XXXII.

Ori de câte ori se aşteaptă un rezultat hotărâtor, fie că-i vorba de un meci de probă ultimatum81, de cursele din Cambridgeshire, sau de execuţia prin spânzurătoare a unui om, nerăbdarea se zbate vijelios abia în ultimele câteva ore; astfel încât suspensia în care trăia familia Cherrell deveni chinuitoare în ziua când trebuia să aibă loc procesul amânat al lui Hubert. Aşa precum clanurile din vechime, cuibărite în ţara muntoasă, se adunau fără a fi strigate când unul de-ai lor se afla în primejdie, şi acum rubedeniile lui Hubert se strânseseră cu toatele la tribunalul poliţienesc. Cu excepţia lui Lionel, care se afla în sesiune, a copiilor săi şi ai lui Hilary, care erau la şcoală, toţi ceilalţi se găseau acolo. Ai fi putut crede că-i o nuntă sau o înmormântare, de n-ar fi fost expresiile sobre de pe feţele lor şi senzaţia de nemeritată persecuţie din minţile lor. Dinny şi Clare şedeau între tatăl şi mama lor, avându-i alături pe Jean, Alan, Hallorsen şi Adrian; în spatele lor erau aşezaţi Hilary cu soţia sa, Fleur, Michael şi mătuşa Wilmet; un rând mai în spate se găseau Sir Lawrence şi Lady Mont, iar în fund de tot, pastorul alcătuia vârful de lance al unei falange orânduita invers.

Intrând împreună cu avocatul său, Hubert le adresă zâmbetul solidarităţii de clan.

Acum că se afla cu adevărat la tribunal, Dinny se simţea cu desăvârşire apatică. Fratele ei nu avea nici o vină decât cea de a se fi aflat în legitimă apărare. Chiar dacă aveau să-l condamne, el tot nevinovat rămânea. Şi, după ce răspunse zâmbetului aruncat de Hubert, îşi concentră atenţia asupra lui Jean. Dacă fata asta arătase vreodată a leopard-femelă, apoi acum arăta; ochii stranii, adânci i se plimbau întruna de la „puiul ei” la cel care ameninţa să i-l smulgă.

După ce dovezile prezentate la prima înfăţişare au fost recapitulate, probele noi – mărturia lui Manuel – fură produse de avocatul lui Hubert. Acum însă apatia lui Dinny se spulberă, pentru că mărturia lui Manuel fu confruntată cu o alta, prestată sub jurământ de patru cărăuşi, în care se declara că Manuel nu fusese de faţă la scena împuşcării.

A urmat un adevărat moment de groază.

Patru metişi împotriva unuia singur! Dinny văzu mijind pe faţa magistratului o expresie de descumpănire.

— Cine a furnizat această a doua depoziţie, domnule Buttall?

— Avocatul din La Paz însărcinat cu acest caz, Înălţimea-voastră. I s-a adus la cunoştinţă că tânărul Manuel a fost solicitat să depună mărturie.

— Înţeleg. Ce părere aveţi acum asupra cicatricii pe care ne-a înfăţişat-o acuzatul?

— În afară de afirmaţiile acuzatului, Sir, nici dumneavoastră şi nici eu nu avem la dispoziţie vreo dovadă asupra felului şi momentului când a fost produsă această cicatrice.

— Aşa este. Sper că nu vrei să insinuezi că cicatricea a putut fi produsă de mort, după ce-a fost împuşcat?

— Dacă tânărul Castro, scoţând un cuţit, a căzut cu faţa în jos, după ce a fost împuşcat, ipoteza poate fi concepută.

— Cred că nu e plauzibilă, domnule Buttall.

— Nu. Dar din dovezile mele reiese că împuşcătura a fost deliberată, executată cu sânge rece, de la o distanţă de câţiva iarzi. Nu rezultă nicăieri că tânărul Castro ar fi scos un cuţit.

— Deci concluzia ar fi următoarea: ori mint cei şase martori ai dumitale, ori mint acuzatul şi băiatul Manuel.

— Astfel apare situaţia, Înălţimea-voastră. Rămâne la latitudinea dumneavoastră să hotărâţi dacă trebuie luate în seamă depoziţiile prestate sub luare de jurământ de către şase cetăţeni, sau de doi.

