III.

Wilfrid Desert îşi păstrase locuinţa din Cork Street. Apartamentul era plătit, de fapt, de Lordul Mullyon, care-l folosea în rarele ocazii când îşi părăsea vizuina de la ţară. N-am exagera afirmând că sihăstritul nobil avea mult mai multe afinităţi cu cel de-al doilea fiu al său decât cu cel mai vârstnic, care era în Parlament. De aceea nu-l supăra o eventuală întâlnire cu Wilfrid; dar, de obicei, apartamentul era ocupat numai de Stack, ordonanţa lui Wilfrid din timpul războiului, şi care arbora faţă de stăpânul său o muţenie din acelea de sfinx, mai grăitoare în sine decât devotamentul exprimat. Când Wilfrid se întoarse, anunţându-şi sosirea doar cu un moment sau două înainte, îşi găsi camerele exact cum le lăsase, nici mai mult şi nici mai puţin prăfuite şi neaerisite decât înainte; aceleaşi haine atârnau pe aceleaşi cuiere, şi acelaşi cotlet şi aceleaşi ciuperci bine gătite îi potoliră prima foame. Ancestralul talmeş-balmeş de obiecte împodobite şi împestriţate de gusturi orientale, transplantate aici, împrumuta spaţiosului salon acelaşi aer de închistată şi statornică posesiune. Iar canapeaua din faţa focului de buşteni îl primi pe Wilfrid ca şi cum n-ar fi părăsit-o nici un moment. Acolo se aşeză a doua zi dimineaţa după ce-o întâlnise pe Dinny, mirându-se de ce nu putea bea o cafea bună decât atunci când era preparată de Stack. Orientul era patria cafelei, dar cafeaua turcească era un rât, un amuzament şi, ca orice rit şi amuzament, nu slujea decât ca să-ţi mângâie sufletul. Era cea de a treia zi de când sosise la Londra, după o absenţă de trei ani; iar în ultimii doi ani trecuse prin mai multe decât i-ar fi plăcut vreodată să povestească, sau decât ar fi dorit măcar să-şi amintească; printre acestea se număra o anumită experienţă care continua să-l stârnească împotriva lui însuşi, oricât s-ar fi prefăcut că-i nesocoteşte importanţa. Cu alte cuvinte venise înapoi cu o taină, cu un cadavru ascuns în dulap. Mai adusese, de asemenea, destule poeme pentru a încropi o a patra plachetă de versuri. Şedea acolo, întrebându-se dacă volumul plachetei n-ar putea fi sporit prin includerea celui mai lung poem pe care-l scrisese vreodată, rodul acelei anumite experienţe; şi, după părerea lui, cel mai bun poem pe care-l scrisese vreodată, păcat să nu fie publicat, dar…! Şi acest „dar” era atât de important, încât în numeroase rânduri fusese pe punctul de a rupe poemul, de a-i nimici orice urmă, aşa cum ar fi dorit să anihileze cu totul din cuget şi amintirea. Însă din nou, „dar”… Poemul exprima apărarea lui pentru a-şi fi îngăduit ceea ce, spera Wilfrid, nimeni nu ştia că i se întâmplase. A-l rupe ar fi însemnat să se despartă de propria lui apărare. Pentru că niciodată n-ar mai fi fost în stare să reconstituie, în chip adevărat, senzaţiile prin care trecuse când înfruntase acel impas. Ar fi însemnat totodată să se despartă de cea mai bună armă de protecţie împotriva propriei sale conştiinţe; şi poate de singurul mijloc de a răpune o stafie. Deoarece îşi spunea uneori că, până nu va clama omenirii întregi ceea ce i s-a întâmplat, nu va izbuti să-şi redobândească propriu-i suflet.

