XXXIV.

Acest început de zi plin de activitate şi de succes avea să însemne un handicap acut, căci acum se găsea mai dezorientată ca oricând.

Absenţa din Londra atât a Ministrului de Interne, cât şi a ambasadorului bolivian frâna orice posibilităţi de acţiune, chiar dacă ar fi putut face ceva în această direcţie, ceea ce era foarte puţin probabil. Nu era nimic alta de făcut decât să aştepţi, mâncându-ţi inima. Dinny îşi petrecu restul zilei hoinărind, uitându-se la vitrine, uitându-se la oamenii care se uitau în vitrine. La prânz mânca nişte ochiuri la un A. B. C.87 şi apoi intră într-un cinematograf. – cu ideea vagă că, indiferent ce-ar unelti Jean şi Alan, o să i se pară mai de înţeles dacă va vedea ceva asemănător pe ecran. Dar n-avu noroc. În filmul care rula nu existau avioane, nici vaste spaţii deschise, nici detectivii şi nici un fel de evadare de sub gheara justiţiei; era o înregistrare deplină a aventurilor unui gentilom francez, trecut de prima tinereţe, care timp de un ceas şi mai bine nimerise întruna în dormitoare străine, fără însă ca cineva să-şi piardă efectiv virtutea. Dinny nu se putu împiedica să se amuze, tipul era drăguţ şi poate cel mai desăvârşit mincinos pe care-l urmărise vreodată.

După aceste clipe de căldură şi potolire a nervilor, o luă din nou în direcţia Mount Street. Descoperi că tatăl şi mama ei se întorseseră la Condaford cu trenul de după-amiază, fapt care o zvârli din nou în valurile nesiguranţei. Să se întoarcă şi ea şi să-şi ia în primire rolul de „fiică bună”? Sau să rămână pe loc, pentru cazul că s-ar ivi ceva care să facă prezenţa ei necesară?

Nehotărâtă, urcă în odaia ei şi începu, cam fără chef, să-şi strângă lucrurile. Deschizând un sertar, dădu peste jurnalul lui Hubert, care încă o însoţea pretutindeni. Răsfoind paginile la întâmplare, dădu peste un pasaj care i se păru mai puţin familiar, întrucât nu era legat de dificultăţile prin care trecuse: „În cartea pe care o citesc, am găsit următoarea frază: „Aparţinem, desigur, unei generaţii care a pătruns dincolo de faţada lucrurilor, care a înţeles cât de zadarnic e totul, dar care are curajul să accepte zădărnicia şi să-şi spună: n-avem altceva de făcut decât să profităm şi să ne bucurăm de clipa prezentă cât ne stă în puteri.„ Bănuiesc că asta-i generaţia din care fac şi eu parte, generaţia care a trăit războiul şi urmările lui; şi, fără îndoială, aceasta este atitudinea multora şi multora; dar dacă stai să judeci, cele de mai sus ar fi putut să fie enunţate de orice persoană, fără prea multă gândire, aparţinând oricărei generaţii; cu siguranţă că puteau fi rostite şi de generaţia trecută, după marea lovitură pe care Darwin a dat-o religiei. Căci la ce duce? Să presupunem că ţi-ai dat seama de zădărnicia religiei, şi a căsătoriei, şi a tratatelor, şi a cinstei în afaceri, şi a libertăţii, şi a idealurilor de orice soi, ţi-ai dat seama că sunt găunoase, că nu duc prin ele însele la nici un fel de recompensă, nici pe lumea asta şi nici într-o lume viitoare care poate că nici nu există, şi că unicul lucru absolut este plăcerea, şi ţi-ai pus deci în gând s-o obţii, ei bine, prin această conştiinţă eşti mai aproape de dobândirea plăcerii? Dimpotrivă, eşti mult mai departe de ea. Dacă fiecare şi-ar face, în mod conştient şi brutal, un crez din „bucură-te cu orice preţ de clipa prezentă„, şi fiecare, ar smulge plăcerea din ea în dauna tuturor celorlalţi, diavolul ar fi cel care ar râde la urmă, şi aşa s-ar întâmpla cu toţi, în special cu acei pierde-vară care în chip firesc au asemenea crez, aşa încât ceilalţi, cu siguranţă, nu s-ar desfăta în plăcere. Toate aceste idei de a căror deşertăciune şi-au dat seama cu atâta perspicacitate, sunt doar reguli de circulaţie concepute de oameni de-a lungul veacurilor, pentru a menţine omenirea în cadrul anumitor graniţe, astfel încât fiecare să poată dispune de o şansă raţională de a cunoaşte plăcerea, iar nu plăcerea să se reverse doar asupra celor violenţi, grosolani şi abili. Toate instituţiile noastre, religia, căsătoria, tratatele, legea, şi tot restul, sunt simple forme de consideraţie faţă de alţii, necesare ca să-ţi asigure consideraţia faţă de tine însuţi. Fără de ele, am fi o societate de bandiţi nevolnici în maşini, şi de vagabonzi de stradă, robi ai unei minorităţi de superescroci. Aşadar, nu poţi nega consideraţia datorată altora, fără să faci din tine însuţi un imbecil şi fără să-ţi zădărniceşti propriile şanse de plăcere. Nostimada este că, indiferent de felul în care ne exprimăm, majoritatea dintre noi recunoaştem pe deplin acest lucru. Oameni care trăncănesc asemenea individului din cartea asta pe care o citesc, când ajung la o adică, nu acţionează conform cu crezul clamat. Până şi un gangster cu maşină nu-şi toarnă complicii. În realitate, această filosofie nouă a „curajului de a accepta zădărnicia şi de a smulge plăcerea clipei prezente„ nu e decât o cugetare superficială, totuşi, când am citit-o, îmi părea plauzibilă.”