Dinny îl văzu pe magistrat răsucindu-se în scaun.

— Sunt perfect conştient de acest lucru, domnule Buttall. Căpitane Cherrell, ce-aveţi de spus despre această depoziţie care afirmă că băiatul Manuel nu a fost prezent la scenă?

Privirile lui Dinny se repeziră la faţa fratelui său. Era o faţă impasibilă, chiar vag ironică.

— Nimic, Sir. Nu ştiu unde se afla Manuel. În momentele acelea eram prea preocupat să-mi salvez viaţa. Tot ce ştiu este că aproape imediat după aceea a venit la mine.

— Aproape? La cât timp după aceea?

— Sincer, n-aş putea să vă spun, Sir – poate că după un minut. Încercam să-mi opresc hemoragia; am leşinat de îndată ce-a venit.

În timpul pledoariilor celor doi avocaţi, Dinny recăzu în vechea-i stare de apatie. Îşi reveni din nou în cele cinci minute de tăcere care urmară. Din toată asistenţa doar singur magistratul părea ocupat; şi făcea impresia că n-o să mai isprăvească niciodată. Printre genele plecate, Dinny îl vedea consultând ba o hârtie, ba alta; avea o faţă roşie, un nas lung, o bărbie ascuţită, şi ochi care-i plăceau ori de câte ori îi putea vedea. Dinny ştia instinctiv că magistratul se găsea într-o situaţie penibilă. În cele din urmă, vorbi:

— În cazul de faţă se pune întrebarea nu dacă o crimă a fost sau nu comisă, sau dacă acuzatul a comis-o sau nu; am doar a mă întreba dacă dovezile ce mi-au fost înfăţişate sunt suficiente ca să consider crima un delict pasibil de extrădare, dacă mandatul emis în străinătate este autentificat, şi dacă mi s-au adus dovezile necesare să justifice în ţara noastră hotărârea că acuzatul să fie deferit mai departe justiţiei. Se opri un moment din vorbă, apoi continuă. Nu încape nici o îndoială că crimă comisă constituie un delict pasibil de extrădare şi că mandatul emis în străinătate este autentificat.

Făcu din nou o pauză în vorbire şi, în tăcerea de mormânt care urmă, Dinny auzi un suspin prelung, scos parcă de o nălucă, atât răsună de singuratic şi nepământenesc. Ochii magistratului se opriră o clipă pe faţa lui Hubert, după care reluă:

— Cu regret am ajuns la concluzia că e de datoria mea ca, pe temeiul dovezilor prezentate, să-l arestez pe acuzat până la predarea către statul străin, pe baza unui mandat al Secretarului Ministerului de Interne, dacă acesta va socoti cu cale să-l emită. Am ascultat declaraţiile acuzatului şi anume că ar fi existat o justificare precedentă, conform căreia actul comis nu s-ar înscrie în categoriile crimei, declaraţii susţinute de depoziţia unui martor şi contrazisă de depoziţiile altor patru martori. Nu am posibilitatea să discern între aceste depoziţii contradictorii, decât în măsura în care proporţia argumentelor este de patru la unu, drept care nu-mi este îngăduit să stau la îndoială. În faţa depoziţiilor prestate sub jurământ a şase martori cum că omorul a fost deliberat, nu cred că declaraţia contrară, nesusţinută, a acuzatului, m-ar fi justificat, în cazul unui delict comis aici în ţară, să resping darea în judecată; în consecinţă nu pot accepta această declaraţie ca pe o justificare pentru a respinge darea în judecată când e vorba de un delict comis într-o ţară străină. Nu şovăi să recunosc neplăcerea cu care am ajuns l-a această concluzie, dar consider că pentru mine nu există altă ieşire. Repet, întrebarea nu se pune dacă acuzatul este vinovat sau nu, ci dacă justiţia trebuie sau nu să-şi urmeze cursul. Nu am căderea să iau asupră-mi răspunderea de a opri cursul justiţiei. În asemenea cazuri, ultimul cuvânt aparţine Secretarului de Stat, care emite mandatul de predare. Aşadar, te condamn la închisoare, până la emiterea mandatului sus-menţionat. Nu vei fi predat până în cincisprezece zile şi ai dreptul să soliciţi un mandat de Habeas Corpus cu privire la legalitatea deţinerii dumitale. Nu am puterea să-ţi mai acord eliberarea pe cauţiune; dar s-ar putea s-o obţii, dacă doreşti, adresându-te Curţii Supreme.

