XXXIII.

Întrucât tatăl ei şi Sir Lawrence nu reveneau la cină, maică-sa rămăsese în pat, iar Clare se dusese în vizită la nişte prieteni, Dinny luă masa de seară singură cu mătuşa ei.

— Mătuşă Em, spuse ea după ce isprăviră, ai ceva împotrivă dacă mă duc la Michael? Fleur a avut o impulsie.

— Cum aşa? se miră Lady Mont. E prematur – aşteaptă să nască abia în martie.

— Te gândeşti la convulsie, mătuşico. O impulsie înseamnă c-a împins-o din spate o idee.

— Atunci de ce nu spui aşa?

Cu această simplă respingere a unor forme de vorbire mai tehnică, Lady Mont sună.

— Blore, un taxi pentru domnişoara Dinny. Şi, Blore, când se întoarce Sir Lawrence, anunţă-mă; mă duc să fac o baie fierbinte şi să mă spăl pe cap.

— Da, doamnă.

— Dinny, tu când eşti tristă nu te speli pe cap?

În maşină, îndreptându-se spre South Square în seara aceea pâcloasa şi întunecată, Dinny fu năpădită de o melancolie cum nu mai încercase până acum. Când se gândea la Hubert întemniţat într-o celulă, smuls de lângă soţie la trei săptămâni după nuntă, cu perspectiva unei despărţiri ce-ar fi putut deveni permanentă, şi înfruntând o soartă la care nici nu te puteai gândi – toate acestea din cauză că ceilalţi erau prea scrupuloşi ca să închidă ochii şi să-l creadă pe cuvânt – simţea teama şi furia dospind în sufletul ei, ca arşiţa încinsă ce precede o furtună.

Le găsi pe Fleur şi pe mătuşa ei, Lady Alison, discutând despre metode şi mijloace. Ambasadorul Boliviei era pare-se plecat, aflându-se în convalescenţă după o boală, şi un subaltern îi ţinea locul. După părerea Lady-ei Alison, acest lucru îngreuna situaţia, pentru că locţiitorul nu-şi va lua, probabil, nici o răspundere. Oricum, va aranja o masă la care vor fi invitaţi Fleur şi Michael, şi Dinny dacă doreşte; dar Dinny scutură din cap – îşi pierduse încrederea în posibilităţile ei de a manipula personalităţile publice.

— Dacă dumneata şi Fleur faceţi foarte bine faţă, mătuşă Alison, eu una nu izbutesc. Dar Jean, când vrea, e deosebit de atrăgătoare.

— Jean tocmai a telefonat, Dinny. Mi-a cerut să-ţi spun, dacă vii pe aici, că te roagă să treci s-o vezi, în apartamentul lor; altfel avea de gând să-ţi scrie.

Dinny se ridică în picioare.

— Mă duc numaidecât.

O porni grăbită prin ceaţă, de-a lungul cheiului, şi coti luând-o în jos spre blocurile cu apartamente muncitoreşti, unde-şi găsise Jean locuinţa. Pe la colţuri de stradă, băieţandrii răcneau cele mai arzătoare noutăţi ale zilei; Dinny cumpără un ziar că să vadă dacă era menţionat cazul lui Hubert, şi-l despături la lumina unui felinar. Da! Era! Deferire în justiţie a unui ofiţer britanic. Extrădare pe baza acuzaţiei de omor prin împuşcare! Cât de puţină atenţie ar fi acordat acestei ştiri, dacă n-ar fi privit-o pe ea. Dar, spre tortura ei şi a familiei, pentru public vestea însemna o mică şi excitantă plăcere. Nefericirile altora sunt un divertisment; iar pentru ziare, sursă de existenţă. Omul care-i vânduse ziarul, avea o faţă sfrijită, haine soioase şi era şchiop; şi, revărsând un strop de libaţiune din cupa ei de amărăciuni, Dinny îi restitui ziarul şi-i dădu un şiling. Ochii omului se holbară într-o privire nedumerită şi gura îi rămase uşor căscată. „Câştigase oare lozul cel mare – cucoana asta?”

