XXXV.

În zilele ce urmară, lungi şi încete şi părând mai multe la număr, Dinny rămase în Mount Street, gata la datorie pentru orice nevoie s-ar fi putut ivi. Dificultatea cea mai de seamă era să ascundă de ceilalţi maşinaţiile lui Jean. Părea să-i fi mers cu toţi, în afară de Sir Lawrence, care, ridicând din sprâncene, rosti enigmatic:

— Pour une gaillarde, c'est unei gaillarde! 88.

Şi în faţa privirii limpezi pe care o înălţă Dinny, adăugă:

— Fecioara botticelliană! Vrei să-l cunoşti pe Bobbie Ferrar? Luăm prânzul împreună la Dumourieux, în Drury Lane, o masă compusă în principal din ciuperci.

Dinny construise un asemenea eşafodaj de speranţe în jurul lui Bobbie Ferrar, încât înfăţişarea lui îi dădu un şoc, până-ntr-atât avea aerul de a nu se sinchisi de nimic. Cu o garoafă la butonieră, vocea de bas tărăgănat, faţa lată şi impasibilă, şi o umbră de guşă sub bărbie, nu o inspiră deloc.

— Vă plac ciupercile, domnişoară Cherrell? o întrebă.

— Bobbie, i se adresă Sir Lawrence plimbându-şi privirea de la unul la celălalt, nimeni n-ar spune despre tine că eşti unul dintre tipii cei mai subtili din Europa. Tu ai de gând să ne spui că nu poţi garanta c-ai să-l numeşti pe Walter „personalitate puternică” în clipa când o să-i vorbeşti despre prefaţă?

Câţiva dintre dinţii regulaţi ai lui Bobbie deveniră vizibili.

— Eu n-am nici o influenţă asupra lui Walter.

— Atunci cine are?

— Nimeni. În afară de…

— Da?

— În afară de Walter.

Înainte de a-şi putea pune frâu la gură, Dinny izbucni:

— Cred că înţelegeţi, domnule Ferrar, că povestea asta înseamnă moarte sigură pentru fratele meu şi agonie pentru noi toţi?

Bobbie Ferrar privi la faţa ei aprinsă fără să spună un cuvânt. Tot timpul prânzului păru într-adevăr, hotărât să nu recunoască şi să nu tăgăduiască nimic, dar când se ridicară de la masă, şi în timp ce Sir Lawrence achita nota, îi spuse lui Dinny:

— Domnişoară Cherrell, când mă duc la Walter în legătură cu această chestiune, ai vrea să vii cu mine? Aş putea aranja să apari şi dumneata în umbră.

— Aş dori teribil.

— Atunci rămâne între noi doi. Îţi voi da de veste.

Dinny îşi împreună palmele şi-i zâmbi.

— Ciudat individ! exclamă Sir Lawrence pe drumul de înapoiere. Inimă sensibilă. Nu poate suporta gândul că există condamnaţi la spânzurătoare. E prezent la toate procesele de crimă. Urăşte închisorile ca pe dracu. Nici n-ai crede.

— Nu, răspunse Dinny surâzând, dusă pe gânduri.

— Bobbie, continuă Sir Lawrence, ar fi capabil să funcţioneze ca secretarul particular al unei organizaţii poliţieneşti, fără ca ăia să-l suspecteze că tot timpul nu visează decât să-i vadă puşi la frigare şi sfârâind. E un tip unic. Jurnalul e sub tipar, Dinny, şi bătrânul Blythe scrie prefaţa. Walter se întoarce joi. L-ai mai văzut pe Hubert?

— Nu, dar mă duc la el mâine, cu tata.

— Eu m-am ferit să te trag de limbă, dar tinerii ăia Tasburgh ticluiesc ceva, nu-i aşa? Am aflat din întâmplare că junele Tasburgh nu-i pe vaporul lui.

— Nu?

— Inocenţa desăvârşită! murmură Sir Lawrence. Uite ce-i, draga mea, nu-i nevoie nici să dai din cap, nici să clipeşti; dar sper, pentru numele lui Dumnezeu că nu vor da vreo lovitură înainte ca toate măsurile paşnice să fi fost epuizate.

— O, fireşte că nu.

— Ăştia doi sunt genul de tineri care te fac să mai crezi în istorie. Ţi-a trecut vreodată prin cap, Dinny, că istoria nu-i nimic altceva decât povestea felului în care oamenii au luat lucrurile în propriile lor mâini, şi în care s-au vârât pe ei şi pe alţii în bucluc din pricina asta, şi s-au scos pe ei şi pe alţii din bucluc? Se găteşte bine la restaurantul ăsta, nu? O s-o duc într-o zi şi pe mătuşa-ta, când va fi slăbit destul.

