XXXVI.

Simţământul că asemenea lucruri nu se întâmpla în viaţă persistă în spiritul lui Dinny chiar şi după convorbirea cu Adrian; prea adeseori le întâlnise prin cărţi. Şi totuşi, exista istoria, şi existau faptele diverse din ziarele de duminică! Gândul la ziarele de duminică o calmă în chip ciudat şi o întări în hotărârea de a ţine cazul lui Hubert în afara coloanelor lor. Dar îi expedie lui Jean, în mod deliberat, ghidul de conversaţie şi începu să studieze hărţile din biroul lui Sir Lawrence, când acesta nu era acasă. Cercetă de asemenea şi datele de plecare ale vapoarelor cu ruta America de Sud.

Două zile mai târziu, la cină, Sir Lawrence anunţă că Walter se întorsese; dar după o vacanţă, va avea, fără îndoială, nevoie de oarecare timp până să se ocupe de o afacere măruntă, ca aceea a lui Hubert.

— O afacere măruntă! strigă Dinny; e vorba numai de viaţa lui şi de fericirea noastră!

— Draga mea, vieţile şi fericirile oamenilor constituie treaba cotidiană a unui Ministru de Interne.

— Trebuie să fie un prost îngrozitor. Eu l-aş urî.

— Aici intervine deosebirea între tine şi o personalitate publică, o lămuri Sir Lawrence. Ceea ce urăşte o personalitate publică e să nu aibă de-a face cu vieţile şi cu fericirile semenilor său. Bluful nostru e gata, pentru cazul că ar ajunge mai repede la cazul lui Hubert?

— Jurnalul e tipărit, am făcut corecturile în şpalt; iar prefaţa e scrisă. Eu n-am văzut-o, dar Michael spune că „rupe gura”.

— Bun! Ruperile de gură ale domnului Blythe nu-ţi dau răgaz nici să respiri. Bobbie ne va înştiinţa când ajunge Walter la cazul în speţă.

— Ce e Bobbie? întrebă Lady Mont.

— O instituţie, draga mea.

— Blore, adu-mi aminte să scriu în legătură cu puiul de câine ciobănesc.

— Da, doamnă.

— Când au boturile mai mult albe, au în ei un soi de nebunie divină, ai observat, Dinny? Şi pe toţi îi cheamă Bobbie.

— Dar e o nebunie mai puţin divină decât cea a lui Bobbie al nostru, ce zici, Dinny.

— Obişnuieşte să facă ceea ce promite, unchiule?

— Da; poţi să pariezi pe Bobbie.

— Aş vrea să văd nişte concursuri de câini ciobăneşti, reluă Lady Mont. Inteligente creaturi! Se zice că ştiu exact ce oaie nu trebuie să muşte; şi ce zvelţi, zău aşa! Numai blană şi inteligenţă. Hen are doi. Ce-i cu părul tău, Dinny?

— Ce păr, mătuşă Em?

— Ţi-ai păstrat părul tăiat?

— Da.

— Păstrează-l; s-ar putea să ai nevoie de el. Se zice că ne întoarcem iar la modă veche. Antic, dar modern, ştii cum vine vorba.

Sir Lawrence îi aruncă o privire piezişă:

— Asta ai fost tu toată viaţa ta, Dinny. De asta vreau să pozezi. Permanenţa tipului.

— Care tip? întrebă Lady Mont. Să nu fii „un tip” Dinny, e atât de plicticos… Era unul care zicea că Michael e un tip; eu n-am putut niciodată să-mi dau seama.

— De ce n-o pui pe mătuşa Em să pozeze, unchiule? Ea e pe zi ce trece mai tânără decât mine, nu-i aşa, mătuşico?

— Nu fi impertinentă! Blore, apa mea de Vichy.

— Unchiule, câţi ani are Bobbie?

— Nimeni nu ştie cu adevărat. Se apropie de şaizeci, poate. Presupun că într-o bună zi se va descoperi şi vârsta lui, dar va trebui să se taie o secţiune şi să i se numere cercurile. Nu te gândeşti să te măriţi cu el, nu-i aşa, Dinny? Apropo, Walter e văduv. Sânge de quaker pe undeva, liberal convertit93, materie inflamabilă.

— Dinny cere curte, nu glumă, rosti Lady Mont.

— Pot să cobor, mătuşă Em? Vreau să mă duc până la Michael.

— Spune-i lui Fleur că vin mâine dimineaţă să-l văd pe Kit. Am cumpărat un joc nou pentru el, care se cheamă parlamentul, animale împărţite în partide; fiecare guiţă şi rage în legea lui şi se aşează unde nu-i este locul. Primul Ministru e o zebră, iar Ministrul de Finanţe e un tigru striat. Blore, un taxi pentru domnişoara Dinny!