Dinny scăpă jurnalul din mina de parcă ar fi urzicat-o şi rămase locului, cu o expresie transfigurată pe faţă. Nu cuvintele pe care le citise operaseră această schimbare – nici nu ştia prea bine ce conţin. Nu! Dar fusese străfulgerată de o inspiraţie, şi nu pricepea de ce nu îi venise ideea până acum. Alergă jos, la telefon, şi chemă casa lui Fleur.

— Da? răsună glasul lui Fleur.

— Îl vreau pe Michael, Fleur. E acasă?

— Da. Michael, Dinny la telefon.

— Michael? Poţi cumva să vii imediat până aici? E în legătură cu procesul lui Hubert. Am avut o „impulsie”, dar prefer să n-o discut la telefon. Sau să vin eu la tine?

— Poţi veni tu? Bun! Şi Fleur, dacă vrea; sau dacă nu, adu deşteptăciunea ei.

Zece minute mai târziu, Michael sosi singur. Ceva din tonul lui Dinny părea să-l fi molipsit, pentru că avea aerul aferat al unui om de afaceri. Îl luă cu ea în nişă, şi se aşezară pe o canapea sub cuşca papagalului.

— Michael dragă, uite ce mi-a trăsnit prin cap: dacă am putea tipări în viteză jurnalul lui Hubert – cam 15.000 de cuvinte – şi să-l păstrăm gata de apariţie, cu un titlu comercial, ca de pildă: Trădat, sau aşa ceva…

— Abandonat, sugeră Michael.

— Da, Abandonat, şi dacă l-am putea arăta Ministrului de Interne ca o carte în curs de apariţie, urmând a fi însoţită de o prefaţă combativă, s-ar putea să-l oprească de la emiterea mandatului. Cu titlul ăsta, cu o prefaţă şi un umăr împins de presă, ar putea stârni senzaţie, ceea ce ar fi foarte neplăcut pentru el. Am putea întocmi o prefaţă care să bată tare în abandonarea cuiva care-i carne din carnea noastră şi sânge din sângele nostru, şi în slăbiciunea şi ploconirea faţă de străini, şi aşa mai departe. E sigur că presa o să preia tonul ăsta.

Michael îşi zbârli părul.

— E o inspiraţie, Dinny; dar sunt câteva puncte discutabile: în primul rând, cum s-o facem ca să nu miroasă a şantaj. Dacă acest lucru nu poate fi evitat, atunci tot restul nu merge. Dacă Walter adulmecă un şantaj, nu mişcă un deget.

— Dar intenţia e să-l facem să simtă că dacă emite mandatul o să-i pară rău.

