XXXVII

După ce, de la oficiul poştal, expedie telegrame tatălui ei şi lui Jean, şi telefonă lui Fleur, lui Adrian şi lui Hilary, luă un taxi până în Mount Street şi intră drept în biroul unchiului ei. Sir Lawrence, la gura sobei, cu o carte pe care nu o citea, ridică ochii.

— Care-s veştile, Dinny?

— Salvat!

— Graţie ţie!

— Bobbie Ferrar zice că graţie magistratului. Eu aproape c-am stricat totul, unchiule.

— Sună! Dinny sună.

— Blore, spune-i Lady-ei Mont că doresc să vină aici.

— Blore, veşti bune; domnul Hubert e liber.

— Mulţumesc, domnişoară; am pariat şase la patru că aşa va fi.

— Ce putem face ca să ne declanşăm bucuria, Dinny?

— Eu trebuie să plec la Condaford, unchiule.

— Nu până după cină. Trebuie să te îmbeţi. Şi cum e cu Hubert? Se duce cineva să-l aştepte?

— Unchiul Adrian zice că-i mai bine să nu mă duc eu. Merge el. Hubert se va duce desigur la apartamentul lui şi o va aştepta pe Jean.

Sir Lawrence îi aruncă o privire ciudată.

— Şi de unde va lua ea avionul? *

— Din Bruxelles.

— Deci acolo era centrul operaţiilor. Faptul că a luat sfârşit această iniţiativă îmi dă tot atâta satisfacţie, Dinny, ca şi eliberarea lui Hubert. În zilele noastre, asemenea lucruri nu pot fi duse la bun sfârşit.

— Ba cred că ar fi izbutit; acum că nu mai e necesar, ideea evadării lui îmi apare mai puţin fantastică. Mătuşă Em! Ce capot frumos!

— Mă îmbrăcam pentru cină. Blore a câştigat patru lire. Dinny, sărută-mă. Dă-i şi unchiului tău un sărut. Săruţi foarte plăcut, simte omul. Dacă beau şampanie, mâine o să fiu bolnavă.

Sigur, mătuşico!

— Da, Dinny, promite-mi că o să-l săruţi şi pe tânărul acela.

— Capeţi un comision la sărutări, mătuşă Em?

— Să nu-mi spui că nu era gata să-l răpească pe Hubert din închisoare, sau aşa ceva. Pastorul mi-a povestit că a zburat într-o bună zi, cu barbă, şi-a luat cu el o nivelă cu bulă de aer şi două cărţi despre Portugalia. Totdeauna se duc în Portugalia. Pastorul o să fie atât de uşurat; începuse să slăbească din cauza asta. Aşa încât cred că ar trebui să-l săruţi.

— Astăzi un sărut nu mai înseamnă nimic, mătuşico. Aproape că l-am sărutat şi pe Bobbie Ferrar; numai că şi-a dat seama la timp de ce-l ameninţa.

— Dinny n-are timp pentru toate sărutările astea, interveni Sir Lawrence; trebuie să pozeze pictorului meu de miniaturi. Tânărul va sosi mâine la Condaford, Dinny.

— Unchiul tău are o idee fixă, Dinny; să colecţioneze adevărate doamne. Dar nu mai există, ştii… Rasa s-a stins. Acum suntem cu toate femele.