Recitindu-l, gândi: „Mult mai bun şi mai profund decât blestematul ăla de poem al lui Lyall”9. Şi fără nici un fel de legătură evidentă începu să se gândească la fata pe care o întâlnise cu o zi înainte. Ciudat că o ţinuse minte de la cununia lui Michael, o fetişcană transparentă ca o Venus, ori ca un înger sau ca o Madonă de Botticelli, în fond se aseamănă atât de mult între ele! O copilă fermecătoare pe atunci! Da, şi o tânără fermecătoare acum, într-adevăr de calitate, cu simţul umorului şi cu o minte pătrunzătoare. Dinny Cherrell! Charwell se scrie, îşi aminti Wilfrid. N-ar avea nimic împotrivă să-i arate poemele; ar avea încredere în reacţiile ei.

În parte pentru că se gândise la ea, în parte pentru că luase un taxi, întârzie la întâlnirea de la prânz şi întâlni pe Dinny pe trepte la Dumourieux, tocmai când se pregătea să plece. Poate că nu există probă mai bună pentru încercarea caracterului unei femei, decât s-o laşi să te aştepte la prânz, într-un local public. Dinny îl salută cu un zâmbet.

— Credeam că, probabil, ai uitat.

— Circulaţia e de vină. Cum pot filosofii să vorbească despre timp că ar fi spaţiu, şi despre spaţiu că ar fi timp? E un lucru dezminţit ori de câte ori doi oameni iau masa împreună. Mi-am oferit zece minute pentru drumul din Cork Street până aici, adică pentru mai puţin de o milă, şi iată-mă în întârziere cu zece minute. Îmi pare teribil de rău.

— Tatăl meu spune că de când taxiurile au luat locul trăsurilor trebuie să adaugi zece la sută la orice calcul de timp. Îţi aduci aminte de trăsuri?

— Ba bine că nu!

— N-am fost niciodată la Londra pe vremea trăsurilor.

— Dacă ţi-e familiar localul, condu-mă. Mi s-a vorbit de acest restaurant, dar n-am intrat niciodată în el.

— E la subsol. Bucătărie franţuzească.

După ce-şi lăsară pardesiele, se îndreptară spre o masă din fundul sălii.

— Pentru mine foarte puţin, te rog, interveni Dinny. Să spunem pui rece, salată şi cafea.

— Suferi de ceva?

— Numai de deprinderea economiei.

— Înţeleg. O avem amândoi. Nu doreşti vin?

— Nu, mulţumesc. Crezi că a mânca puţin e un semn bun?

— Nu, dacă a devenit un principiu.

— Nu-ţi plac principiile?

— N-am încredere în oamenii care acţionează pe baza lor, justiţiarii.

— Găsesc că-i prea categoric. Eşti un categoric, nu?

— Mă gândeam la oamenii care nu mănâncă pentru că a mânca e o îndeletnicire senzuală. Nu asta-i raţiunea dumitale, nu-i aşa?

— O, nu! se apără Dinny. Numai că nu-mi place să mă simt sătulă. Şi-mi trebuie foarte puţin ca să mă satur. Socotesc că simţurile sunt un lucru foarte bun, dar eu nu ştiu prea multe despre ele.

— Singurul lucru bun, după toate probabilităţile.

— De asta scrii versuri?

Desert rânji.

— Cred că şi dumneata ai putea scrie versuri.

— Numai rime.

— Locul cel mai propice pentru poezie e deşertul. Ai văzut vreodată un deşert?

— Nu. Dar mi-ar plăcea.

După ce rosti aceste cuvinte, Dinny rămase uşor surprinsă, amintindu-şi de reacţia ei faţă de profesorul american şi de vastele spaţii deschise. Dar nici că putea exista contrast mai izbitor decât cel dintre Hallorsen şi tânărul acesta brun, frământat, care o fixa cu ochii aceia ai lui, până când simţi din nou un fior prin şira spinării. Fărâmiţându-şi cornul, îi spuse:

— I-am văzut aseară la masă pe Michael şi pe Fleur.

— O! Buzele i se răsfrânseră a dispreţ. Pe vremuri m-am prostit din cauza lui Fleur. E perfectă, nu-i aşa?

— Perfectă în felul ei?

— Da; şi ochii lui Dinny adăugară: „N-o denigra!”