— Fetiţa mea, spuse Michael pufăind un nor de fum în direcţia papagalului, trebuie să procedăm mai subtil. Tu nu ştii ce înseamnă personalităţile publice. Totul este să-i determini să facă de bună voie, din înalte raţiuni, ceea ce e în interesul lor. Trebuie să-l determinăm pe Walter să-şi slujească un interes meschin, dar cu conştiinţa că ascultă de raţiuni înalte. Acest lucru e indispensabil.

— Nu ajunge dacă spune numai că-i o raţiune înaltă? Vreau să zic, e necesar s-o şi simtă?

— Aşa trebuie, cel puţin la lumina zilei. Ce simte el la trei dimineaţa nu importă. Nu-i prost, ştii bine. Mă gândesc, şi Michael porni iar să-şi ciufulească părul, că singurul om care poate duce lucrul ăsta la bun sfârşit e tot Bobbie Ferrar. El îl cunoaşte pe Walter şi pe faţă şi pe dos.

— E un om drăguţ? Ar accepta?

— Bobbie e un sfinx; dar un sfinx desăvârşit. Şi ştie tot. E un fel de staţie de recepţie, aude totul, în chip firesc, aşa că noi vom putea rămâne în umbră, fără să ne afişăm direct în nici un fel.

— Michael, primul lucru pe care l-am avea de făcut nu-i tipărirea jurnalului, aşa încât să pară că-i în pragul difuzării?

— Da, dar prefaţa e pivotul.

— Adică?

— Ceea ce urmărim noi e că Walter să citească jurnalul – tipărit şi din această lectură să ajungă la concluzia că a emite mandatul ar însemna o soartă afurisită pentru Hubert, ceea ce şi este. Cu alte cuvinte, dorim să-i înmuiem eul lui lăuntric. După lectură, îl văd pe Walter zicându-şi: „Da, într-adevăr, afurisit ghinion pe tânărul Cherrell, afurisit ghinion, dar magistratul l-a deferit justiţiei şi bolivienii presează, şi el face parte din clasele suspuse; trebuie să fim atenţi să nu dăm impresia că favorizăm privilegiul de clasă…”

— Mi se pare cu totul nedrept, îl întrerupse Dinny, cu ardoare. De ce să îngreunăm situaţia unui om numai pentru că, întâmplător, face parte dintr-o familie cunoscută? Găsesc că e o laşitate.

— Ah, Dinny! Dar suntem laşi în această privinţă. Şi, aşa cum spunea Walter când m-ai întrerupt tu: „Nu trebuie să ne lansăm cu uşurinţă în încălcarea prevederilor legale. Ţările mici aşteaptă din partea noastră să fie tratate cu deosebită consideraţie…”

— Dar de ce? începu iarăşi Dinny. Asta pare…

Michael înălţă o mină.

— Ştiu, Dinny, ştiu. Acesta îmi pare a fi exact momentul psihologic când Bobbie ar putea spune că picat din senin: „Apropo, va fi şi o prefaţă! Mi-a arătat-o cineva. Merge pe linia că Anglia e întotdeauna generoasă şi dreaptă pe spinarea supuşilor ei. E o chestiune incendiară, Sir. Pe gustul presei. Ideea ar fi: „E un lucru de notorietate că noi nu putem sprijini interesele propriului nostru popor.„ Ştiţi, ar continua Bobbie, m-am gândit de multe ori că o personalitate puternică, aşa cum sunteţi dumneavoastră, ar trebui poate să facă ceva pentru a spulbera impresia că nu putem sprijini interesele propriului nostru popor. N-ar trebui să fie adevărat, poate că nu e adevărat, dar impresia există şi e foarte înrădăcinată; şi dumneavoastră, Sir, poate mai bine decât oricare altul, aţi putea redresa balanţa care şchioapătă în acest punct. Şi cazul în speţă ar oferi un prilej foarte nimerit pentru a restabili încrederea mulţimii în această privinţă. Dealtfel, ar fi şi drept, ar sublinia Bobbie, să nu emiteţi mandatul, pentru că, ştiţi, cicatricea aceea e reală şi împuşcarea metisului s-a produs în legitimă apărare; şi patriei i-ar face foarte bine să simtă că se poate bizui din nou pe autorităţi, care nu-şi vor părăsi poporul la greu.” Aici Bobbie ar pune punct. Şi Walter ar simţi nu că se fereşte de un atac, ci că luptă cu curaj pentru binele patriei, sentiment indispensabil, Dinny, în cazul personalităţilor publice. Michael îşi roti pupilele. Vezi tu, continuă el, Walter îşi va da seama, fără s-o admită însă, că dacă nu emite mandatul, n-o să apară nici prefaţa. Şi îndrăznesc să spun că în toiul nopţii o fi sincer cu el însuşi; dar dacă în spiritul lui de la ora şase p.m. va simţi că emiţând mandatul comite un act de curaj, ceea ce va simţi în spiritul lui la ora trei a.m. nu mai are importanţă. Pricepi?