Şi Dinny înţelese că primejdia interogatoriului se îndepărtase.

A doua zi, taică-su veni s-o ia şi porniră împreună la închisoare, într-o după-amiază bătută de vânt şi încărcată de aspră melancolie a lunii noiembrie. Când dădu cu ochii de edificiu, Dinny se simţi ca un câine gata să urle. Guvernatorul, care era militar, îi primi cu deosebită curtoazie şi cu acea deferenţă care în profesiunea lui se manifestă faţă de gradele superioare. Nu făcu o taină din faptul că simpatia sa era alături de ei în cazul lui Hubert, şi le îngădui la vorbitor un răstimp mai lung decât cel prevăzut de regulament.

Hubert intră cu zâmbetul pe buze. Dinny avu senzaţia că, dac-ar fi venit singură, Hubert i-ar fi împărtăşit ceva din sentimentele lui reale, dar faţă de tatăl lor era hotărât să trateze întreaga chestiune ca pe o glumă proastă. Generalul, care lot timpul drumului până acolo fusese mohorât şi tăcut, deveni dintr-o dată sigur pe sine şi parcă amuzat în chip ironic. Dinny nu se putu împiedica să constate ce asemănare absurdă exista între ei, lăsând la o parte vârsta, atât la chip, cât şi în felul de a fi. În amândoi era ceva ce refuza să se maturizeze sau, mai curând, care se maturizase în fragedă tinereţe şi refuza acum să mai întinerească. Niciunul dintre ei, de la un capăt la celălalt al acelei jumătăţi de oră, nu atinse coarda sentimentelor. Întreaga vizită nu fu decât o intensă încordare, iar în ce priveşte discuţiile intime, putea nici să nu fi avut loc. Conform cu Hubert, totul se desfăşura perfect în viaţa lui de acolo, şi nu-l rodea nici o îngrijorare; conform cu generalul, acum nu mai era decât o chestiune de câteva zile, şi desişurile de la Condaford abia aşteptau să-i livreze vânatul. Avu foarte mult de povestit despre India, şi despre neliniştile de la frontieră89. Numai la sfârşit, când îşi strânseră mâinile, apăru o vagă schimbare pe feţele lor, şi aceasta fu constatată doar în gravitatea privirii cu care se uitară unul în ochii celuilalt. Dinny urmă după tatăl ei cu o strângere de mină şi un sărut.

— Jean? întrebă Hubert cu o voce foarte scăzută.

— Totul e în ordine, îţi trimite dragostea ei. Spune că n-ai de ce să te nelinişteşti.

Tremurul buzelor lui se prefăcu într-un vag surâs, îi strânse mâna şi se întoarse.

În uşă, paznicul şi doi gardieni îi salutară plini de respect. Se urcară în maşină, şi tot drumul până acasă nu schimbară un cuvânt. Întreaga poveste era un coşmar din care într-o bună zi aveau poate să se trezească.

În aceste zile de suspensie, unica alinare de care se putu bucura Dinny îi veni de la mătuşa Em, a cărei firească incoerenţă făcea ca gândurile să se abată de la direcţia logică. Valoarea antiseptică a incoerenţei deveni tot mai aparentă pe măsură ce îngrijorarea sporea zi de zi. Mătuşa era sincer necăjită de situaţia lui Hubert, dar avea o minte prea pluralistă pentru a se putea concentra asupra ei până la intensitatea suferinţei adevărate. În ziua de cinci noiembrie, ziua comemorării complotului prafului de puşcă90, mătuşa Em o chemă pe Dinny la fereastra salonului ca să-i arate o ceată de băieţi ce târau un manechin grotesc după ei, pe Mount Street, un Mount Street melancolic în bătaia vântului şi în lumina felinarelor.

— Pastorul lucrează la cartea aia, spuse ea; a existat şi un Tasburgh care n-a fost spânzurat, său decapitat, sau mai ştiu eu ce se făcea cu ei, şi acum pastorul încearcă să demonstreze că ar fi trebuit să fie; a vândut o farfurie sau nu mai ştiu ce ca să cumpere praf de puşcă, şi soră-sa s-a măritat cu Catesby91, sau cu un altul. Dinny, taică-tu şi cu mine şi cu mătuşa Wilmet obişnuiam să facem sperietori cu mutra institutoarei noastre; avea nişte picioare foarte mari, Robbins. Copiii sunt atât de nesimţitori! Şi tu?

— Şi eu, ce, mătuşă Em?

— Şi tu făceai sperietori?

— Nu.

— Obişnuiam să ieşim şi cu colindul, cu feţele înnegrite. Wilmet era vedeta. Un copil aşa înalt, cu picioare care coborau drept, ca două beţe, despărţite de sus, de la furcă, ştii, aşa au şi îngerii. Toate obiceiurile astea s-au stins. Cred că ar trebui să se ia nişte măsuri. Şi spânzurătorile la fel. Noi aveam una.

