IV.

Preocupată de această miraculoasă taină, primul impuls al lui Dinny ar fi împins-o spre singurătate, dar era invitată la cină la familia Adrian Cherrell. De la căsătoria unchiului ei cu Diana Ferse, renunţaseră la casa din Oakley Street, bântuită de – amintiri atât de dureroase, şi se instalaseră economic într-unul din scuarurile spaţioase din Bloomsbury, care îşi redobândea acum cu succes nobilimea pierdută prin o mie opt sute treizeci-patruzeci. Locul fusese ales pentru vecinătatea cu „oasele” lui Adrian, întrucât, la vârsta lui, acesta considera importante şi cinci minute pe care le putea cruţa pentru a le petrece în compania soţiei sale. Virilitatea robustă pe care Dinny o prezisese unchiului ei după un an petrecut în tovărăşia profesorului Hallorsen în New Mexico, se concretizase printr-o nuanţă mai închisă, de arămiu, a obrajilor brăzdaţi, şi printr-un zâmbet care apărea mai des pe faţa-i prelungă. Pentru Dinny însemna o continuă plăcere să se gândească la faptul că-i dăduse un sfat bun şi că el îl urmase. Diana, de asemenea, îşi recăpăta vizibil scânteierea care, înainte de căsătoria cu sărmanul Ferse, făcuse din ea o membră a „societăţii”. Dar caracterul nefericit al ocupaţiei lui Adrian şi timpul suplimentar pe care acesta îl solicită soţiei sale o împiedicau să se reîntoarcă în acel cerc sacru. De fapt, înclina din ce în ce să devină soţie şi mamă. Situaţie care i se părea foarte naturală lui Dinny, cu subiectivismul ei în ceea ce-l privea pe Adrian. În drum spre ei, Dinny dezbătu cu ea însăşi dacă să le spună sau nu unde fusese. Întrucât nu-i plăceau ascunzişurile şi înşelătoriile, hotărî să fie sinceră. „Şi apoi, gândi ea, o fată îndrăgostită simte întotdeauna nevoia să vorbească despre obiectul afecţiunii ei.” În plus, a nu avea un confident era prea obositor, iar unchiul Adrian era, evident, confidentul pe care şi l-ar fi ales; în parte pentru că ştia, din proprie experienţă, câte ceva despre Orient, dar mai ales pentru că era unchiul Adrian.

Primele subiecte atacate la masă au fost, fireşte, căsătoria lui Clare şi întoarcerea lui Hubert. Dinny era oarecum familiarizată cu alegerea făcută de sora ei. Sir Gerald (Jerry) Corven era un bărbat de patruzeci de ani, vioi, de talie mijlocie, cu o faţă plină de îndrăzneală. Recunoştea că avea mult farmec şi temerile ei se întemeiau pe faptul că avea poate chiar prea mult. Ocupă un post de vază în Serviciul Colonial, şi făcea parte dintre cei despre care oamenii spun din instinct că vor ajunge departe. Dinny se mai întreba şi dacă Clare nu-i semăna prea mult, la fel de cutezătoare şi de sclipitoare, puţin aventurieră şi, desigur, cu şaptesprezece ani mai tânără. Diana, care-l cunoscuse bine, comenta:

— Diferenţa de şaptesprezece ani e lucrul cel mai bun din căsnicia asta. Jerry are nevoie să se aşeze. Dacă-i poate fi într-un fel şi tată, s-ar putea ca lucrurile să meargă bine. A avut un număr infinit de aventuri până acum. Mă bucur că pleacă în Ceylon.

— De ce?

— Acolo n-o să-şi întâlnească trecutul.

— Are un trecut atât de îngrozitor?

— Draga mea, în clipa de faţă e foarte îndrăgostit, dar cu oameni ca Jerry nu ştii niciodată cum stai; atât de mult farmec şi atâta atracţie pentru gheaţa subţire…

— Căsătoria face nişte laşi din noi toţi, murmură Adrian.

— Asupra lui Jerry Corven nu va avea asemenea efect; el se lasă atras de risc aşa cum se lasă atraşi peştişorii de aur de larvele de ţânţari. Clare e foarte fermecată de el, Dinny?

— Da, dar şi ei îi place gheaţa subţire.

— Şi totuşi, interveni Adrian, eu n-aş spune despre niciunul din ei că e cu adevărat modern. Amândoi au minte şi le place s-o folosească.

— Asta-i foarte adevărat, unchiule. Clare stoarce tot ce poate din viaţă, dar crede cu fervoare în viaţă. Ar putea deveni o a doua Hester Stanhope11.

— Bravo, Dinny! Dar ca să devină aşa ceva ar trebui să se debaraseze mai întâi de Gerald Corven. Şi, din cât o cunosc eu pe Clare, cred că ar avea scrupule.

Dinny se uită cu ochi mari la unchiul ei.

— Spui asta pentru că o cunoşti pe Clare sau pentru că eşti un Cherrell, unchiule?

— Probabil pentru că ea este o Cherrell, draga mea.

— Scrupule, murmură Dinny. Nu cred că mătuşa Em are scrupule. Şi totuşi e tot atât de Cherrell ca oricare dintre noi.

— Em, spuse Adrian, îmi evocă în cel mai înalt grad un zăcământ de oseminte care nu se încheagă între ele. Nu poţi defini al cui schelet ar putea fi. Scrupulele presupun în mod categoric o coordonare.