Dinny urcă treptele de cărămidă. Apartamentul era la etajul doi. În faţa uşii, un motan negru se învârtea în jurul propriei cozi. Se roti de şase ori în loc, apoi se aşeză, îşi ridică în aer una din labele din spate şi începu s-o lingă.

Chiar Jean îi deschise uşa. Evident, se afla în chinurile împachetatului, lucru vădit de două combinezoane care-i atârnau pe braţ. Dinny o sărută şi se uită în jur. Venea pentru prima dată aici. Uşile micului salon, ale dormitorului, ale bucătăriei şi sălii de baie stăteau deschise; pereţii vopsiţi în tempera erau verzui că mărul, iar duşumelele acoperite cu un linoleum verde deschis. Mobila era alcătuită dintr-un pat dublu şi câteva valize în dormitor, două fotolii şi o măsuţă în salonaş; o masă de bucătărie şi nişte săruri de baie într-un vas de sticlă; nici carpete, nici tablouri, nici cărţi, doar nişte perdele de pânză imprimată la ferestre, şi un dulap-cuier de-a lungul unui întreg perete din dormitor, de pe care Jean desprinsese hainele îngrămădite teanc pe pat. O aromă de cafea şi de săculeţe cu lavandă deosebea atmosfera din casă de cea de pe scări.

Jean lăsă din mina combinezoanele.

— Vrei puţină cafea, Dinny? E proaspăt preparată.

Turnă cafeaua în două ceşti, o îndulci, îi oferi una lui Dinny împreună cu un pachet de ţigări, apoi o pofti printr-un gest să ia ioc într-un fotoliu, şi ea se aşeză în celălalt.

— Deci ţi s-a transmis mesajul meu. Mă bucur c-ai venit – venirea ta mă scuteşte să fac un pachet. Am oroare să fac pachete. Tu nu?

Răceala şi expresia ei netulburată i se părură lui Dinny miraculoase.

— L-ai mai văzut pe Hubert după proces?

— Da. Se simte foarte bine. N-are o celulă proastă, aşa mi-a spus, şi i s-au dat cărţi şi hârtie de scris. Poate primi hrană; numai de fumat n-are voie. Cineva ar trebui să intervină în privinţa asta. În raport cu jurisdicţia engleză, Hubert este la ora aceasta la fel de inocent ca şi Ministrul de Interne; ori nu există nici o lege care să-l oprească pe Ministrul de Interne să fumeze, nu-i aşa? Eu n-am să-l mai văd, dar tu ai să te duci la el, Dinny – aşa încât transmite-i toată dragostea mea şi du-i nişte ţigări pentru cazul că l-ar lăsa să fumeze.

Dinny se uită la ea cu ochi mari.

— Şi ce-ai de gând să faci?

— Tocmai de asta am vrut să te văd. Ce-ţi spun rămâne strict între noi două. Promite-mi, Dinny, că taci mâlc, altfel nu-ţi mai spun nimic.

Dinny răspunse ferm:

— Jur pe ce-am mai sfânt, aşa se spune. Dă-i înainte!

— Mâine plec la Bruxelles. Alan a plecat azi acolo; a obţinut o prelungire de concediu pentru chestiuni familiale. Acolo ne pregătim pentru cazul că s-ar întâmpla cum e mai rău, asta-i tot. Eu trebuie să învăţ într-un timp record să conduc un avion. Dacă urmez un curs de trei ori pe zi timp de trei săptămâni, va fi suficient. Avocatul ne-a garantat că povestea se va întinde pe cel puţin trei săptămâni. Desigur, el nu bănuieşte nimic. Nimeni nu trebuie să ştie nimic, cu excepţia ta. Vreau să faci ceva pentru mine.

Întinse mâna şi scoase din poşetă un pacheţel învelit în hârtie de mătase.