Michael se găsea la Parlament, dar Fleur era acasă. O anunţă că prefaţa domnului Blythe îi şi fusese trimisă lui Bobbie Ferrar. În ce-i privea pe bolivieni, ambasadorul încă nu se întorsese, dar ataşatul promisese să aibă o convorbire neoficială cu Bobbie. Fusese atât de politicos, încât lui Fleur îi era imposibil să-şi dea seama ce anume se ascundea în mintea lui. Se îndoia dacă avea măcar o minte.

Când se întoarse acasă, Dinny sta pe mai mulţi ghimpi ca oricând. Se părea că totul gravita numai în jurul lui Bobbie Ferrar, iar acesta, „apropiindu-se de şaizeci”, era atât de uns cu toate alifiile, încât precis îşi pierduse orice putere de convingere. Dar poate că era mai bine aşa. Un apel afectiv şi-ar greşi poate ţinta. Poate că era nevoie de răceală, calcul, pricepere de a face aluzii la anumite consecinţe neplăcute, de a sugera când era vorba de ce ar putea mişca sufletul autorităţilor. Michael, Fleur, Sir Lawrence vorbeau uneori de parcă ar fi cunoscut asemenea lucruri, dar Dinny simţea că niciunul dintre ei nu ştia mai mult ca dânsa. Se părea că totul se balansa pe muchea de cuţit a capriciului şi a dispoziţiei de moment. Se vârî în pat şi nu putu efectiv să închidă un ochi.

Urmă încă o zi ca asta şi apoi, aşa cum un marinar al cărui vas a plutit în apele încremenite ale ecuatorului se trezeşte brusc când simte o mare zbuciumată dedesubt, tot astfel simţi şi Dinny când la micul dejun deschise un plic netimbrat, pe care era imprimat: „Ministerul Afacerilor Externe.”

Dragă domnişoară Cherrell.

Ieri după-amiază am înmânat Ministrului de Interne jurnalul fratelui dumneavoastră. Mi-a făgăduit să-l citească în aceeaşi seară; urmează să-l văd azi la orele şase. Dacă aţi veni la minister la şase fără zece minute, am putea merge împreună.

Al Dvs. sincer.

B. Ferrar.

Aşa! Deci o zi întreagă de aşteptare! La ora asta Walter va fi citit jurnalul; va fi şi luat o hotărâre asupra cazului. O dată cu primirea acestei note, scrisă pe un ton formal, Dinny fu cuprinsă de simţământul că participă la o conspiraţie, sub legământul de a păstra taina. Simţi instinctiv că nu trebuie să şoptească o vorbă despre scrisoare; simţi instinctiv că trebuie să-i evite pe toţi până se va sfârşi cu toată povestea. Probabil, prin aceeaşi stare trece pacientul care aşteaptă să fie operat. Ieşi în oraş, în dimineaţa însorită, şi se întrebă unde naiba s-ar putea duce; îi trecu prin cap Galeria Naţională, dar îşi spuse că tablourile solicită prea multă participare intelectuală; apoi se gândi la catedrala Westminster şi la fata Milicent Pole. Fleur îi găsise o slujbă de manechin la „Frivole”. De ce nu s-ar duce acolo, să se uite la modelele de iarnă, şi poate s-o revadă pe fată? Cam neplăcut să ţi se arate modele când n-ai de gând să cumperi, şi să-i pui să-şi dea atâta osteneală în zadar. Dar dacă Hubert va fi eliberat, o să se hazardeze şi ea să-şi cumpere o toaletă adevărată, deşi o să-i înghită venitul pe-o lună. De aceea, călindu-şi inima, coti în direcţia Bond Street, trecu canalul îngust, derivat, ajunse la „Frivole” şi intră.

„Da, doamnă”; fu aşezată într-un fotoliu, şi modelele îi fură arătate. Îşi ţinea capul uşor înclinat într-o parte şi-i înşira amabilităţi vânzătoarei: pentru că îşi adusese aminte cum într-o zi, vânzătorul dintr-un mare magazin îi spusese: „Nu vă faceţi idee, madamme, ce mult înseamnă pentru noi când o clientă zâmbeşte şi arată oarecare interes. Avem de-a face cu atâtea doamne dificile, şi… în fine, mă rog!” Modelele erau „ultimul strigăt”, foarte costisitoare şi, în cea mai mare parte, gândi Dinny, nepotrivite pentru ea, în ciuda asigurării constante: „Rochia aceasta, doamnă, s-ar potrivi de minune cu silueta şi coloritul dumneavoastră.”

