, toate astea… Vai, biata Pussy!

Se ridică, se îndreptă spre fereastră, şi scăpă din mâna o pisică drept într-un răzor cu flori.

— Blore ăsta are o răbdare de înger cu ea, murmură Dinny.

— Bărbaţii, urmă Lady Mont întorcându-se la masă, o iau razna la patruzeci şi cinci de ani, şi o iau razna la şaizeci şi cinci de ani, şi nu mai ştiu când e etapa următoare. Eu n-am luat-o niciodată razna. Dar mă gândesc s-o fac cu pastorul.

— Se simte foarte singur acum, mătuşico?

— Nu; se distrează. Vine foarte des pe aici.

— Ar fi încântător dac-aţi putea face să iasă un scandal.

— Dinny!

— Unchiul Lawrence ar fi entuziasmat.

Lady Mont păru să intre într-un soi de comă.

— Unde-i Blore? întrebă ea. La urma urmei vreau şi eu o clătită din alea.

— I-ai spus să plece.

— Ah, da!

— Să sun, mătuşico? întrebă Clare. Cordonul e sub scaunul meu.

— L-am pus acolo pentru unchiul tău. Mi-a citit din Călătoriile lui Guliver, Dinny. Scriitorul ăla era grosolan de tot, ştii.

— Nu aşa de grosolan ca Rabelais, sau chiar că Voltaire.

— Tu citeşti cărţi vulgare?

— Oh, mă rog, ăştia sunt clasici.

— Se spune că e o carte, Achilles77 sau aşa ceva; unchi-tău a cumpărat-o la Paris, dar i-au confiscat-o la graniţă, la Dover. Ai citit-o?

— Nu, zise Dinny.

— Eu am citit-o, interveni Clare.

— Din câte mi-a povestit unchi-tău, nu s-ar fi cuvenit s-o citeşti.

— O, în zilele noastre se citeşte orice, mătuşico, n-are nici o importanţă!

Lady Mont îşi mută privirea de la o nepoată la cealaltă.

— Mă rog, spuse ea criptic, există şi Biblia. Blore!

— Da, doamnă!

— Cafeaua în hol, pe blana de tigru. Şi pune nişte mirodenii în foc. Blore, apa mea de Vichy!

După ce Lady Mont îşi bău paharul de Vichy, se ridicară de la masă.

— Superb! şopti Clare în urechea lui Dinny.

— Ce faceţi cu povestea lui Hubert? întrebă Lady Mont după ce se instalară în hol, la gura sobei.

— Fierbem în propria noastră zeamă, mătuşico.

— l-am spus lui Wilmet să stea de vorbă cu Hen. Ea frecventează curtea, după cum ştii. Şi apoi mai sunt avioanele astea. N-ar putea să zboare undeva?

— Unchiul Lawrence a depus o cauţiune pentru el.

— El n-ar obiecta. Ne-am putea dispersa şi de James, are polipi; şi ne-am putea descurca şi cu un singur grădinar, în loc de Boswell şi Johnson.

— Dar Hubert ar obiecta.

— Mie mi-e foarte drag Hubert, urmă Lady Mont, şi acum că-i însurat – măcar că prea repede. Uite, au sosit mirodeniile pentru foc.

Blore, purtând tava cu cafea şi ţigări, era urmat de James, care ducea un butuc de cedru înmiresmat; cât timp Lady Mont prepară cafeaua, se înstăpâni o tăcere religioasă.

— Zahăr, Dinny?

— Două linguriţe, te rog.

— Eu pun trei. Ştiu că îngraşă. Clare?

— Una te rog.

Fetele sorbiră cafeaua, şi Clare suspină:

— Fantastică!

— Da. De ce cafeaua dumitale e mai bună decât toate cafelele făcute de alţii, mătuşă Em?

— Aşa e, răspunse mătuşă-sa. În legătură cu nenorocitul ăla, Dinny: m-am simţit aşa de uşurată că până la urmă nu v-a atacat pe niciuna. Adrian o s-o ia acum pe Diana. Ce uşurare!

— Încă nu, o bucată de vreme, mătuşă Em; unchiul Adrian pleacă în America.

— De ce?

— Ne-am gândit cu toţii că-i mai bine aşa. Până şi el a căzut de acord.

— Când s-o urca în Paradis, va trebui să-l ducă cineva de mână, altfel n-o să nimerească înăuntru, îşi dădu cu părerea Lady Mont.

— Fără îndoială c-o să aibă un loc rezervat.

— Nu se ştie niciodată. Pastorul tocmai ne predica ceva în legătură cu asta, duminica trecută.

— Predică bine?

— Mă rog, plăcut.

— Cred că Jean îi scria predicile.

— Da; înainte, predicile lui erau mai piperate. De unde am luat expresia asta, Dinny?

— Cred că de la Michael.

— El prinde întotdeauna orice. Pastorul zicea că trebuie să ne privăm de toate plăcerile; după aceea a venit aici, la prânz.