Ochii îngroziţi ai lui Dinny îl văzură pe Hubert stând în picioare, foarte drept, înclinându-se uşor în faţa magistratului şi părăsind boxa cu un pas rar, fără a arunca o privire îndărăt. În spatele lui, avocatul părăsea la rândul său tribunalul. Rămase încremenită şi singurele ei impresii din următoarele câteva minute fură produse de faţa împietrită a lui Jean şi de mâinile brune ale lui Alan încleştate pe mânerul bastonului.

Îşi reveni în fire, conştientă de lacrimile care şiroiau pe obrajii mamei ei şi de faptul că taică-su stătea în picioare.

— Haideţi! spuse el. Să ieşim de aici. În clipa aceea îi era mai milă de tatăl ei decât de oricine altcineva. De când se pornise toată istoria asta, sărmanul vorbise atât de puţin şi simţise atât de mult! Era înfiorător pentru el. Dinny îi înţelegea foarte bine simţirile lui simple. Pentru el, faptul că fusese respins cuvântul dat de Hubert însemna nu numai o insultă zvârlita în faţa fiului său şi lui însuşi ca părinte al lui Hubert, ci o insultă adusă tuturor principiilor în care ei credeau şi pe care o reprezentau; o insultă la adresă a tot ce înseamnă ostaş şi gentleman! Orice s-ar mai întâmpla de-acum înainte, peste aşa ceva nu va putea să treacă. Ce inexorabilă incompatibilitate între justiţie şi ceea ce e just! Existau oare oameni mai onorabili decât tatăl şi fratele ei şi, poate, chiar decât acest magistrat? Ieşind afară în Bow Street, această cloacă răscolită de viaţă şi de trafic, Dinny observă că toată familia era în păr, în afară de Jean, Alan şi Hallorsen. Sir Lawrence propuse:

— Trebuie să ne urcăm în maşini şi să plecăm. Veniţi cu toţii în Mount Street să ne consultăm ce-i mai bine să facem.

Când, o jumătate de oră mai târziu, se adunară cu toţii în salonul mătuşii Em, cei trei erau tot absenţi.

— Ce s-a întâmplat cu ei? întrebă Sir Lawrence.

— Presupun că s-au dus după avocatul lui Hubert, răspunse Dinny; dar ştia ea ce ştia.

Se urzea un plan disperat, şi Dinny participă cu o atenţie distrată la consiliul de familie.

După părerea lui Sir Lawrence, tot Bobbie Ferrar era omul de care aveau nevoie. Dacă el nu putea să obţină ceva de la Walter, atunci nimeni n-ar fi obţinut. Propuse să-i viziteze din nou, pe el şi pe marchiz.

Generalul nu rostea o vorbă. Stătea deoparte, examinând unul dintre tablourile cumnatului său, evident fără să-l vadă. Dinny îşi dădu seama că nu lua parte la discuţie pentru că nu putea. Se întrebă la ce s-o fi gândind. La vremea când era tânăr, ca fiul lui, şi proaspăt căsătorit; la zilele lungi de campanie, sub un soare torid, printre nisipurile şi pietrele din India şi Africa de Sud; la zilele şi mai lungi ale rutinei administrative; la cercetarea încordată a hărţilor, cu ochii pe ceas şi urechea la telefon; la rănile lui şi la lunga boală a fiului său; la cele două vieţi închinate armatei şi la această răsplată finală?

Dinny stătea foarte aproape de Fleur, simţind instinctiv că din mintea aceea limpede şi ageră ar putea veni o sugestie de reală valoare.

— Moşierul e în relaţii bune cu guvernul; m-aş putea duce la Bentworth, îl auzi pe Hilary spunând, iar tatăl lui Jean adăugă:

— Ah! L-am cunoscut la Eton, vin şi eu cu dumneata.