Nefiind sigură dacă i-ar face un bine sau un rău lui Milicent Pole întrebând de ea, alese două rochii ca să-i fie prezentate pe manechin. O fată foarte subţire, cu o ţinută trufaşă, cu căpşor drăguţ şi umeri laţi, veni purtând primul model, o „creaţie” în negru şi alb; se plimbă languros, ţinându-şi o mina acolo unde ar fi trebuit să se afle un şold, şi capul întors de parcă-şi căuta celălalt şold, şi-i confirmă lui Dinny aversiunea pe care i-o inspirase rochia de la bun început. Apoi, în cea de-a doua toaletă, o combinaţie de verde marin şi argint, care-i plăcea într-adevăr, cu excepţia preţului, apăru Milicent Pole. Înainta cu nonşalanţă profesională, fără să se uite la clientă, de parc-ar fi vrut să spună: „Ce părere ai avea dac-ar trebui să stai toată ziua în furou, şi dac-ar trebui să eviţi atâţia soţi?” Apoi, întorcându-se, prinse surâsul pe care i-l adresa Dinny, îi răspunse cu o bruscă şi surprinsă înseninare, şi continuă să se plimbe, mai languros ca oricând. Dinny se ridică, şi înaintând spre manechinul care acum stă locului, nemişcat, pipăi o cută a rochiei între degetul mare şi arătător, va şi cum ar fi vrut să se asigure de calitatea materialului.

— Mă bucur că te văd.

Gura moale, ca o floare, a fetei se modelă într-un surâs dulce. „E delicioasă!” îşi spuse Dinny.

— O cunosc pe domnişoara Pole, îi explică Dinny vânzătoarei. Rochia aceasta arată minunat pe ea.

— Oh! Doamnă, dar e exact stilul dumneavoastră. Domnişoara Pole are contururile puţin prea accentuate pentru această rochie. Daţi-mi voie să o pun pe dumneavoastră.

Nu prea sigură că i s-a făcut un compliment, Dinny răspunse:

— Nu cred că voi putea lua azi o hotărâre; nu ştiu dacă pot plăti asemenea preţ.

— E în ordine, doamnă. Domnişoară Pole, intră aici în cabină şi dezbracă-te şi s-o îmbrăcăm pe doamna., În cabină, rochia alunecă de pe fată.

„Şi mai delicioasă!” îşi spuse Dinny. „Mi-ar plăcea să arăt şi eu în furou aşa că ea”, şi se lăsă dezbrăcată de vânzătoare.

— Doamna e foarte zveltă, comentă femeia.

— Slabă ca un tir.

— O, nu, doamna e frumos învelită.

— Cred că are dreptate! interveni fata cu un fel de ardoare. Doamnă are într-adevăr stil.

Vânzătoarea îi ajustă copcă.

— Vă vine turnat! exclamă ea. Poate o idee prea largă aici; se poate retuşa.

— Scoate la iveală o prea mare cantitate din pielea mea, murmură Dinny.

— O! Dar vă vine atât de bine, cu o carnaţie ca a doamnei!

— Aş putea s-o văd pe domnişoara Pole şi în rochia cealaltă – cea negru cu alb?

Ceru acest lucru, ştiind prea bine că fata nu putea fi trimisă în furou să aducă rochia.

— Sigur că da; mă duc chiar acum să iau rochia. Ajut-o pe doamnă, domnişoară Pole.

Rămase singure, cele două fete îşi zâmbiră una alteia.

— Ei, acum c-ai căpătat slujba dorită, cum ţi place, Milie?

— Cum să spun, nu-i ce-am crezut, domnişoară.

— Cam searbădă?

— Cred că nimic pe lume nu-i aşa cum te aştepţi să fie. Dar, desigur, putea fi şi mai rău.

— Am venit doar ca să te văd pe dumneata.

— Zău? Dar sper c-o să luaţi rochia, domnişoară, vă vine turnat. Arătaţi minunat în ea.

— Milie, dacă nu bagi de seamă, or să te mute ia departamentul de vânzări.

— O, nu m-aş duce. Acolo-i numai linguşeală şi perială.

— Unde se desprinde copcă?

— Aici. E foarte economic – o singură copcă. Şi puteţi s-o descheiaţi singură dintr-o răsucire. Am citit despre fratele dumneavoastră. Socotesc că-i o ruşine.

— Da, zise Dinny şi rămase ţeapănă în furou. Apoi, brusc, întinse braţul şi apucă mâna fetei. Succes, Milie!