— Eu am cinci sute de lire, şi mi s-a spus că acolo pot cumpăra un aparat de ocazie pentru o nimica toată, dar vom avea nevoie de multe altele. Uite ce-i, Dinny, asta-i o veche bijuterie de familie. Are mare valoare. Vreau s-o amanetezi pentru cinci sute; dacă nu poţi obţine atâta prin amanet, vinde-o. Amaneteaz-o sau vinde-o, pe numele tău, schimbă monedele englezeşti în valută belgiană şi trimite-mi-i recomandat prin Poşta Centrală din Bruxelles. Va trebui să faci rost de aceşti bani până în trei zile.

Jean desfăcu hârtia şi scoase la vedere un pandantiv de smaragde, de modă veche, dar foarte frumos.

— Oh!

— Da, făcu Jean, e foarte frumos. Îţi poţi permite să ceri mult. Cineva o să-ţi ofere cinci sute pe el, sunt sigură. Smaragdele sunt la preţ.

— Dar de ce nu-l amanetezi tu, înainte să pleci?

Jean clătină din nou din cap.

— Nu, nimic din ce-ar putea trezi suspiciuni. Ce faci tu, Dinny, n-are importanţă, pentru că tu nu eşti pe cale să violezi legea. Noi s-ar putea s-o facem, şi n-avem de gând să ne lăsăm înhăţaţi.

— Socotesc că ar trebui să-mi dai mai multe amănunte, spuse Dinny.

Jean clătină din cap.

— Nu e necesar, şi nici posibil; nici noi nu ştim încă destul. Dar fii liniştită, n-o să-i lăsăm să-l expatrieze pe Hubert. Deci, vrei să iei asta?

Şi înveli la loc pandantivul.

Dinny luă pacheţelul, şi cum nu venise cu o poşetă îl strecură în sân. Apoi se aplecă şi vorbi cu gravitate:

— Făgăduieşte-mi, Jean că nu întreprinzi nimic până în clipa când se constată că toate celelalte posibilităţi au dat greş.

Jean încuviinţă.

— Nimic până în ultimul minut. Altfel n-ar avea rost.

Dinny îi prinse mâna.

— Jean, n-ar fi trebuit să te vâr în tot buclucul ăsta. Eu am fost cea care am pus la cale întâlnirea voastră, ştii…

— Draga mea, nu ţi-aş fi iertat niciodată dacă n-ai fi făcut-o. Sunt îndrăgostită.

— Dar e atât de îngrozitor pentru tine!

Jean îşi aţinti privirea în gol, astfel încât Dinny aproape că simţi puiul de leopard ivindu-se de după colţ.

— Nu! îmi place gândul că de mine depinde salvarea lui. Niciodată n-am avut o senzaţie atât de intensă că trăiesc ca acum.

— Riscul pentru Alan e mare?

— Nu, dacă facem lucrurile aşa cum trebuie. Avem mai multe planuri, în funcţie de cum se va desfăşura situaţia.

Dinny oftă.

— Sper că niciunul dintre ele nu se va dovedi necesar.

— Şi eu am aceeaşi speranţă, dar când ai de-a face cu o bestie că Walter, nu poţi lăsa totul la voia întâmplării.

— Ei bine, Jean, la revedere şi succes.

Se sărutară, şi Dinny ieşi în stradă, cu pandantivul de smaragde care atârna greu ca plumbul pe inima ei. Afară burniţa, aşa că se urcă într-un taxi care o duse până în Mount Street. Tatăl ei şi Sir Lawrence tocmai se întorseseră. Noutăţile lor erau lipsite de importanţă. Se părea că Hubert refuza să mai fie eliberat pe cauţiune. „Aici e mâna lui Jean”, gândi Dinny. Ministrul de Interne se afla în Scoţia, de unde nu avea să se întoarcă până la deschiderea Parlamentului, adică până-n două săptămâni. În orice caz, până atunci mandatul nu putea fi emis. După părerile celor ce se pricepeau, aveau la dispoziţie cel puţin trei săptămâni în care să mute cerul şi pământul din loc. Ah! dar „mai lesne ar trece cerul şi pământul decât să treacă o iotă din Lege”. Şi totuşi, era un nonsens să vorbeşti despre „interese” şi „influenţă” şi „aranjamente” şi „muşamalizări”? Nu exista oare vreo cale talismanică pe care ei cu toţii o ignorau?