— Minunată înzestrare şi control de sine.

— Nu cred că o cunoşti, spuse Dinny, şi sunt sigură că nici eu n-o cunosc.

Deşert se înclină spre ea.

— Îmi face impresia că eşti o persoană leală. De pe unde ai cules lealitatea?

— Deviza familiei noastre este cuvântul „leal”. Asta ar fi fost de natură să mă vindece, nu-i aşa?

— Nu ştiu, răspunse el brusc, nu ştiu dacă înţeleg bine ce este lealitatea. Lealitatea faţă de ce? De cine? în lumea asta nu există nimic imuabil; totul e relativ. Lealitatea este îndemnul unei minţi statice, sau o superstiţie, sau, în orice caz, negarea curiozităţii.

— Există unele lucruri faţă de care merită, fără îndoială să fii leal. Cafeaua, de pildă, sau religia ta.

O privi atât de ciudat, încât Dinny aproape că se sperie.

— Religia? Ai vreuna?

— Mă rog, în linii mari, presupun că da.

— Cum? Eşti în stare să înghiţi dogmele vreunei şedinţe religioase? Consideri vreo legendă mai adevărată decât alta? Poţi gândi că un anumit mănunchi de crezuri despre Necunoscut poate avea mai multă valoare decât toate celelalte? Religie! Doar ai simţul umorului. Te părăseşte la auzul acestui cuvânt?

— Nu; numai că religia ar putea fi, presupun, conştiinţa existenţei unui spirit atotcuprinzător, şi crezul etic care ar părea să-l slujească cel mai bine.

— Hm! O definiţie foarte îndepărtată de sensul care se atribuie în general, dar chiar şi aşa, cum ştii ce slujeşte cel mai bine un spirit atotcuprinzător?

— Asta o iau pe încredere.

— Ei, vezi, aici ne deosebim. Iată, începu el, şi Dinny avu senzaţia că emoţia îi inundase glasul: care-i rostul posibilităţii noastre de a raţiona, rostul facultăţilor noastre mintale? Iau problemele aşa cum mi se prezintă, fac suma, dau rezultatul, şi pe baza lui acţionez. Acţionez în acord cu o apreciere raţională a ceea ce este mai bun.

— Mai bun pentru cine?

— Pentru mine şi pentru lume în general.

— Cine vine mai întâi?

— E totuna.

— Oricând? Mira-m-aş. Şi, în orice caz, asta înseamnă, de fiecare dată, să faci un total atât de lung încât nu ştiu când mai ajungi să acţionezi. Şi, de bună seamă, normele de etică reprezintă exact totalurile unor nenumărate hotărâri, asupra aceloraşi probleme, luate de oameni în trecut, aşa încât de ce să nu le luăm şi noi de bune?

— Niciuna dintre aceste hotărâri nu a fost luată de oameni care să aibă exact temperamentul meu, sau care să se fi aflat în împrejurările în care m-am aflat eu.

— Nu, asta pot să înţeleg. Urmăreşti ceea ce se numeşte cazul particular. Dar cât de englez eşti!

— Îmi pare rău, răspunse Desert brusc; te plictisesc. Doreşti un dulce?

Dinny îşi rezemă coatele pe masă şi, culcându-şi bărbia în palme, îl privi cu seriozitate:

— Nu mă plictiseşti. Dimpotrivă, mă interesezi teribil. Numai că noi, femeile, acţionăm, cred, mai mult din instinct. Asta înseamnă, presupun, că acceptăm asemănarea dintre noi mai uşor decât o acceptă bărbaţii, şi suntem mai pregătite să ne încredem în simţul instinctiv al experienţei generale.

— Aceasta a fost caracteristica femeilor; dacă va mai fi încă multă vreme, nu ştiu.

— Cred că va fi, răspunse Dinny. Nu cred că ne vom sinchisi vreodată prea mult de totaluri. Aş vrea un dulce dacă eşti bun. Compot de prune, cred.

Deşert se uită la ea şi începu să râdă.