— La fel şi dumneavoastră, domnişoară!

Tocmai îşi desfăcuseră mâinile când reveni vânzătoarea.

— Îmi pare atât de rău că v-am deranjat, îi zâmbi Dinny, dar m-am decis s-o iau pe aceasta de aici, dacă-mi voi putea îngădui să plutesc asemenea preţ. E îngrozitor de scumpă.

— Găsiţi, doamnă? E un model din Paris. Să văd dacă-l pot convinge pe domnul Better să facă ceva pentru dumneavoastră, rochia a fost croită parcă special pentru dumneavoastră. Domnişoară Pole, eşti bună să-l cauţi pe domnul Better?

Fata, îmbrăcată acum în „creaţia” negru cu alb, ieşi.

Dinny, care se îmbrăcase din nou cu rochia ei, întrebă:

— Manechinele rămân mult la dumneavoastră?

— Nu prea; toată ziua să te îmbraci şi să te dezbraci e o ocupaţie cam lipsită de calm.

— Şi ce se întâmpla cu ele?

— Într-un fel sau altul, se mărită.

Câtă discreţie! După câteva clipe, domnul Better, un bărbat slab, cu păr cărunt şi maniere perfecte, o asigură că va reduce, „pentru Madame”, preţul la ceva ce-i păru la fel de colosal; Dinny îi anunţă că se va decide a doua zi, şi ieşi în soarele palid de noiembrie. Mai erau şase ore de omorât! O luă în direcţia nord-vest, spre Maidane, încercând să-şi domolească îngrijorarea cu gândul că toţi oamenii pe lângă care trecea, indiferent de felul cum arătau, aveau grijile şi necazurile lor. Şapte milioane de oameni, toţi mai mult sau mai puţin îngrijoraţi. Unii arătau îngrijorarea, alţii nu. Dinny îşi privi propriul chip într-o vitrină şi hotărî că ea făcea parte dintre cei care n-o arată; şi totuşi cât de înfiorător se simţea! Într-adevăr, faţa omului e o mască! Ajunse la Oxford Street şi se opri la marginea trotuarului, aşteptând să traverseze. Chiar lângă ea văzu capul ciolănos, cu bot alb, al unui cal înhămat la un furgon. Îl mângâie pe grumaz, regretând că n-avea o bucăţică de zahăr. Calul nu-i acordă nici o atenţie, ca şi vizitiul de altfel. Şi de ce i-ar fi acordat? De la un capăt la celălalt al anului, trăgeau înainte şi se opreau, se opreau şi trăgeau înainte, prin tot acest iureş, încet, anevoie, fără nici o speranţă de evadare, până când amândoi aveau să se poticnească şi să fie daţi deoparte. Un sergent de stradă îşi schimbă direcţia manşetelor albe, vizitiul smuci de hăţuri, furgonul se urni din loc, urmat de un lung şir de maşini. Sergentul îşi roti iar manşetele, şi Dinny traversă, o luă pe Tottenham Court Road şi aşteptă iar. Ce labirint clocotitor şi încâlcit de fiinţe şi de maşini, gonind către ce ţel, împlinind ce tainică misiune? La ce ducea toată această forfotă? Un prânz, o ţigară, o întrezărire a ceea ce se numeşte viaţă, la un cinematograf, un pat la capătul zilei. Un milion de slujbe îndeplinite conştiincios sau neconştiincios, pentru ca oamenii ăştia să poată mânca, şi visă un pic, şi dormi, şi reluă totul de la capăt. Inexorabilul vieţii îi urca un nod în gât în timp ce aştepta acolo, aşa încât scoase un sunet sufocat, care făcu pe un domn corpolent s-o întrebe:

— Scuzaţi-mă, domnişoară, v-am călcat pe picior?

În timp ce-i zâmbea în chip de „nu”, sergentul îşi roti manşetele albe, şi Dinny traversă. Ajunse în Gower Street şi străbătu cu paşi iuţi singulara-i pustietate. „Înc-un râu, înc-un râu de trecut”, şi se pomeni în Maidane, întortocherea aceea de străzi sordide, de rigole şi de puştime. La vicariat, îi găsi în sfârşit împreună acasă pe unchiul şi pe mătuşa ei, pe punctul de a lua masa. Se aşeză şi Dinny. Cu ei, nu se sfia să discute despre „operaţie”. Ei îşi duceau viaţa doar în mijlocul atâtor operaţii. Hilary începu:

— Eu şi cu bătrânul Tasburgh l-am convins pe Bentworth să discute cu Ministrul de Interne şi ieri seară „Moşierul” mi-a trimis această notă:

Tot ce-am putut scoate de la Walter e că va trata cazul cu strictă obiectivitate, fără să ţină seama de statusul social – ce expresie! – al nepotului dumitale. Am spus întotdeauna că individul ăsta ar fi trebuit să rămână liberal!