Tatăl ei o sărută şi se duse, deprimat, la culcare, iar Dinny rămase singură cu Sir Lawrence. Până şi el era abătut.

— Nici un balonaş de râs şi nici un clipocit în seara asta, pentru noi doi, spuse el. Uneori gândesc, Dinny, că noi supraestimăm Justiţia. Este un sistem improvizat, cu tot atâta competenţă de a ajusta pedeapsa după faptă, cât are şi diagnosticul unui medic asupra unui pacient pe care-l vede pentru prima oară; şi totuşi, nu ştiu din ce raţiuni misterioase noi îi acordăm sanctitatea Sfântului Graal şi îi respectăm conceptele, de parc-ar fi emanaţii ale divinităţii. Dacă a existat vreodată un caz în care ministrul de Interne să-şi fi putut îngădui să fie uman, apoi acesta este. Şi totuşi, Dinny, nu-l văd făcând-o, nici eu nu-l văd şi nici Bobbie Ferrar. Se pare că acum câtva timp un dobitoc prost inspirat l-a numit pe Walter „integritatea în persoană”, şi Bobbie îmi povesteşte că în loc ca aşa ceva să-i fi căzut greu la stomac, i s-a urcat la cap, şi de atunci încoace n-a mai comutat nici o pedeapsă. Mă întrebam dacă n-aş putea scrie la Times şi să le spun: „Această poză de inexorabilă incoruptibilitate e mai primejdioasă pentru justiţie decât metodele de la Chicago83”. La Chicago ar trebui el să se ducă. A fost pe-acolo, cred… E îngrozitor când un om încetează să fie uman.

— E căsătorit?

— Nici măcar atât.

— Dar unii oameni nici măcar nu încep prin a fi umani, nu-i aşa?

— Asta-i mai puţin rău; măcar ştii cum stai cu ei şi poţi să-ţi iei măsuri de apărare. Nu, indivizii cărora li s-a urcat la cap, ăştia-s periculoşi. Apropo, i-am spus tânărului meu pictor că ai să-i pozezi pentru o miniatură.

— Ah, unchiule, efectiv nu pot, atâta timp cât atârna Hubert pe cugetul meu.

— Nu, nu bineînţeles. Dar într-un fel lucrurile se vor aranja. O privi şiret şi adăugă: Apropo, Dinny, ce-i cu tânăra Jean?

Dinny înălţă nişte ochi mari şi puri:

— Ce să fie cu ea?

— Nu prea îmi pare o femeie care se lasă uşor călcată pe coadă.

— Nu, dar ce poate să facă, sărăcuţa de ea?

— Mă întreb, răspunse Sir Lawrence ridicând o sprânceană, mă întreb. „Copilaşi nevinovaţi, asta sunt, îngeraşi fără de aripi, asta sunt”'. Asta-i din Punch84, înainte de vremea ta, Dinny. Şi va continua să fie la fel şi după tine, numai că vouă vă cresc atât de vertiginos aripile…

Dinny, continuând să-l privească inocent, gândi: „E cam enigmatic unchiul Lawrence”. Curând după aceea se duse la culcare.