Dinny plecă la Condaford cu unicul tren de noapte. O ademeniseră cu vin la cină, şi acum era cotropită de o somnolentă beatitudine, simţindu-se recunoscătoare pentru tot, pentru mişcarea trenului, pentru întunericul străpuns de lună care zbura pe lângă ferestre. Exaltarea ei irupea întruna în zâmbete. Hubert liber! Condaford în siguranţă! Tatăl şi mama ei din nou liniştiţi! Jean fericită! Alan scăpat de ameninţarea dizgraţiei! Ceilalţi pasageri, pentru că Dinny călătorea cu clasa a treia, se uitau la ea cu uimirea deschisă sau furişă pe care o asemenea cantitate de zâmbete o poate trezi în mintea oricărui contribuabil cinstit. Era cherchelită, debilă mintal, sau îndrăgostită? Poate că toate trei. Iar ea îi privea plină de binevoitoare compasiune, pentru că, evident, ei nu prea arătau să fie îmbătaţi de fericire. O oră şi jumătate de drum trecu repede şi Dinny coborî pe peronul slab luminat, mai puţin somnoroasă, dar la fel de exaltată ca în clipa când se urcase în tren. Uitase să adauge în telegramă că şosea în aceeaşi seară, aşa încât trebui să-şi lase bagajul la gară şi să pornească pe jos. O luă pe şosea; drumul era mai lung, dar avea chef să se legene în mers şi să-şi umple plămânii de aerul vetrei părinteşti. Ca întotdeauna noaptea, contururile păreau nefamiliare, şi trecea pe lângă case, garduri vii, copaci pe care nu-i văzuse niciodată. Drumul se înfunda într-o pădure. O maşină veni din spate şi în strălucirea lividă a farurilor, zări o nevăstuică furişându-se exact la timp, bizar animal meschin, cocârjându-şi perfect spatele lunguieţ. Dinny se opri o clipă pe pod, deasupra râuleţului lor îngust şi şerpuit. Podul ăsta era vechi de sute de ani, de aceeaşi vârstă cu cele mai antice părţi ale reşedinţei, şi totuşi încă foarte trainic. Chiar în spatele podului era poarta casei lor, iar când apele râului se umflau, în anii foarte ploioşi, se revărsau şi se lăţeau peste maluri, ajungând aproape până în tufărişul crescut pe locul unde fusese cândva şanţul de apărare. Dinny împinse poarta şi înaintă prin iarba care mărginea aleea, printre rhododendroni. Ajunse în faţa casei, care era e fapt spatele ei, lung, scund, neluminat. Nu o aşteptau şi era aproape miezul nopţii; i se năzări să înconjoare tiptil, casa şi s-o privească aşa cum se decupa în clarul de lună, cenuşie şi fantomatică, învelită în frunziş şi plante agăţătoare. Trecu de arbuştii de tisă, care proiectau umbre scurte în grădina de zarzavat, ajunse pe pajişte şi stătu încremenită, respirând adânc, mişcându-şi capul într-o parte şi-n alta, ca să nu-i scape nimic din priveliştea laolaltă cu care crescuse. Ferestrele casei şi frunzele lucioase ale magnoliilor irizau, în bătaia lunii, o fluorescenţă străvezie; iar bătrână faţă a casei părea să pândească, plină de taine. Cât farmec! Doar o singură fereastră luminată, cea de la biroul tatălui ei. Curios că se culcaseră atât de devreme, acum când clocotea bucuria în ei. De pe pajişte se furişă pe terasă şi-şi strecură privirile prin crăpătura dintre draperiile nu prea bine trase. Generalul stătea la birou, cu o sumedenie de hârtii împrăştiate în faţă, mâinile încleştate între genunchi şi bărbia în piept. Îi vedea scobitura de sub tâmplă, părul mult încărunţit în ultima vreme, gura înţepenită, expresia doborâtă a feţei. Întreaga lui atitudine era cea a unui om care se pregăteşte, cu tăcută resemnare, să accepte dezastrul. În Mount Street citise o carte despre Războiul civil din America, şi Dinny îşi spuse că exact aşa, doar că taică-său n-avea barbă, trebuie să fi arătat vreun bătrân general sudist în noaptea din ajunul capitulării lui Lee.95 Şi deodată îi trăsni prin cap că, prin cine ştie ce ghinion, nu primiseră telegrama. Ciocăni în fereastră. Taică-su înălţă capul. Faţa lui luminată de lună avea culoarea cenuşii; era limpede că lua sosirea ei drept o confirmare a celor mai sinistre aşteptări; deschise fereastra. Dinny se aplecă înăuntru şi-şi puse mâinile pe umerii lui.

— Tăticule! N-aţi primit telegrama mea? E perfect, Hubert e liber.