— Aş dori să-l trateze cu strictă obiectivitate! strigă Dinny; în cazul ăsta Hubert ar fi în siguranţă. Detest însă servilismul faţă de ceea ce numesc ei „democraţie”!

— Este reacţia la conservatorismul de altădată, Dinny, şi, ca orice reacţie, a fost împinsă prea departe. În tinereţea mea, toată lumea credea în privilegiul de clasă. Acum e exact pe dos; rangul social constituie un handicap în faţa justiţiei, şi nu-i uşor să amesteci vârtejul cu lingură, încerci să fii onest şi nu poţi.

— Mă întrebam, unchiule, în timp ce veneam aici, la ce bun că dumneata, şi Hubert, şi tata, şi unchiul Adrian, şi tone de alţi oameni v-aţi împlinit misiunile cu credinţă, vreau să spun, în afară de pâinea cea de toate zilele, ce-aţi obţinut?

— Întreab-o pe mătuşa-ta, răspunse Vlilary.

— Mătuşă May, la ce bun?

— Nu ştiu, Dinny. Eu am fost învăţată să cred că toate astea au un rost, aşa încât eu cred mai departe la fel. Dacă te-ai mărita şi ai avea o familie, probabil că n-ai mai pune asemenea întrebări.

— Ştiam că mătuşa May o să se eschiveze de la răspuns. E rândul dumitale, unchiule.

— Ei, Dinny, nici eu nu ştiu. Aşa cum a spus ea, facem şi noi ce ne-am deprins să facem; asta-i tot.

— Hubert scrie în jurnalul lui că a avea consideraţie faţă de alţii înseamnă a avea consideraţie faţă de noi înşine. E adevărat?

— E un fel cam simplist de a pune problema. Eu prefer să spun că între oameni există o asemenea interdependenţă, încât ajutându-te pe tine nu poţi să nu-i ajuţi şi pe ceilalţi.

— Dar merită să te ajuţi?

— Vrei să spui: merită viaţa să fie trăită?

— Da.

— După cinci sute de mii de ani (Adrian pretinde că cel puţin un milion) de viaţă umană, populaţia globului e mult mai numeroasă azi decât a fost vreodată în trecut. Ei bine! Ţinând seama de toate calamităţile şi luptele prin care trece omenirea, crezi că viaţa umană, conştientă de sine, ar fi persistat dacă nu ar fi meritat să trăieşti?

— Bănuiesc că nu, murmură Dinny îngândurată; cred că Londra te face să pierzi simţul proporţiilor.

În clipa aceea îşi făcu intrarea fata în casă.

— Vă caută domnul Cameron, domnule.

— Pofteşte-l înăuntru, Lucy. Dinny, o să te ajute să-ţi recapeţi simţul proporţiilor. E dovada ambulantă a setei neostoite de viaţă, e bolnav de toate bolile de pe faţa pământului, inclusiv malaria tropicală, a luat parte la trei războaie, a efectuat tot felul de munci în toate colţurile globului, acum e şomer şi bolnav de inimă.

Domnul Cameron intră în încăpere: un omuleţ scund, pirpiriu, în preajma a cincizeci de ani, cu ochi celtici, de un cenuşiu luminos, păr negru stropit cu argint şi un nas uşor acvilin. Una dintre mâini îi era bandajată, de parcă-şi scrintise degetul mare.

— Bună, Cameron, strigă Hilary ridicându-se în picioare. Iar te-ai pornit pe războieli?

— Ei, domnule vicar, la mine în cartier, felul cum se poartă unii cu caii e îngrozitor. M-am încăierat ieri c-un individ. Auzi dumneata, să biciuiască un cal blând, supraîmpovărat bietul de el, una ca asta nu pot să rabd.

— Sper că i-ai tras o chelfăneală zdravănă?

Domnului Cameron îi licăriră ochii.

— Ei, i-a dat borşul pe nas, şi eu mi-am scrântit degetul mare. Dar am venit să vă spun, domnule, că mi-am găsit o slujbă la sacristie. Nu-i mare lucru, da' n-am să mor de foame.

— Bravo! Ascultă-mă, Cameron, îmi pare grozav de rău, dar eu şi doamna Cherrell trebuie să plecăm la o întrunire. Aşază-te aici şi bea o ceaşcă de cafea şi ţine-i tovărăşie nepoată-mi. Povesteşte-i despre Brazilia.