Să te duci la culcare cu întreg sufletul răvăşit! Şi totuşi, câte alte suflete nu zac la acelaşi ceas cu obrazul lipit de pernă, fără de somn! Odaia părea populată de toată iraţionala nefericire a omenirii. Dacă aveai talent, te ridicai şi-ţi slobozeai durerea într-un poem despre Azrael85 sau ceva în genul ăsta. Vai! Dar nu era chiar atât de uşor. Nu puteai decât să zaci şi să suferi – îndurerată şi îngrijorată şi furioasă. Îşi amintea de ceea ce simţise în copilărie, la treisprezece ani, când Hubert, care încă nu împlinise optsprezece, plecase la război. Şi atunci fusese cumplit, dar acum era mult mai rău; şi Dinny se întreba de ce. Atunci s-ar fi putut doar ca în orice clipă să fie ucis; acum era mai în siguranţă decât toţi ceilalţi care nu se găseau la închisoare. Va fi păzit cu meticulozitate chiar şi în timpul cât va fi trimis la celălalt capăt al lumii, ca să fie judecat într-o ţară care nu era a lui, în faţa unui judecător de alt sânge. Câteva luni încă, viaţa lui avea să fie în deplină siguranţă. De ce, atunci, situaţia de acum îi părea mult mai rea decât toate riscurile prin care trecuse de când îmbrăţişase viaţa de ostaş, ba chiar şi decât acea lungă şi anevoioasă perioadă petrecută în expediţia lui Hallorsen? De ce? Numai pentru că toate acele vechi primejdii fuseseră îndurate de bună voie; în timp ce situaţia actuală îi era impusă. Era legat de mâini şi de picioare, şi lipsit de cele două mari privilegii ale existenţei umane, independenţa şi libertatea individuală, privilegii pentru asigurarea cărora fiinţele umane, grupate în colectivităţi, şi-au orientat toate puterile de mii de ani încoace, până ce – până ce-au devenit bolşevici. Privilegii pentru orice fiinţă umană, dar mai ales pentru oameni ca ei, crescuţi fără nici un fel de altă constrângere decât cea a conştiinţelor lor. Şi Dinny zăcea pe perna ei, dar parcă ar fi zăcut în celula lui, scrutând viitorul, tânjind după Jean, urând senzaţia de încătuşare, crispat şi nefericit şi amar. Căci ce făcuse, pentru numele lui Dumnezeu, ce altă făcuse decât ceea ce orice om cu minte şi cu simţire ar fi făcut în locul lui?

Zumzetul traficului din Park Lane alcătuia un soi de fundal sonor pentru suferinţa ei răzvrătită. Anxietatea puse în asemenea măsură stăpânire pe ea, încât nu mai putu să rămână nemişcată în pat şi, trăgându-şi un capot pe umeri, începu să se plimbe fără zgomot prin cameră, până când aerul rece de octombrie, ce pătrundea pe fereastra ei deschisă, o făcu să îngheţe. Poate că, la urma-urmei, era un avantaj să fii măritată; aveai un piept la care să te cuibăreşti şi pe care, la nevoie, să plângi; aveai o ureche în care să-ţi picuri amarul; şi buze care să-ţi murmure şoapte de simpatie. Dar mai îngrozitor decât a fi singur în momente de grea încercare era să fii inactiv. Îi invidia pe cei care, ca tatăl ei şi ca Sir Lawrence, cel puţin se urcau în taxiuri şi se agitau de colo până colo; foarte mult îi invidia pe Jean şi pe Alan. Orice-ar fi pus ei la cale, tot era mai bine decât să nu pui nimic la cale, cum făcea ea. Scoase pandantivul de smaragde şi-l cercetă. Măcar asta o să-i dea ceva de făcut, a doua zi, şi se văzu în închipuire, cu bijuteria în mină, căznindu-se să stoarcă bani cât mai mulţi de la un personaj neîmblânzit, cu înclinaţii spre arta cămătăriei.

Punându-i pandantivul sub pernă, ca şi cum însăşi vecinătatea bijuteriei era o asigurare împotriva neajutorării ei, se lăsă, în cele din urmă, furată de somn.

A doua zi dimineaţă coborî devreme. Îi venise ideea că ar putea izbuti să amanetizeze pandantivul, să ia banii şi să-i ducă lui Jean înainte de plecare. Se hotărî să ceară sfatul lui Blore, feciorul. În definitiv, îl cunoştea de la vârsta de cinci ani. Blore era o adevărată instituţie şi niciodată nu divulgase niciunul din păcatele pe care i le mărturisise în copilăria ei.

Drept care, se duse la el când îşi făcu apariţia cu filtrul de cafea al mătuşii ei.

— Blore!

— Da, domnişoară Dinny.

— Vrei să fii atât de amabil şi să-mi spui, confidenţial, cine e socotit a fi cel mai bun cămătar din Londra?