Mâinile generalului zvâcniră în sus şi prinseră încheieturile mâinilor ei, culoarea îi năvăli în obraji, buzele i se relaxară, păru dintr-o dată cu zece ani mai tânăr.

— E… e sigur, Dinny?

Fata confirmă din cap. Surâdea, dar ochii îi erau plini de lacrimi.

— Dumnezeule! Ce veste! Vino înăuntru! Trebuie să mă duc imediat sus să-i spun maică-ţi!

Până să intre Dinny, generalul şi ieşise din cameră.

În odaia aceasta, care rezistase încercărilor mamei ei şi ale ei proprii de a introduce estetismul, şi care-şi păstrase sobrietatea oficială de birou public, Dinny îşi roti privirea, oprindu-şi-o pe cutare şi cutare dovadă a înfrângerii artei, cu acel zâmbet care devenise cronic. Tata cu hârţoagele lui, cu tratatele militare, fotografiile vechi, relicvele din India şi Africa de Sud, portretul, în manieră veche, al calului său favorit, harta domeniului; pielea leopardului care-l atacase şi cele două capete de vulpi, tata; din nou fericit, cu toate aceste comori ale lui! Domnul să-l aibă în pază!

Dinny simiţi că el şi mama ei ar prefera probabil să guste bucuria în doi, şi urcă sus, în camera lui Clare. Acest vivace membru al familiei dormea cu un braţ în pijama scos afară din plapumă şi cu obrazul lipit de dosul palmei. Dinny privi prietenos la căpşorul brun, cu părul tuns scurt, şi ieşi din nou. N-are rost să tulburi somnul unei fete frumoase! Se rezemă de fereastra deschisă a camerei ei şi privi, printre ramurile golaşe ale ulmilor, la câmpul scăldat în clarul de lună, la pădurea care se aşternea în spate. Stătu astfel luptându-se din răsputeri să nu creadă în Dumnezeu. Pare meschin, josnic, să ai mai multă credinţă în Dumnezeu când lucrurile merg bine, decât atunci când sunt încărcate de tragedie; tot aşa cum e meschin, josnic, să te rogi lui Dumnezeu numai când doreşti ceva cu ardoare, şi să nu te rogi când nu vrei nimic. Dar, la urma urmei, Dumnezeu este de fapt înţelepciunea eternă pe care nu o putem înţelege, nu-i un părinte drăgăstos pe care-l înţelegi. Cu cât se gândea mai puţin la toate astea, cu atât mai bine. Revenise acasă, ca o corabie după furtună; era de-ajuns! Se legănă pe picioare, la fereastră, şi îşi dădu seama că era aproape adormită. Patul nu era pregătit, dar scoţând din dulap o rochie de casă veche şi caldă, zvârli de pe ea pantofii, rochia şi portjartierul, se înfăşură în capot şi se cuibări sub plapumă de puf. Două minute mai târziu dormea, cu acelaşi zâmbet pe buze…

O telegramă din partea lui Hubert, primită a doua zi la micul dejun, anunţa că el şi Jean sosesc la timp pentru cină.

— Tânărul senior se întoarce! murmură Dinny. Şi-şi aduce mireasa. Slavă Domnului că va fi întuneric şi vom putea tăia viţelul cel gras în taină. Viţelul cel gras e pregătit, tată?

— Am două sticle de Chambertin 1865, din vinul străbunicului tău. O să deschidem astea şi coniacul vechi.

— Mamă, Iui Hubert îi plac cel mai mult sitarii, dacă putem face rost, şi clătitele. Şi ce-ar fi să luăm nişte stridii? Îi plac stridiile.

— O să văd, Dinny.

— Şi ciuperci, adăugă Clare.

— Mi-e teamă, măicuţo, că va trebui să colinzi ţinutul în lung şi-n lat.

Lady Cherrell zâmbi; arăta foarte tânără.

— Azi e zi de sărbătoare, îşi aminti generalul. Nu-i aşa, Clare? Întâlnirea-i la unsprezece, la Wyvell Cross.