Domnul Cameron îi aruncă o privire lui Dinny. Avea un zâmbet foarte plăcut.

Următorul ceas se scurse în zbor şi îi dădu lui Dinny curaj. Domnul Cameron vorbea curgător. Pur şi simplu, istorisi povestea vieţii lui, de la copilăria petrecută în Australia şi înrolarea la vârsta de şaisprezece ani în războiul din Africa de Sud94, până la experienţele trăite în războiul mondial. În acest interval, toate soiurile de insecte şi de microbi poposiseră în organismul lui; avusese de-a face cu cai, kafiri, chinezi, brazilieni, îşi fracturase clavicula şi piciorul, fusese gazat şi suferise şocul unei explozii de obuz, dar iată-l, demonstră el cu grijă, teafăr şi sănătos, decât doar „c-un fleac de boală de inimă”. Faţa lui radia parcă o lumină interioară, iar felul său de vorbi nu trăda prin nimic că omul s-ar fi simţit ieşit din comun. În momentul de faţă era cei mai bun antidot pe care l-ar fi putut lua Dinny, şi îl prelungi cât îi îngăduiră limitele. După plecarea lui, ieşi şi ea, cu un ochi proaspăt, în harababura străzilor. Era trei şi jumătate şi mai avea două ceasuri jumătate de omorât. Se îndreptă spre Regent's Park. Doar câteva frunze rămăseseră aninate pe copaci, şi în aer plutea mirosul aromat al focurilor de frunziş; trecu prin ceaţa de fum albăstrui, gândindu-se la domnul Cameron şi ţinând piept tristeţii. Ce viaţă avusese omul acela! Şi ce poftă de viaţă, la capăt! Trecu de Long Water, în ultimele raze al soarelui anemic, şi ieşi în Marylebone, spunându-şi că înainte de a se duce la Ministerul de Externe trebuia să intre undeva unde să-şi poată retuşa frumuseţea. Se hotărî pentru „Harridge” şi intră. Se făcuse patru şi jumătate. Coridoarele dintre rafturi erau ticsite; hoinări printre tejghele, îşi cumpără un puf de pudră nou, bău un ceai, îşi făcu toaleta Şi ieşi. Încă o jumătate de oră, şi porni iar să meargă, deşi ajunsese să se simtă obosită. La şase fără un sfert, precis, înmână cartea ei de vizită unui uşier de la Ministerul de Externe, şi fu invitată să ia loc într-o sală de aşteptare. Nu existau oglinzi şi, scoţându-şi pudriera din poşetă, se privi în oglinjoara rotundă, înceţoşată de fire de pudră. Se găsi urâtă şi dori să nu fi fost aşa; deşi, în fond, nu avea să-l vadă pe Walter, va rămâne în umbră şi va aştepta. Aşteptare şi iar aşteptare!

— Domnişoară Cherrell!

Bobbie Ferrar se ivise în pragul uşii. Arăta neschimbat. Dar, bineînţeles, lui nu-i păsa de nimic. Şi de ce i-ar fi păsat? îşi ciocăni cu degetul buzunarul de la piept.

— Am căpătat prefaţa. Pornim? Începu să-i vorbească despre crimă de la Clingford. Era la curent? Nu era la curent. Un caz absolut limpede. Şi adăugă pe neaşteptate:

— Cei de la ambasada boliviană nu vor să-şi ia răspunderea, domnişoară Cherrell.

— Oh!

— Nu face nimic.

Şi faţa i se lăţi într-un surâs. „N-are dinţi falşi, îşi spuse Dinny. I-am zărit nişte plombe de aur.”

Ajunseră la Ministerul de Interne şi intrară. Fură conduşi sus pe nişte scări spaţioase, apoi de-a lungul unui coridor, într-o sală vastă şi goală, la capătul căreia ardea un foc într-un cămin. Bobbie Ferrar îi trase un scaun la o masă.

— Revista „Grafică” sau asta? şi scoase un volumaş dintr-un buzunar lateral.

— Ambele, vă rog, răspunse Dinny, fără vlagă.

Bobbie i le plasă în faţă. „Asta” era o broşură roşie, plată, conţinând nişte poeme de război.

— E o primă ediţie, proaspăt apărută, o asigură Bobbie Ferrar; am pescuit-o azi după prânz.

— Da, răspunse Dinny şi se aşeză.

— Domnule Ferrar, domnul ministru vă aşteaptă.

Bobbie Ferrar îi aruncă lui Dinny o privire, susură printre dinţi: „Curaj!” şi se îndepărtă călcând apăsat.