Surprins, dar impasibil, căci, la urma urmei, oricine putea fi nevoit astăzi să amaneteze ceva, feciorul plasă filtrul în capul mesei şi stătu puţin să se gândească.

— Bineînţeles, domnişoară Dinny, e Attenborough, dar mi s-a spus că lumea bună se duce la cineva care-se numeşte Frewen, pe strada South Moldon. Vă pot procura numărul, casei, din cartea de telefon. Se spune că e discret şi foarte cinstit.

— Splendid, Blore! E vorba de o chestie măruntă.

— Desigur, domnişoară.

— O! Blore, ai vrea… trebuie să-mi dau numele adevărat?

— Nu, domnişoară Dinny; dacă-mi daţi voie să vă fac o sugestie, daţi-i numele soţiei mele şi adresa de aici. În felul acesta, dacă va avea de făcut vreo comunicare, v-o pot transmite prin telefon, şi va fi cum e mai bine.

— Oh! E o mare uşurare pentru mine. Dar doamna Blore n-o să aibă nimic împotrivă?

— O, nu, domnişoară, va fi foarte bucuroasă să vă poată fi de folos. Dacă doriţi, pot să aranjez eu toată chestiunea în locul dumneavoastră.

— Mulţumesc, Blore, dar cred că va trebui s-o fac singură.

Feciorul îşi mângâie bărbia şi se uită la ea; Dinny găsi că are o privire binevoitoare, dar vag ironică.

— Ei bine, domnişoară, dacă vă pot da un sfat, puţină nonşalanţă are mare efect chiar asupra celor mai buni dintre ei. Şi dacă ăsta nu vă oferă valoarea meritată, mai sunt şi alţii.

— Îţi mulţumesc din inimă, Blore; dacă nu m-am înţeles cu el, îţi comunic; dacă mă duc la nouă şi jumătate e prea devreme?

— Din câte am auzit, domnişoară, e ora cea mai potrivită; îl găsiţi proaspăt şi plin de voie bună.

— Dragul meu Blore!

— Mi s-a spus că e un tip înţelegător, şi care ştie pe dată să recunoască o Lady când o vede. Nu o să vă confunde cu vreuna din cucoanele alea cu gărgăuni în cap.

Dinny îşi duse degetul la buze.

— Jură, Blore.

— Oh, secret absolut, domnişoară. După domnul Michael, dumneavoastră aţi fost întotdeauna favorita mea.

— Şi aşa ai fost şi dumneata Blore, pentru mine.

Văzându-l pe tatăl ei intrând în sufragerie, Dinny despături ziarul The Times, iar Blore se retrase.

— Ai dormit bine, tată?

Generalul dădu din cap.

— Şi cum se simte mama?

— Mai bine. Vine şi ea jos. Am ajuns la concluzia că n-are rost să ne frământăm, Dinny.

— Nu, dragule, desigur, n-are rost. Crezi că putem începe micul dejun?

— Em nu coboară şi Lawrence ia micul dejun la opt fix. Fă tu cafeaua.

Dinny, care împărtăşea pasiunea mătuşii ei pentru cafea bună, începu să oficieze cu religiozitate.

— Ce-i cu Jean? întrebă brusc generalul. Vine la noi?

Dinny nu-şi ridică ochii.

— Nu cred să vină, tată; e prea neliniştită; bănuiesc că preferă să se descurce singură. Aşa aş simţi şi eu în locul ei.

— Biata fată! Oricum, e curajoasă. Mă bucur că Hubert a luat o fată cu suflet. Cei din familia Tasburgh au inimă plasată la locul potrivit. Îmi aduc aminte de un unchi al ei din India, un tip cutezător, dintr-un regiment Goorkha86, toţi îl venerau. Ia stai puţin, unde a căzut?

Dinny se aplecă şi mai mult peste filtru.