— Întocmai.

Întorcându-se de la grajduri, după plecarea tatălui ei şi a lui Clare, Dinny începu să se plimbe agale, cu câinii. Uşurarea că acea lungă aşteptare luase sfârşit, senzaţia că nu mai avea nici o pricină de frământare erau atât de plăcute, încât nu realiză strania similitudine dintre stadiul prezent al carierei lui Hubert şi cel de acum două luni, care-i dăduse atâtea necazuri. Hubert se afla exact în aceeaşi poziţie, ba chiar mai rău, pentru că acum era însurat; şi totuşi se simţea la fel de fericită ca omul fără cămaşă. Ceea ce dovedea că Einstein are dreptate şi că totul e relativ.

Se îndreptă spre grădina de legume, cântând Braconierul din Lincolnshire când huruitul unei motociclete o făcu să se întoarcă. Cineva, în costum de ciclist, îi făcu semn cu mâna şi, după ce-şi adăposti motocicleta într-un tufiş de rhododendroni, veni spre ea, scoţându-şi casca.

Alan, fără îndoială! Şi brusc încercă senzaţia cuiva care-i pe punctul de a fi cerut în căsătorie. „Nimic, îşi spuse Dinny, nimic nu-l va putea opri în această dimineaţă, pentru că nici măcar nu avusese prilejul să săvârşească isprava aceea primejdioasă şi vitejească, în urma căreia o cerere în căsătorie prea ar fi mirosit a solicitare de recompensă. Poate că, îşi spuse Dinny în continuare, poartă încă barbă, şi asta o să-l oprească!” Aşi! Bărbia îi era doar ceva mai puţin arsă de soare decât restul feţei.

Veni spre ea, cu ambele mâini întinse, şi Dinny şi le încredinţă pe ale ei. Rămaseră astfel locului, privind unul la celălalt.

— Ei bine, rupse Dinny tăcerea în cele din urmă, spune-ţi povestea. Ne-ai făcut să ne ieşim din minţi de teamă, tinere.

— Hai să ne aşezăm undeva, Dinny.

— Foarte bine. Fii atent la Scaramouche, e sub piciorul tău, şi piciorul e cam mare.

— Ei, nu chiar aşa. Dinny, arăţi…

— Nu, îi reteză ea vorba; arăt obosită. Ştiu totul despre profesor şi despre lada specială pentru relicvele boliviene, şi de proiectata substituire a lui Hubert pe vapor.

— Ce?

— Nu suntem imbecili, Alan. Care era misiunea ta, cu barbă şi cu toate celelalte? Nu ne putem aşeza pe banca asta fără să punem ceva între noi şi piatră.

— N-aş putea fi eu acel ceva?

— Categoric nu. Aşterne salopeta. Aşa.

— Ei uite, dacă ţii cu orice chip să ştii, începu Alan privindu-şi uricios gheaţa. Nu era nimic precis, desigur, pentru că totul depindea de felul cum aveau de gând să-l exporte pe Hubert. A trebuit să născocim alternative. Dacă există vreun port de escală, spaniol sau portughez, urma să aplicăm trucul cu lada. Hallorsen s-ar fi aflat pe vas, iar eu şi Jean în port, cu un avion şi cu osemintele autentice. Jean urma să fie pilot când am fi pus mâna pe Hubert. E o zburătoare înnăscută; şi ar fi urmat să plece în Turcia.

— Da, zise Dinny; noi am ghicit toate astea.

— Cum?

— N-are importanţă. Care era alternativa?

— Dacă vaporul nu făcea escală, n-ar fi fost deloc uşor; ne-am gândit la o telegramă contrafăcută, adresată indivizilor care l-ar fi escortat pe Hubert când ar fi sosit în gară la Southampton, sau în ce port de îmbarcare ar fi fost, în care Să li se ceară să-l depună la staţia de poliţie şi să aştepte noi instrucţiuni. În drum spre poliţie, Hallorsen, pe o motocicletă, s-ar fi năpustit asupra taxiului pe o parte şi eu pe cealaltă parte! Hubert trebuia să se furişeze în maşina mea şi să fie rapid transportat la avionul care-l aştepta.