Niciodată nu s-a simţit atât de singură ca în acea vastă sală de aşteptare, niciodată nu s-a simţit atât de bucuroasă că e singură, niciodată nu s-a temut atât de clipa când nu va mai fi singură. Deschise volumaşul şi citi:

Ochii o înştiinţare frumos înrămată, Şi spre a fi văzută, pe sobă atârnată, Recomandând pentru eroi cu membre schilodite Braţe şi picioare, la preţuri felurite, Precum şi alte sfaturi, cu grijă oferite:

Cum ofiţerii să obţină pot Un genunchi, un umăr, un şold sau un cot.

Absolut pe gratis. Chiar şi două braţe şi două picioare, După cum se cuvine gradelor superioare, Apoi intră o fată, privi şi rosti…

Focul trosni brusc şi scuipă o scânteie. Dinny o urmări, cu regret, murind în scoarţa din faţa sobei. Mai citi câteva poeme, fără să le înţeleagă însă şi, închizând volumaşul, deschise revista „Grafică”. Deşi o răsfoise de la un capăt la altul, n-ar fi fost în stare să descrie subiectul nici unui tablou. Senzaţia de scufundare pe care o încerca în inimă părea să absoarbă orice obiect pe care-i cădeau privirile. Se întrebă ce era mai rău: să aştepţi propria ta operaţie sau pe cea a cuiva drag; hotărî că cea de a doua alternativă era mai rea. Părea să se fi scurs ore întregi; cât să fi fost de când plecase? Şase şi jumătate! Împingând scaunul în spate, se ridică în picioare. Pe pereţi atârnau portretele unor oameni de stat din epoca victoriană, şi Dinny se opri la fiecare în parte; dar ar fi putut să fie cu toţii unul şi acelaşi om de stat, cu favoriţii la diverse stadii de creştere. Se întoarse la locul ei, îşi trase scaunul mai aproape, îşi rezemă coatele pe masă şi bărbia în palme, simţindu-se parcă mai liniştită în poziţia aceasta crispată. Slavă Domnului! Hubert nu ştia că i se hotărăşte soarta şi nu trecea prin această agonizantă aşteptare. Se gândi la Jean şi Alan şi speră din toată inima că erau pregătiţi pentru întorsătura cea mai rea. Căci, cu fiecare minut ce trecea, alternativa cea mai rea părea tot mai certă. Un soi de amorţeală începu să i se răspândească Prin tot trupul. Bobbie n-o să se mai întoarcă niciodată, niciodată, niciodată! Şi spera să nu se mai întoarcă, era purtătorul osândei la moarte. Până la urmă, îşi întinse braţele pe masă şi îşi rezemă fruntea pe ele. N-a ştiut cât timp zăcuse în această ciudată toropeală, când o trezi zgomotul cuiva care-şi dregea glasul. Sări cu o tresărire.

Nu era Bobbie Ferrar, ci un bărbat înalt, cu o faţă rumenă, bine rasă, şi păr argintiu pieptănat într-o creastă de cocoş; stătea în faţa focului cu picioarele uşor desfăcute şi mâinile împreunate sub cozile redingotei; se uita fix la ea, cu ochii larg deschişi, de un cenuşiu luminos, şi buzele-i erau întredeschise de parcă se afla pe punctul de a emite o remarcă. Dinny era prea uluită că să se poată scula de pe scaun, şi rămase privindu-l fix la rândul ei:

— Domnişoară Cherrell! Nu te ridica…

Înălţă de sub una din cozile redingotei o mina poruncitoare. Dinny rămase pe scaun – foarte bucuroasă pentru că o apucase un tremur violent.

— Ferrar îmi spune că dumneata ai editat jurnalul fratelui dumitale?

Dinny răspunse printr-o înclinare a capului. „Respiră adânc!”

— Jurnalul tipărit e similar cu originalul?

— Da.

— Identic?

— Da. Nu am alterat şi nu am omis nici o literă.

Scrutându-i faţa, Dinny nu putu vedea nimic altceva decât rotunzimea luminoasă a ochilor şi uşoara proeminenţă a buzei inferioare. Era aproape ca şi cum s-ar fi uitat la Dumnezeu. Se înfioră de ciudăţenia acestui gând şi buzele ei schiţară un zâmbet vag şi chinuit.

— Trebuie să-ţi pun o întrebare, domnişoară Cherrell.

Dinny scoase un mic „da” suspinat.

— Cât din acest jurnal a fost scris după întoarcerea fratelui dumitale?

Dinny se holbă la el; apoi simţi, ca pe un junghi, subînţelesul întrebării.

— Nimic! Oh, nimic! A fost scris în întregime acolo, atunci.