Nu era încă nouă şi jumătate când ieşi, cu pandantivul în poşetă şi cu cea mai bună pălărie pe cap. La nouă şi jumătate precis, urca la primul etaj, deasupra unei prăvălii din strada South Molton. Într-o încăpere spaţioasă, îndărătul unei mese de mahon, şedeau doi domni, care ar fi putut să pară ca doi bookmakeri de înaltă clasă, dacă Dinny ar fi ştiut cum arată aceştia. Îi privi cu îngrijorare, aşteptând semne de voie bună. Proaspeţi însă arătau, şi unul dintre ei veni spre dânsa.

Dinny îşi trecu o limbă invizibilă peste buze.

— Mi s-a spus că aveţi amabilitatea să împrumutaţi bani pe baza unor bijuterii de valoare.

— Întocmai, doamnă.

Omul era cărunt, mai mult chel, şi mai curând roşcovan, cu ochi de culoare deschisă, şi o măsura printr-un pince-nez pe care-l ţinea în mina. După ce şi-l anină pe nas, trase un scaun în faţa mesei, făcu un gest de invitaţie şi se aşeză din nou. Dinny luă loc.

— Vreau o sumă mare, cinci sute; apoi zâmbi: e o bijuterie, de familie, foarte frumoasă.

Ambii domni aşezaţi îndărătul mesei se înclinară uşor.

— Şi am nevoie de bani pe loc, întrucât trebuie să fac o plată, lat-o!

Scoase din geantă pandantivul, despachetă foiţa şi-l împinse pe masă. Apoi, amintindu-şi că-i necesar un strop de nonşalanţă, se lăsă pe spate, picior peste picior.

Amândoi examinară pandantivul preţ de un minut, fără un gest sau o vorbă. Apoi cel de-al doilea domn deschise un sertar şi scoase o lupă. În timp ce acesta studia bijuteria, Dinny era conştientă că primul domn o studia pe ea. Era felul lor de a proceda la diviziunea muncii, presupuse Dinny. Care dintre cele două obiecte se va dovedi oare a fi mai autentic? Simţea aproape că se sufocă, dar rămase în aceeaşi atitudine, cu sprâncenele uşor ridicate şi cu pleoapele pe jumătate închise.

— Este proprietatea dumneavoastră, doamnă?

Amintindu-şi o dată în plus de vechea zicală şcolărească, Dinny rosti cu emfază:

— Da.

Cel de-al doilea domn lăsă jos lupa şi cântări pandantivul în palmă.

— Foarte frumos, spuse el, de modă veche, dar foarte frumos. Şi pentru cât timp aţi avea nevoie de bani?

Dinny, care habar n-avea, răspunse cu cutezanţă:

— Şase luni; dar presupun că-l pot răscumpăra înainte?

— O! Da. Cinci sute aţi spus?

— Vă rog.

— Domnule Bondy, dacă dumneavoastră sunteţi de acord, eu unul sunt, spuse cel de-al doilea domn.

Dinny îşi înălţă ochii spre faţa domnului Bondy. Oare era gata să răspundă: „Nu, pentru că ne-a îndrugat o minciună?” Dar în loc de aceasta, îşi împinse buza de jos peste buza de sus, se înclină şi spuse:

— Sunt de acord.

„Mă întreb, gândi Dinny, dacă întotdeauna cred tot ce li se spune, sau poate că niciodată? în fond, presupun că le e totuna, ei pun mâna pe pandantiv şi eu sunt cea care trebuie să am încredere în ei, sau, mai bine zis, Jean.”

Cel de-al doilea domn mătură cu mâna pandantivul de pe masă şi, scoţând un registru, începu să scrie. Domnul Bondy, pe de altă parte, se îndreptă spre un safe.

— Doriţi bancnote, doamnă?

— Vă rog.

Cel de-al doilea domn, care purta mustaţă şi ghetre albe, şi ai cărui ochi se bulbucau uşor, îi oferi registrul.

— Numele şi adresa, doamnă.

În timp ce scria: „Doamna Blore” şi numărul de acasă al mătuşii ei din Mount Street, cuvintele „Doamne-ajută!” îi ţipară în minte, şi-şi ghemui mâna stânga ca să ascundă ceea ce ar fi trebuit să fie verigheta de căsătorie. Mănuşa se mula perfect pe mână şi dorita protuberanţă circulară nu se observă.