— Mmm! făcu Dinny. Foarte frumos pe ecran; dar crezi că şi în viaţa reală sunt la fel de naivi?

— Planul ăsta nu l-am prea pus la punct. Contam pe celălalt.

— Banii s-au irosit toţi?

— Nu; numai vreo două sute şi putem să revindem avionul.

Dinny scoase un suspin lung şi privirile-i zăboviră asupra lui Alan.

— Dacă vrei să-ţi spun părerea mea, ai avut mare noroc c-ai scăpat atât de uşor.

Alan râse.

— Aşa bănuiesc şi eu. Mai ales că dacă s-ar fi făcut, n-aş mai fi putut să-ţi bat capul. Dinny, azi trebuie să mă întorc la vasul meu. N-ai vrea…

Dinny îi răspunse cu blândeţe:

— Absenţa înmoaie inimile, Alan. Când ai să revii data viitoare, într-adevăr am să mă gândesc.

— Pot să te sărut?

— Da. Şi îi întinse obrazul.

„Acum e momentul când bărbaţii te sărută artistic pe gură. Dar n-a făcut-o. S-ar zice că oarecum mă respectă.” Şi se ridică în picioare.

— Vino, drăguţule; şi-ţi mulţumesc pentru tot ce din fericire n-a fost nevoie să faci. Am să mă străduiesc într-adevăr să devin mai puţin virginală.

Alan se uită la ea cu părere de rău, ca şi cum regreta propria-i stăpânire de sine, apoi răspunse surâsului ei cu un surâs. În scurt timp, huruitul motocicletei se topi în liniştea tulburată de un vag suspin al acelei zile.

Cu zâmbetul fluturându-i încă pe buze, Dinny se întoarse în casă. Era tare drăguţ! Dar, efectiv, pentru aşa ceva ai nevoie de timp. Va avea răgaz destul în zilele astea să se căiască.

După prânzul frugal, luat devreme, Lady Cherrell plecă în Fordul condus de fecior, în căutarea viţelului celui mai gras.

Dinny se pregătea să colinde grădina în căutarea florilor pe care i le putea oferi luna noiembrie, când îi fu adusă o carte de vizită:

Dl. Nell Wintney.

Studioul Ferdinand.

Orchard Street, Chelsea.

„Dumnezeule mare! Tânărul unchiului Lawrence!”

— Unde e, Amy?

— În hol, domnişoară.

— Pofteşte-l în salon; vin şi eu într-un minut.

Scăpată de mănuşile de grădinărit şi de coş, Dinny îşi inspectă nasul în oglinjoara pudrierei, apoi, intrând în salon, pe uşa de pe terasă, îl văzu cu surpriză pe „tânăr” instalat pe un scaun, cu un soi de aparat alături. Avea un păr bogat, alb, şi un monoclu atârnat de o panglică neagră; când se ridică în picioare, Dinny constată că avea pe puţin şaizeci de ani. Îi spuse:

— Domnişoara Cherrell? Unchiul dumneavoastră, Sir Lawrence Mont, mi-a comandat o miniatură a dumneavoastră.

— Ştiu, răspunse Dinny; numai că gândeam… Îşi curmă vorba.

Probabil că unchiul Lawrence îşi gustă mica lui glumă, sau poate că asta era ideea lui despre tinereţe.

„Tânărul” îşi înşurubase monoclul într-un obraz simpatic, roşcovan, şi un ochi plin, albastru, o cerceta cu interes prin sticlă. Îşi lăsă capul pe un umăr şi spuse:

— Dacă pot schiţa conturul, şi-mi daţi apoi câteva fotografii, n-o să vă bat prea mult capul. Ce purtaţi acum, inul ăsta albastru, e admirabil pentru culoare; în fundal, cerul, văzut prin fereastra asta, da, nu prea albastru, o tentă de alburiu englezesc în el. Acum cât lumina e bună, am putea…?