— Expunerea ta e superbă, Michael. Dar nu va trebui să citească prefaţa?

— Sper că nu, dar cred că va trebui să se afle în buzunarul lui Bobbie, pentru cazul c-ar fi necesar să-şi fortifice linia de înaintare. Bobbie e foarte abil, ştii…

— Dar domnul Ferrar va accepta să-şi dea toată această osteneală?

— Da, răspunse Michael, în linii mari, da. Tatăl meu i-a făcut o dată un bine, şi bătrânul Shropshire e unchiul lui.

— Şi cine ar putea scrie prefaţa?

— Cred că aş putea să-l conving pe bătrânul Blythe. Încă se mai tem de el în partidul nostru, şi când vrea, poate să mai facă să tremure ficaţii.

Dinny bătu din palme.

— Crezi-că o să vrea?

— Depinde de jurnal.

— În cazul ăsta o să accepte.

— Pot să-l citesc înainte de a-l trimite în tipografie?

— Desigur! Numai că, Michael, Hubert nu vrea că jurnalul să-i fie publicat.

— Bine, e în ordine. Dacă are efect asupra lui Walter, şi nu emite mandatul, nu-i necesar să fie publicat; şi dacă n-are efect, iarăşi nu-i necesar, pentru că „laptele va fi dat în foc”, cum spunea bătrânul Forsyte.

— Tipărirea o să coste mult?

— Câteva lire, douăzeci să spunem.

— Pot face rost de ele, spuse Dinny cu gândul la cei doi domni, pentru că de obicei punga ei era goală.

— O, se va aranja, nu-ţi face griji.

— A fost inspiraţia mea, Michael, şi-mi place să plătesc pentru ea. N-ai idee ce îngrozitor e să stai cu mâinile-n sân în timp ce Hubert e în primejdie. Am senzaţia că din momentul în care va fi extrădat, n-o să mai existe nici urmă de şansă pentru el.

— Nu se poate face nici un fel de profeţie acolo unde sunt amestecate personalităţi publice. Oamenii îi subestimează. Sunt mult mai complicaţi decât s-ar părea, şi poate mai bine înarmaţi cu principii; şi, cu siguranţă, sunt mult mai vicleni decât se crede. Oricum, sper că mecanismul va funcţiona, dacă-i manevrăm bine pe bătrânul Blythe şi pe Bobbie Ferrar. Eu mă ocup de Blythe, iar pe Bobbie i-l încredinţez lui Bart. Luă jurnalul:

— Între timp, asta se va tipări. La revedere, Dinny dragă, şi nu te frământa mai mult decât e nevoie.

Dinny îl sărută, şi Michael plecă. În aceeaşi seară, pe la zece, o sună la telefon.

— L-am citit, Dinny. Ar însemna că Walter să fie de piatră dacă jurnalul ăsta nu l-ar prinde. În orice caz, n-o să adoarmă pe el, ca individul celălalt; orice cusururi ar avea, de conştiincios e conştiincios. La urma urmei, e un fel de caz de comutare a pedepsei, şi va fi nevoit să-i recunoască gravitatea. Odată ce se va găsi în mâinile lui, va parcurge jurnalul până la capăt, şi e o chestie impresionantă, abstracţie făcând de lumină pe care o aruncă asupra incidentului în sine. Aşa încât, capul sus!

Dinny îi răspunse cu un fierbinte „Să fii binecuvântat!” şi se duse la culcare cu o inimă mai uşoară decât avusese în ultimele două zile.