— Eşti minunată. O să luăm amândoi. Familia dumitale e foarte formalistă?

— Nu tocmai formalistă, dar e o familie care crede în tradiţie şi în trecut.

— Şi dumneata?

— Nu ştiu. Cert că-mi plac lucrurile vechi, şi locurile vechi, şi oamenii vechi. Îmi place tot ce e tocit ca o monedă. Îmi place să simt că am rădăcini. Întotdeauna am îndrăgit istoria. Şi, în acelaşi timp, nu te poţi abţine să nu-ţi vină să râzi. E ceva comic în felul cum suntem cu toţii legaţi, ca găinile cărora li se face un semn cu cretă pe plisc.

Desert întinse mâna şi Dinny îşi lăsă mâna în palma lui.

— Să ne strângem mâinile pentru acest har.

— Într-o zi, urmă Dinny, ai să-mi povesteşti ceva. Dar deocamdată la ce piesă mergem?

— Se joacă ceva, pe undeva, de unul pe care-l cheamă Shakespeare?

Cu oarecare dificultate, descoperiră că la un teatru de dincolo de fluviu se juca o operă a celui mai mare dramaturg al lumii. Se duseră şi, la sfârşitul spectacolului, Desert o întrebă cu şovăială:

— Ai primi să iei ceaiul la mine acasă?

Dinny zâmbi şi încuviinţă din cap şi, din clipa aceea, fu conştientă de o schimbare în purtarea lui. Devenise mai intim şi mai plin de respect în acelaşi timp, de parcă şi-ar fi spus în sinea lui: „E egală mea”.

Această oră a ceaiului servit de Stack, un om cu ochi stranii, înţelegători, şi cu ceva monahal în înfăţişare, i se păru lui Dinny absolut perfectă. Nu semăna cu nici un alt ceas din câte petrecuse până atunci, şi la încheierea lui ştiu că e îndrăgostită. Sămânţa minusculă sădită cu zece ani în urmă dăduse roade. Era un asemenea miracol, atât de bizar pentru cineva care la vârsta de douăzeci şi şase de ani ajunsese să creadă că nu va cunoaşte niciodată iubirea, încât Dinny îşi reţinea tot mereu răsuflarea şi se uita la faţa lui, minunându-se. De ce, pentru numele lui Dumnezeu, simţea ce simţea? Era absurd! Şi va fi şi dureros pentru că el n-o s-o iubească. De ce-ar iubi-o? Şi dacă n-o s-o iubească, ea nu trebuie să-i arate că e îndrăgostită, şi cum să facă să nu-i arate?

— Când te mai pot vedea? întrebă Wilfrid când Dinny se ridică să plece.

— Doreşti să mă mai vezi?

— Extraordinar de mult.

— De ce?

— De ce nu? Eşti prima doamnă adevărată cu care am stat de vorbă de zece ani încoace, şi nu sunt deloc sigur că nu eşti prima doamnă adevărată cu care am stat de vorbă în viaţa mea.

— Dacă o să ne mai vedem, nu trebuie să râzi de mine.

— Să râd de dumneata? Cum aş putea! Aşadar, pe când?

— Uite ce-i, în prezent dorm într-o cămaşă de noapte străină în Mount Street. De drept ar trebui să mă aflu la Condaford. Dar sora mea se mărită la Londra, săptămâna viitoare, iar fratele meu soseşte luni din Egipt, aşa că poate am să trimit la Condaford după lucrurile mele şi am să mai rămân. Unde ai dori să mă vezi?

— Vrei să facem mâine o plimbare? N-am mai fost de ani de zile în Richmond sau în Hampton Court10.

— Eu n-am fost niciodată.

— Perfect! Te iau din faţa lui Foch mâine la ora două, fie că plouă, fie că e frumos.

— Vin cu plăcere, tinere domn.

— Splendid!

Şi, înclinându-se brusc, îi ridică mâna şi-şi lipi buzele de ea.

— Cât de curtenitor! spuse Dinny. La revedere.