— Dacă veţi dori să răscumpăraţi articolul, ne veţi restitui suma de 550 lire pe ziua de 29 aprilie a anului viitor. După această dată, dacă nu primim nici o comunicare din partea dumneavoastră, obiectul va fi scos la vânzare.

— Da, desigur. Dar dacă îl răscumpăr mai înainte?

— Atunci procentul va fi proporţional. Dobânda este de douăzeci la sută pe an, aşa că de azi într-o lună, să spunem, am cere doar 508 lire, şase şilingi şi opt pence.

— Înţeleg.

Primul domn detaşă o foaie de hârtie şi i-o înmână.

— Aceasta este chitanţa.

— Pandantivul poate fi răscumpărat, cu suma respectivă, de oricine ar fi purtătorul acestei chitanţe, în caz că eu n-aş putea veni?

— Da, doamnă.

Dinny vâri chitanţa în poşetă, împreună cu cât încăpea din mâna ei stânga, şi-l ascultă pe domnul Bondy numărând bancnotele pe masă. Număra frumos, iar bancnotele fâşâiau plăcut şi păreau să fie noi. Le luă cu mâna dreaptă, le introduse în poşetă şi, continuând să ţină geanta în clandestina mâna stânga, se ridică.

— Vă mulţumesc foarte mult.

— Pentru nimic, doamnă, plăcerea e de partea noastră, încântaţi să vă putem fi de folos. La revedere.

Dinny se înclină şi porni încet spre uşă. De acolo, furişând o privire pe sub gene, îl văzu clar pe primul domn închizând un ochi.

Coborî cu un aer visător scările, închizând poşeta.

„Mă întreb dacă-şi închipuie că sunt însărcinată, îşi spuse, sau s-or fi gândind poate că joc la curse.”

În orice caz, avea banii şi nu era decât zece fără un sfert. Agenţia Cook o să-i schimbe, poate, sau măcar o să-i spună unde trebuie să se adreseze ca să-i schimbe în monedă belgiană.

Îi trebui o oră şi o serie de vizite în mai multe locuri până reuşi să schimbe cea mai mare parte a bancnotelor, şi se simţea înfierbântată când trecu bara gării Victoria, cu un bilet de peron în mina. Înaintă încetişor de-a lungul trenului, uitându-se la fiecare compartiment. Trecuse de două treimi din tren când un glas în spatele ei strigă: „Dinny!” şi, întorcându-se, o văzu pe Jean în uşa unui compartiment.

— Ah! aicea eşti, Jean! Am gonit de mi-a ieşit sufletul. Îmi luceşte nasul?

— Tu nu arăţi niciodată încălzită.

— Ei bine! Am făcut-o! lată rezultatul, cinci sute, aproape totul în monedă belgiană.

— Grozavi

— Şi chitanţa. Pe baza ei, poate s-o răscumpere oricine. Dobânda e de douăzeci la sută pe an, calculată proporţional zi cu zi, şi dacă obiectul nu e răscumpărat până la 28 aprilie, va fi scos la vânzare.

— Ţine-o tu, Dinny. Jean îşi înmuie glasul. Dacă va trebui să trecem la acţiune, înseamnă că nu ne vom găsi pe-aici, prin preajmă. Există câteva state care nu au relaţii diplomatice cu Bolivia, şi într-unul din acestea ne vom adăposti până când lucrurile vor fi puse, într-un fel, la punct.

— Ah! făcu Dinny, lipsită de orice expresie. Aş fi putut obţine mai mult. S-au repezit la el.

— N-are importanţă! Trebuie să urc. Îmi scrii la Poşta Centrală, Bruxelles. La revedere. Transmite-i lui Hubert dragostea mea fierbinte şi spune-i că totul e în regulă.

Îşi zvârli braţele în jurul lui Dinny, o strânse o clipă şi sări din nou în tren. Locomotiva se puse chiar în aceeaşi clipă în mişcare, şi Dinny rămase pe peron, fluturându-şi mâna spre faţa arămie, strălucitoare, întoarsă spre ea.