O auzi pe mătuşa Wilmet rostind arţăgoasă:

— Am să mă duc din nou la Hen care are legături cu Curtea.

Apoi pe Michael:

— Peste două săptămâni are loc sesiunea Parlamentului.

Şi Fleur iritată:

— N-are nici un rost, Michael. Şi nici presa nu poate ajuta. Am eu o idee.

„Ah!” îşi spuse Dinny şi se trase mai aproape de ea.

— Noi n-am pătruns îndeajuns de adânc problema. Ce substrat are? De ce se preocupă atâta guvernul bolivian de soarta unui metis? Nu de omor le pasă, ci de ofensă adresată ţării lor. Un străin să biciuiască şi să împuşte pe unul de-ai lor!

Ar fi nevoie să facem ceva cu ministrul Boliviei, ca să-i spună lui Walter că nu le mai pasă de ce s-a întâmplat.

— Nu-l putem răpi, mormăi Michael; e ceva ce nu se practică în cercurile înalte.

Un zâmbet palid adie pe buzele lui Dinny; nu era prea sigură de cele afirmate de Michael.

— Am să văd eu, murmură Fleur, vorbind ca pentru sine. Dinny, tu trebuie să vii la noi. Rămânând aici, n-o să avansăm cu nimic. Ochii ei trecură rapid în revistă pe cei nouă vârstnici.

— Am să mă duc la unchiul Lionel şi la Alison. El, fiind proaspăt numit judecător, nu va îndrăzni să mişte un deget, dar ea se va mişca. Îi cunoaşte pe toţi membrii legaţiilor. Vrei să vii, Dinny?

— Ar trebui să rămân cu mama şi cu tata.

— Părinţii tăi vor sta aici, tocmai i-a invitat Em. Dacă rămâi şi tu în Londra, vino pe la noi cât de des poţi; s-ar putea să fii de folos.

Dinny dădu din cap, uşurată că rămâne în Londra, căci gândul de a se afla la Condaford în timpul acestei perioade de suspensie era apăsător.

— Acum o să plecăm, spuse Fleur, şi mă duc imediat la Alison.

Michael zăbovi un pic, atât cât să-i strângă braţul lui Dinny.

— Capul sus, Dinny! Găsim noi un chip să-l scoatem din beleaua asta. De n-ar fi fost acest Walter! E un individ de speţa cea mai infectă. A-ţi închipui că eşti „just”, înseamnă a fi obtuz.

După ce plecă toată familia în afară de părinţii ei, Dinny se apropie de taică-său. Stătea tot în faţa unui tablou, dar nu a aceluiaşi. Vârându-şi mâna sub braţul lui, îi spuse:

— Tăticule scump, totul o să se aranjeze. Ţi-ai dat seama că magistratului îi părea într-adevăr rău? El nu avea nici o putere, dar Ministrul de Interne are.

— Mă gândeam, răspunse generalul, ce s-ar face oamenii din ţara asta dacă noi, militarii, n-am munci cu sudoarea frunţii şi nu ne-am risca vieţile pentru ei. Vorbea fără amărăciune şi chiar fără emfază. Mă gândeam, urmă el, de ce să continuăm a ne face datoria, din moment ce cuvântul nostru nu este crezut? Mă întrebam ce s-ar fi întâmplat cu magistratul ăsta – oh, recunosc, e un tip cum trebuie, în raport cu optica lui – dacă băieţi ca Hubert nu s-ar fi înrolat înainte de a fi împlinit vârsta potrivită? Mă întrebam de ce ne-om fi ales noi o viaţă care pe mine m-a împins la marginea falimentului, iar pe Hubert în încurcătura asta, în loc să ne fi lăfăit comod şi confortabil în afaceri sau în justiţie? Cariera de o viaţă a unui om nu valorează nici cât o ceapă degerată când survine un lucru ca ăsta? Resimt totul ca o insultă adusă armatei, Dinny.

Urmări mişcarea spasmodică a mâinilor lui, încleştate de parcă se găsea „pe loc repaos”, şi se simţi din toată inima alături de dânsul, deşi îşi dădea perfect de bine seama ce lipsită de logică era excepţia pe care o cerea. „Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă din Lege nu va trece.” Nu suna astfel textul pe care îl citise de curând în ceea ce sugerase ea că ar putea fi un cod naval secret?