Odată am spânzurat o pisicuţă de ea. Întâi am înecat-o, nu noi, servitorii.

— Oribil, mătuşa Em.

— Da; dar nu de-adevăratelea. Taică-tu a făcut din noi nişte piei-roşii. Era plăcut pentru el, putea să ne chinuiască în fel şi chip şi nu aveam voie să ţipăm. Şi Hubert la fel?

— O, nu! Hubert a făcut din el însuşi un indian piele-roşie.

— Asta-i influenţa maică-ţi, Dinny; ea e o făptură foarte blândă. Mama noastră era o Hungeford. Trebuie să fi remarcat.

— N-o ţin minte pe bunica.

— A murit înainte de a te fi născut tu. Din cauza Spaniei. Viruşii acolo sunt extra-speciali. Tot aşa şi bunicul tău. Eu aveam treizeci şi cinci de ani pe atunci… Era foarte manierat. Aşa erau pe atunci, ştii… Numai şaizeci de ani. Vin roşu şi pichet, şi bărbuţă nostimă. Le-ai văzut, Dinny?

— Barbişoanele?

— Da, la diplomaţi. Şi acuma le poartă când scriu articolele alea despre afacerile externe. Şi mie îmi plac ţapii, numai că izbesc cu coarnele.

— Au mirosit urât, mătuşă Em.

— Pătrunzător. Ţi-a mai scris Jean în ultimele zile?

În poşeta lui Dinny era o scrisoare proaspăt sosită. „Nu!” fi răspunsul pe care-l dădu. Deprinderea punea stăpânire pe ea.

— E o prostie că se ascunde. Totuşi era luna ei de miere.

Evident, Sir Lawrence nu făcuse din mătuşa Em recipientul bănuielilor lui.

Sus, în camera ei, Dinny citi din nou scrisoarea, înainte de a o rupe.

Poste restante, Bruxelles, Dragă Dinny, Aici totul merge strună şi-mi place grozav. Mi se spune că mă potrivesc cu meseria asta ca raţa cu apa. Acum nu mai e nici o deosebire între Alan şi mine, decât că eu am mâini mai pricepute. Îţi mulţumesc mult pentru scrisorile tale. Sunt foarte bucuroasă de campania cu jurnalul, s-ar putea să aibă influenţă asupra oracolului. Totuşi, nu ne putem permite să nu fim pregătiţi pentru alternativa cea mai rea. Nu-mi scrii dacă Fleur a reuşit ceva. Apropo, poţi să-mi faci rost de un ghid de conversaţie în limba turcă, din alea cu pronunţie fonetică? Probabil că unchiul Adrian ar putea să-ţi spună unde se poate.

Aici nu pot pune mâna pe aşa ceva. Alan îţi transmite dragostea lui. Acelaşi lucru şi din partea mea. Dacă-i necesar, ţine-ne la curent prin telegrame cu tot ce se întâmpla.

A ta, cu afecţiune, Jean.

Un ghid de conversaţie în limba turcă! Prima indicaţie asupra a ceea ce se petrecea în mintea lor puse şi mintea lui Dinny la treabă. Îşi aduse aminte de o istorisire a lui Hubert cum că salvase viaţa unui ofiţer turc, spre sfârşitul războiului, şi că de atunci rămăsese în relaţii cu el. Aşadar Turcia avea să fie azilul dacă… Dar era un plan disperat. De bună seamă că lucrurile nu vor ajunge, nu vor trebui să ajungă până acolo! Dar a doua zi dimineaţa se duse la muzeu.

Adrian, pe care nu-l mai văzuse de la arestarea lui Hubert, o primi cu obişnuita lui vioiciune şi Dinny se simţi chinuitor de ispitită să-i mărturisească totul. Jean ar fi trebuit să ştie că a-i cere sfatul în legătură cu un ghid ce conversaţie în limba turcă era un lucru menit să-i stârnească curiozitatea. Totuşi, se înfrână şi-i spuse:

— Unchiule, n-ai cumva un ghid de conversaţie în limba turcă? Lui Hubert i-a venit ideea să-şi împrospăteze cunoştinţele de limba turcă, pentru ca să-şi mai omoare timpul în închisoare.

Adrian se uită la ea şi închise ochii.

— N-are ce cunoştinţe de limbă turcă să-şi împrospăteze. Dar poftim! Şi pescuind o cărţulie dintr-un raft, adăugă: Vulpe!

Dinny îi adresă un surâs.

— Cu mine înşelăciunile nu-şi au rost, Dinny, continuă el. Ştiu tot ce se poate şti.

— Spune-mi şi mie, unchiule.