— Şi s-a îndopat pân-a plesnit?

— Da.

— Cât cântăreşte, mătuşă Em?

— Dezbrăcat – nu ştiu.

— Dar îmbrăcat?

— Ei, destul de mult! Are de gând să scrie o carte.

— Despre ce?

— Despre familia Tasburgh. A fost aia pe care erau cât pe-aci s-o îngroape şi după aceea a trăit în Franţa, numai că prin naştere era o Fitzherbert. Pe urmă a mai fost ăla care a luptat în bătălia de la… cum îi zice? Nu Spaghetti – cealaltă, mâncare pe care ne-o serveşte din când în când Augustine…

— Navarino78? Dar a participat într-adevăr?

— Da, dar s-a spus că n-a participat. Şi pastorul vrea să facă lumină în chestiunea asta. Pe urmă a mai existat un Tasburgh decapitat, care a fost dat uitării şi neconsemnat nicăieri. Pastorul l-a mirosit.

— Sub domnia cui?

— Mie domniile nu-mi intră niciodată în cap, Dinny. Eduard al şaselea – sau al patrulea, aşa ceva. Unul sângeros. Pe urmă a mai fost ăla care s-a căsătorit cu cineva din familia noastră. Roland îl chema – sau l-o fi chemând altfel? Dar a făcut nu ştiu ce, ceva grozav – şi i-au luat pământurile. Recalcitrant – ce-nseamnă asta?

— Înseamnă, mătuşico, că era catolic în timpul unei domnii protestante.

— Întâi i-au ars casa. E în Mercurius Rusticus79 sau în nu ştiu ce altă carte. Pastorul zice că era foarte iubit. I-au dat foc la casă în două rânduri, aşa mi se pare, şi pe urmă au prădat-o – sau o fi fost invers? Avea un şanţ de întăritură. Există o listă cu tot ce i-au luat.

— Ce palpitant!

— Dulceţuri, şi argintărie, şi pui, şi rufărie, cred că i-au luat şi umbrelă, sau în tot cazul ceva caraghios.

— Când s-a petrecut asta, mătuşico?

— În timpul Războiului Civil. El era regalist. Acuma îmi aduc aminte că nu-l chema Roland, ci pe ea o chema Elisabeth, după tine, Dinny. Istoria se repetă.

Dinny îşi pironi privirile pe butucul de cedru.

— Pe urmă a mai fost ultimul amiral – sub William al patrulea – care a murit din beţie, amiralul, nu William. Pastorul zice că nu, aşa că scrie cartea ca să dovedească. Zice că a răcit şi a luat rom ca să-i treacă, şi i-a căzut greu – expresia asta de unde am luat-o?

— Eu o folosesc uneori, mătuşico.

— Da. Aşa că sunt o sumedenie, vezi bine, în afară de ăia, plicticoşi, şi merg îndărăt până la Eduard Confesorul80, sau nu mai ştiu până la care. Vrea să aducă dovezi că familia lor e mai veche decât a noastră. Ce stupid!

— Mătuşa mea dragă! murmură Clare. Cine o să citească asemenea carte?

— Nu cred că va fi citită. Dar el o să fie încântat să-şi hrănească snobismul cu ea; şi o să-l ţină treaz. Uite-l pe Alan! Clare, tu mi-ai văzut straturile de portulacă? Facem un tur?

— Mătuşă Em, n-ai pic de ruşine, îi susură Dinny în ureche; şi apoi nici n-are rost.

— Dacă nu izbuteşti de prima dată” – ţi aminteşti cum cântam în fiecare dimineaţă când eram mici? Aşteaptă să-mi iau pălăria, Clare.

Ieşiră împreună.

— Aşadar, îţi expiră permisia, Alan? îl întrebă Dinny când se găsi singură cu tânărul. Unde pleci?

— Portsmouth.

— E frumos?

— Ar putea fi şi mai rău,. Dinny. Vreau să-ţi vorbesc în legătură cu Hubert. Dacă lucrurile se încurcă la tribunal, la viitoarea înfăţişare, ce-o să se întâmple?

Brusc, toate „balonaşele şi clipocitul” lui Dinny se volatilizară; se cuibări pe o pernă la gura sobei şi înălţă o privire tulburată.

— M-am interesat, continuă tânărul Tasburgh; se mai aşteaptă două sau trei săptămâni ca Ministerul de Interne să poată cunoaşte cazul, şi apoi, dacă el îşi dă confirmarea, o să-l expedieze cât mai repede cu putinţă. Probabil că de la Southampton.

— Doar nu crezi într-adevăr că o să se ajungă până acolo?

Alan zâmbi posomorât.

— Nu ştiu. Ia gândeşte-te ce-ar fi fost dacă un bolivian ar fi omorât pe cineva de aici, de la noi, şi ar fi plecat îndărăt; l-am fi cerut cu îndârjire, nu-i aşa, şi-am fi făcut pe dracu-n patru să punem mâna pe el.

— Dar e fantastic!