Se ridică în picioare.

— Pot să te întreb de unde ştii acest lucru?

— Fratele meu…

— Abia acum îşi dădu seama Dinny că nu avea nici un alt argument decât cuvântul lui Hubert – fratele meu mi-a spus!

— Şi cuvântul lui e literă de Evanghelie pentru dumneata?

Dinny avea suficient simţ al umorului ca să nu se sumeţească, indignată, dar capul i se înclină.

— Literă de Evanghelie. Fratele meu este ostaş şi…

Îşi reteză singură vorbă şi, privindu-i buza de jos proeminentă, se dispreţui că folosise acest clişeu.

— Fără îndoială, fără îndoială! Dar sesizezi, desigur, importanţa acestui punct?

— Există originalul… bolborosi Dinny… „Oh! De ce nu-l adusese cu ea!” Se vede clar… vreau să spun că e tot ferfeniţit şi pătat. Îl puteţi vedea oricând doriţi. Să-l.

Înălţă din nou o mina poruncitoare.

— N-are importanţă. Eşti foarte devotată fratelui dumitale, domnişoară Cherrell?

Lui Dinny îi tremurară buzele.

— Cu totul. Aşa suntem toţi.

— Aud că e de curând căsătorit?

— Da, de curând căsătorit.

— Fratele dumitale a fost rănit în război?

— Da. A primit un glonţ în piciorul stâng.

— La braţe n-a fost atins?

Din nou junghiul în inimă.

— Nu!

Cuvântul ţâşni ca un foc de armă. Şi rămaseră uitându-se ţintă unul la celălalt încă o jumătate de minut, un minut; cuvinte de rugă, de resentiment, cuvinte incoerente i se îngrămădeau pe buze, dar le ţinu strâns lipite; îşi puse mâna pe gură. El dădu din cap.

— Mulţumesc, domnişoară Cherrell. Mulţumesc.

Capul i se lăsă uşor într-o parte; se răsuci pe călcâie şi se îndreptă spre uşa interioară cu un mers de parcă şi-ar fi purtat capul pe o tavă. După ce dispăru pe uşă, Dinny îşi acoperi faţa cu palmele. Ce făcuse? îl înfruntase? îşi trecu mâinile peste obraji, peste trup, şi rămase cu pumnii încleştaţi pe coapse, cu ochii pironiţi pe uşa care-l înghiţise; tremura toată, din creştet până-n tălpi. Se scurse un minut. O uşă se deschise din nou, şi intră Bobbie Ferrar. Îi văzu dinţii. Dădu din cap, închise uşa după el şi spuse:

— E în ordine.

Dinny se repezi la fereastră. Se lăsase întunericul, dar chiar de n-ar fi fost aşa, tot n-ar fi putut vedea nimic. „În ordine! În ordine!” îşi apăsă ochii cu încheieturile degetelor, se întoarse, îşi întinse amândouă mâinile, fără să vadă încotro le întinde.

Mâinile nu-i fură luate, dar glasul lui rosti:

— Sunt foarte fericit.

— Credeam c-am stricat totul.

În sfârşit reuşi să-i vadă ochii, rotunzi că ai unui căţel.

— Dacă n-ar fi luat mai întâi hotărârea, n-ar fi acceptat să te vadă, domnişoară Cherrell. Nu-i chiar atât de împietrit. De fapt a avut o întâlnire la prânz cu magistratul, acest lucru a fost de un imens ajutor.

„Atunci m-am zbătut degeaba în ghearele agoniei!” îşi spuse Dinny.

— A fost nevoie să citească prefaţa, domnule Ferrar?

— Nu, şi mai bine că nu, ar fi putut avea un efect contrar. Realmente, datorăm totul magistratului. Dar dumneata i-ai făcut o impresie bună. A spus că eşti transparentă.

— Ah!

Bobbie Ferrar luă cărţulia roşie de pe masă, o privi drăgăstos şi şi-o vârî în, buzunar.

— Plecăm?

În Whitehall, Dinny trase atât de adânc aerul în plămâni, încât putu să soarbă întregul amurg de noiembrie, cu senzaţia unei înghiţituri lungi dintr-o băutură la care jinduise cu disperare.

— Un oficiu poştal! strigă. Nu s-a putut răzgândi, nu-i aşa?

— Mi-a dat cuvântul. Fratele dumitale va fi eliberat astă-seară.

— Oh! Domnule Ferrar!

Lacrimi îi ţâşniră din ochi. Îşi întoarse capul, ca să şi le ascundă, şi când şi-l îndreptă iarăşi spre el, Bobbie se făcuse nevăzut.