— Vezi tu, replică Adrian, Hallorsen e amestecat în toată povestea asta.

— Ah!

— Şi eu, care depind de orice mişcare de Hallorsen, n-am avut altceva de făcut decât să adun doi şi cu doi. Fac cinci, Dinny, şi nădăjduiesc sincer că adunarea nu va fi necesară. Dar Hallorsen e un tip straşnic.

— Ştiu asta, răspunse Dinny cu amărăciune. Unchiule, spune-mi exact ce-i în aer.

Adrian clătină din cap.

— Nici ei singuri n-ar putea spune până când nu află exact în ce fel urmează să fie expediat Hubert. Tot ce ştiu este că bolivienele lui Hallorsen se întorc înapoi în Bolivia în loc să fie trimise în Statele Unite, şi că s-a comandat pentru ele o ladă foarte curios capitonată şi bine ventilată.

— Vorbeşti despre osemintele boliviene?

— Sau poate dubluri. S-au comandat şi dubluri.

Emoţionată, Dinny rămase cu ochii la el.

— Şi, urmă Adrian, dublurile sunt executate de un om care-i convins că face copii după oseminte siberiene, şi nu ştie că lucrează pentru Hallorsen; relicvele au fost cântărite cu mare grijă, au şaptezeci şi şase de kilograme, periculos de aproape de greutatea unui om. Cât cântăreşte Hubert?

— Vreo şaptezeci de kilograme.

— Exact.

— Zi mai departe, unchiule.

— Dac-am ajuns până aici, Dinny, o să-ţi spun care-i teoria mea, atât cât valorează ea. Hallorsen şi lada lui cu dubluri se vor îmbarca pe acelaşi vapor cu care va călători Hubert. La primul port din Spania sau Portugalia unde se va face o escală, Hallorsen va coborî cu lada lui, care-l va conţine pe Hubert. Va fi avut el grijă să scoată relicvele şi să le arunce peste bord. Osemintele autentice îl vor aştepta în port şi le va transfera în ladă după ce Hubert va fi fost înhăţat şi urcat într-un avion: aici intră în acţiune Jean şi Alan. Ei vor zbura spre… mă rog, Turcia, judecând după recenta ta solicitare. Tocmai mă întrebam, înainte de a fi venit, încotro vor zbura. Hallorsen va strecura osemintele autentice în ladă pentru a satisface autorităţile, iar dispariţia lui Hubert va fi explicată printr-o săritură peste bord, nu m-ar mira să fie amintit plescăitul produs de dublurile aruncate în apă, sau, oricum, va rămâne un mister. Eu găsesc că-i o soluţie disperată.

— Dar dacă nu se face escală în nici un port?

— E sigur că undeva se opresc; dar dacă nu, probabil că au o alternativă, şi totul se va întâmpla atunci în drum spre vapor. Sau poate că vor decide să încerce trucul cu lada la sosirea în America de Sud. Asta ar fi, cred, cel mai sănătos, deşi exclude răpirea cu avionul.

— Dar de ce e gata profesorul Hallorsen să-şi asume asemenea risc?

— Tu pui întrebarea asta, Dinny?

— E prea mult… eu… eu nu vreau s-o facă.

— Ştii, draga mea, după cât îmi dau seama, el mai are şi conştiinţa că l-a vârât pe Hubert în toată dandanaua asta şi că e de datoria lui să-l salveze. Şi trebuie să-ţi aminteşti că aparţine unei alte naţiuni care-i toată numai energie şi care crede că dreptatea ţi-o faci singur. E ultimul om care ar şovăi să facă un serviciu. În afară de asta, e o cursă cu trei picioare92, în care competiţionează cu tânărul Tasburgh, la fel de adânc împotmolit ca şi el, aşa încât pentru ţine-i acelaşi lucru.

— Dar nu vreau să datorez nimic nici unuia dintre ei. Pur şi simplu nu trebuie să se ajungă aici. Şi-apoi, mai e şi Hubert, crezi că el va consimţi vreodată?

Adrian răspunse cu voce gravă:

— Cred că a şi consimţit, Dinny; altfel ar fi solicitat eliberarea pe cauţiune. Probabil că se va afla sub escortă boliviană, astfel încât nu va avea conştiinţa că încalcă legile Angliei. Îmi imaginez că l-au convins între ei că riscul pe care şi-l iau nu-i prea mare. Fără îndoială că e sătul de toate şi gata să întreprindă orice. Nu uita că i se face într-adevăr o mare nedreptate şi că e proaspăt căsătorit.

— Da, făcu Dinny cu voce stinsă. Şi dumneata, unchiule? Cum mai stau lucrurile?

Răspunsul lui Adrian fu la fel de liniştit:

— Sfatul tău a fost bun; sunt hotărât să plec, în funcţie de povestea asta.