— Ei, încheie el, trebuie să plec acum cu Lawrence. Dinny, ai grijă de maică-ta, o doare rău capul.

După ce trase obloanele dormitorului mamei ei, îi aplică remediile uzuale şi o lăsă singură ca să încerce să adoarmă, Dinny coborî din nou. Clare ieşise în oraş şi salonul, până mai adineauri atât de populat, părea acum pustiu. Îl străbătu în toată lungimea şi deschise capacul pianului. O voce spuse:

— Nu, Polly, du-te şi te culcă, sunt prea amărâtă!

Dinny o zări pe mătuşă-sa în nişa din capătul încăperii, depunându-şi papagalul în colivie.

— N-am putea fi amărâte împreună, mătuşă Em?

Lady Mont se răsuci pe călcâie.

— Dinny, lipeşte-ţi obrazul de-al meu.

Dinny se execută. Obrazul mătuşii era roz şi bucălat şi neted şi o făcu să se relaxeze.

— Am ştiut din capul locului ce-o să spună, urmă Lady Mont; avea un nas aşa de lung! Până-n zece ani o să-i atingă bărbia. De ce i-o fi răbdând pe ăştia, nu ştiu. Cu un om ca ăsta nu faci nimic. Hai să plângem, Dinny. Tu stai acolo, şi eu aici.

— Obişnuieşti să plângi zgomotos sau în surdină, mătuşă Em?

— Şi-aşa, şi-aşa. Începe tu. Un om care n-are curajul să-şi ia o răspundere! Eu mi-aş fi luat răspunderea cu inima uşoară, Dinny. De ce nu i-a spus pur şi simplu lui Hubert: „Du-te şi nu mai păcătui”?

— Dar Hubert n-a păcătuit.

— Cu atât mai rău. Să dai atenţie străinilor! Ieri şedeam la fereastră, la Lippinghall, şi pe terasă erau trei grauri, iar eu am strănutat de două ori. Crezi că mi-au dat cea mai mică atenţie? Unde-i Bolivia?

— În America de Sud, mătuşă Em.

— Niciodată n-am fost bună la geografie. Hărţile pe care le făceam eu erau cele mai proaste din toată istoria şcolii, Dinny. O dată mi s-a pus întrebarea unde l-a sărutat Livingstone pe Stanley82 şi eu am răspuns: la cascada Niagara. Şi n-a fost aşa.

— Ai greşit doar cu un continent, mătuşico.

— Da. Niciodată n-am văzut pe cineva să râdă cum a râs atunci profesoara mea. Exagerat – era o grăsană. Socot că Hubert e slab.

— A fost întotdeauna slab, dar de când s-a însurat arată mai puţin „îndopat”.

— Jean e mai plină, dar asta-i natural. Şi tu ar trebui, Dinny, să ştii…

— Nu te-am ştiut aşa preocupată să căsătoreşti oamenii, mătuşico.

— Ce s-a întâmplat deunăzi pe blana de tigru?

— Asta nu pot să-ţi spun, mătuşă Em.

— Atunci trebuie să fi fost rău de tot.

— Sau vrei să spui bine de tot?

— Râzi de mine.

— M-ai ştiut vreodată lipsită de respect, mătuşico?

— Da. Îmi aduc perfect de bine aminte că ai scris o poezie despre mine:

De mătuşa Em nu-mi pasă, Zice că nu văd de casă.

Dar ea vede? Eu fac gem Mai bun ca mătuşa Em.

Am păstrat-o. Am gândit că denotă personalitate.

— Asemenea drac eram?

— Da. Nu există nici un mijloc să scurtezi câinii, nu-i aşa? Şi arătă spre prepelicarul auriu întins pe un covoraş. Bonzo are o talie prea lungă.

— Ţi-am prezis, mătuşă Em, încă de pe când era pui.

— Da, dar n-am observat până n-a început să scotocească după iepuri. Nu poate sări ca lumea peste vizuină. Şi asta îl face să pară neputincios. Ei bine, Dinny, dacă nu plângem, ce altă să facem?

— Să râdem? murmură Dinny.