Tânărul o privi cu compasiune plină de fermitate.

— Noi sperăm că totul să se desfăşoare cum e mai bine; dar dacă lucrurile ies rău, trebuie făcut ceva. Eu n-am de gând să stau cu braţele încrucişate, şi nici Jean.

— Dar ce se poate face?

Tânărul Tasburgh dădu ocol holului, inspectând uşile; apoi, aplecându-se asupra lui Dinny, spuse:

— Hubert trebuie să fugă, la asta m-am gândit zi de zi de când m-am întors din Chichester. Eu şi cu Jean punem totul la cale – dacă va fi cazul.

Dinny îi luă mâna.

— Dragul meu, e o nebunie!

— Nu-i o nebunie mai mare decât alte o mie de lucruri care s-au petrecut în război.

— Dar aşa ceva ţi-ar ruina ţie cariera.

— La naiba cu cariera mea! Să vă văd pe tine şi pe Jean distruse pentru ani şi ani de zile, şi pe un om ca Hubert doborât în chip mârşav – ce părere ai?

Dinny îi strânse cu putere mâna, apoi îi dădu drumul.

— Nu-i posibil, nu se va ajunge până acolo. Şi apoi, cum ai putea pune mâna pe Hubert? Ar fi sub escortă.

— Nu ştiu, dar am să aflu exact unde şi când, dacă va fi nevoie. Ce-i sigur e că din momentul în care-l expediază acolo, şansele lui sunt minime.

— Cu Hubert ai stat de vorbă?

— Nu. Până în prezent totul e foarte vag.

— Sunt sigură că el n-o să consimtă.

— Jean o să aibă grijă de asta.

Dinny scutură din cap.

— Nu-l cunoşti pe Hubert; n-o să-ţi îngăduie niciodată.

Alan rânji, şi Dinny îşi dădu subit seama că nu l-ar fi putut scoate cu una, cu două din hotărârile lui.

— Profesorul Hallorsen ştie?

— Nu, şi nu va şti decât dacă-i absolut necesar. Dar e un tip de calitatea-ntâi, recunosc.

Dinny surise uşor.

— Da, e calitatea-ntâi; dar supradimensionat.

— Dinny, nu eşti înamorată de el, nu?

— Nu, dragul meu.

— Ei, slavă Domnului pentru asta. Vezi tu, probabil că n-or să-l trateze pe Hubert ca pe un criminal de rând. Şi poate că acest lucru o să uşureze evadarea.

Dinny îl privi, înfiorată până-n măduva oaselor. Într-un fel, această din urmă remarcă o convinsese de realitatea intenţiilor lui.

— Încep să înţeleg, Zeebrugge. Dar…

— Fără nici un dar şi capul sus! Vaporul cu poşta soseşte poimâine şi cazul va fi reluat. Am să te văd la tribunal, Dinny. Acum trebuie s-o şterg – asta a fost evadarea mea cotidiană. Am vrut doar să ştii, Dinny, că în cazul când lucrurile iau întorsătura cea mai proastă, nu avem de gând să le acceptăm cu braţele încrucişate. Salut-o pe Lady Mont din parte-mi; n-am s-o mai revăd. La revedere, şi Domnul să te aibă în pază.

Îi sărută mâna şi se mistui din încăpere înainte ca ea să fi putut spune un cuvânt.

Dinny se aşeză lângă buturugă de cedru, foarte liniştită şi ciudat de mişcată. Ideea unei sfidări a legii nu-i trecuse până acum prin cap, poate din cauză că nici un moment nu crezuse cu adevărat că Hubert va fi condamnat. Nici acum nu putea crede, ceea ce făcea ca această „nebunie” să i se pară mai palpitantă; căci, lucru demn de remarcat, cu cât riscul e mai puţin probabil, cu-atât pare mai senzaţional. Şi senzaţia palpitantă era însoţită de un sentiment mai tandru pentru Alan. Faptul că nici măcar nu-i adresase o cerere în căsătorie îi sporea convingerea că-i vorbise foarte serios. Şi întinsă pe blana de tigru, sursa unor senzaţii nu prea zguduitoare pentru cel de-al optulea baronet care, cocoşat pe un elefant, îi împuşcase proprietarul tocmai când se ferea să fie observat. Dinny îşi încălzi trupul la dogoarea buturugii de cedru, şi spiritul la sentimentul că se află mai aproape ca oricând de focurile vieţii. Quince, bătrânul spaniel alb-negru al unchiului ei, care în timpul frecventelor absenţe ale stăpânului acorda prea puţin interes rasei umane, veni agale de-a lungul holului şi, tolănindu-se pe jos, îşi lăsă capul pe labele din faţă şi ridică spre ea ochii tiviţi de margini roşii.

„S-ar putea să fie aşa, s-ar putea să nu fie” părea câinele să spună. Butucul fâsâia uşurel şi un ceas bătrânesc, la capătul opus al holului, bătu de trei ori, cu specifică încetineală.