Şi vorbind întruna, începu să-şi facă preparativele.

— Ideea lui Sir Lawrence, urmă pictorul, e prototipul unei Lady engleze; educaţie profundă, dar nu aparentă. Vreţi să vă întoarceţi puţin în profil? Mulţumesc, nasul…

— Da, îl întrerupse Dinny, e iremediabil!

— Oh! nu, nu! încântător. După câte înţeleg, Sir Lawrence doreşte miniatura pentru colecţia dumnealui de prototipuri. I-am mai făcut două miniaturi. Vreţi să priviţi în jos? Nu! Priviţi drept la mine! Ah! Dinţii, admirabili!

— Şi toţi ai mei, cel puţin până în prezent.

— Zâmbetul ăsta e bun, domnişoară Cherrell; ne dă efectul de iluzoriu pe care-l dorim; nu prea iluzoriu, doar atât cât trebuie.

— Sper că nu doriţi să-mi confecţionez un zâmbet cu o doză de exact două treimi de iluzoriu?

— Nu, nu, draga mea domnişoară; o să-l încercăm pe ăsta. Ce-ar fi să vă întoarceţi pe trei sferturi? Ah! Acum prind linia părului; culoarea-i admirabilă.

— Nu prea bălăior; doar atât cât trebuie?

„Tânărul” nu răspunse. Începuse să deseneze cu deosebită concentrare şi să noteze scurte însemnări pe marginea hârtiei.

Dinny, cu sprâncenele încreţite, se căznea să nu mişte. Pictorul se opri şi-i adresă-un surâs dulce-acrişor.

— Da, da, da, făcu el. Înţeleg, înţeleg…

Ce înţelegea? Se simţi brusc năpădită de nervozitatea victimei şi-şi împreună palmele.

— Desfaceţi mâinile, domnişoară Cherrell. Nu! Atitudine prea de Madonă! Trebuie să ne gândim la demonul din păr. Ochii la mine, direct!

— Veseli? întrebă Dinny.

— Nu prea veseli; doar atât cât… da, ochi englezeşti; candizi, dar rezervaţi. Acum schimbaţi poziţia gâtului. Ah! O uşoară înclinare. Da-a. Parc-ar fi un lujer; aproape… o vagă… nu, nu o expresie surprinsă… nu, una vag distantă.

Începu din nou să deseneze şi să noteze cu un aer absent, de parcă se găsea la o mare depărtare”.

Şi Dinny gândi: „Dacă unchiul Lawrence doreşte afectare, o va avea.” „Tânărul” se opri, se lăsă pe spate, cu capul mult aplecat într-o parte, aşa încât toată atenţia părea să-i ţâşnească prin sticla monoclului.

— Expresia! murmură el.

— Probabil că doriţi o expresie de femeie trândavă.

— Sunteţi răutăcioasă! făcu „tânărul”. O expresie mai profundă. Îmi daţi voie să vă cânt un minut la acest pian?

— Desigur. Dar mi-e teamă că în ultima vreme n-a mai cântat nimeni la el.

— O să ne fie de ajutor.

Se aşeză, deschise capacul pianului, făcu câteva acorduri şi începu să cânte. Cântă cu vigoare, cu duioşie, cânta bine. Dinny stătea în curbura pianului, ascultând, foarte curând vrăjită. Era, evident, Bach, dar nu ştia ce anume. O temă tandră, plină de prospeţime, fermecătoare, care revenea iarăşi şi iarăşi, monoton şi totuşi vibrant, cum numai Bach poate fi.

— Ce e?

— Un coral de Bach, transcris pentru pian.

Şi, „tânărul” arătă spre clape, cu o mişcare a monoclului.

— Înălţător! Cu urechile în ceruri, şi cu plaiuri înflorite sub tălpi, murmură Dinny.

„Tânărul” închise pianul şi se ridică.

— Asta am vrut, asta am vrut, domnişoară!

— Da, se miră Dinny, numai atât?

SFÂRŞIT