— Nu, Adrian, murmură Diana, te rog, fără oseminte la masă. Când soseşte Hubert? Abia aştept să-i văd pe el şi pe tânăra Jean. După optsprezece luni de fericire în Sudan, care dintre ei o fi cocoşul?

— Jean, fără îndoială, îşi dădu Adrian părerea.

Dinny clătină din cap.

— Nu cred, unchiule.

— E în joc mândria ta de soră.

— Nu. Hubert are mult mai multă continuitate. Jean se repede asupra problemelor şi ţine să le soluţioneze pe loc, dar Hubert e la cârmă, sunt convinsă. Unchiule, unde se găseşte un loc care se cheamă Darfur? Şi cum se scrie?

— Cu un „r” sau fără. E în vestul Sudanului; cea mai mare parte e deşert şi, cred, destul de inaccesibil. De ce întrebi?

— Am luat azi masa de prânz cu domnul Desert, cavalerul de onoare al lui Michael, dacă-ţi aduci aminte, şi mi-a vorbit de acest loc.

— A fost acolo?

— Cred că a fost pretutindeni în Orientul Apropiat.

— Îl cunosc pe fratele lui, spuse Diana, Charles Desert, unul dintre cei mai provocatori din tagma tinerilor politicieni. Cu certitudine că va fi numit ministrul Educaţiei Naţionale în viitorul guvern conservator. Şi acest lucru va pune capăt sihăstriei Lordului Mullyon. Pe Wilfrid nu l-am cunoscut niciodată. E drăguţ?

— Mă rog, spuse Dinny cu ceea ce intenţiona ea să fie detaşare, îl cunosc abia de ieri. E ca plăcinta cu carne de Anul Nou, guşti o îmbucătură şi speri. Dacă o poţi mânca toată, o să-ţi meargă bine tot anul.

— Mi-ar plăcea să-l cunosc, urmă Adrian. S-a remarcat în timpul războiului, şi i-am citit versurile.

— Zău, unchiule? Aş putea să vă aranjez o întâlnire; ne vedem zilnic.

— O! exclamă Adrian şi se uită la ea. Mi-ar plăcea să discut cu el despre tipul hitit. Cred că ştii că ceea ce obişnuim noi să considerăm drept caracteristici ale tipului evreiesc sunt trăsături pur hitite, conform cu anticele desene hitite?

— Dar de fapt nu era unul şi acelaşi trib?

— Nicidecum, Dinny. Israeliţii erau arabi. Ceea ce erau hitiţii, rămâne abia să descoperim. Evreul modern de la noi şi din Germania este, probabil, mai curând hitit decât semit.

— Unchiule, pe domnul Jack Muskham îl cunoşti?

— Numai din auzite. E văr cu Lawrence şi o autoritate în materie de rase pur-sânge. Cred că pledează pentru reintroducerea sângelui arab la caii noştri de curse. Ar fi ceva dacă am putea detecta rasa cea mai bună. Tânărul Desert a fost în Nejd12? Cred că acolo s-ar putea găsi.

— Nu ştiu. Unde vine Nejd?

— În centrul Arabiei. Dar Muskham nu are sorţi de izbândă cu ideea lui; nu există minte mai îndărătnică decât cea a veritabilului om de curse. Las' că şi el e un asemenea specimen pur, cred, pe lângă faptul că are gărgăuni în cap.

— Jack Muskham, interveni Diana, a fost pe vremuri romantic îndrăgostit de una dintre surorile mele; şi asta l-a făcut misogin.

— Hm! O afirmare cam enigmatică.

— E un bărbat frumos, am impresia, aprecie Dinny.

— Ştie să-şi poarte admirabil hainele şi are reputaţia de a fi mereu în ton cu moda. Nu l-am mai întâlnit de ani şi ani de zile, dar îl cunoşteam bine. De ce te interesează, Dinny?

— L-am văzut ieri, din întâmplare, şi mă întrebam şi eu, aşa.

— Fiindcă veni vorba de hitiţi, continuă Diana, adeseori m-am gândit că familiile astea foarte vechi din Cornwall, cum e familia Desert, au ceva de fenicieni în ei. Uite, de pildă, Lordul Mullyon. Ciudat tip!

— Fantezie pură, iubita mea. Trăsături de fenicieni ai să găseşti mai curând la oamenii simpli. Cei din familia Desert trebuie să se fi căsătorit de sute de ani cu reprezentanţi ai unor familii din afara Cornwall-ului. Cu cât mergi mai sus pe treptele sociale, cu atât întâlneşti mai puţine şanse de prezervare a filonului originar.

— Sunt o familie foarte veche? se informă Dinny.

— Antici şi foarte bizari. Dar tu îmi cunoşti părerile în legătură cu familiile vechi, Dinny, aşa că n-am să mai stărui asupra acestui subiect.

Dinny dădu din cap. Îşi aducea foarte bine aminte de plimbarea aceea de-a lungul cheiului din Chelsea, când erau amândoi cu nervii istoviţi, după întoarcerea lui Ferse. Privi cu afecţiune la faţa unchiului ei. Era plăcut să-ţi spui că, în sfârşit, dobândise ceea ce i se cuvenea.

Când se întoarse în acea seară în Mount Street, unchiul şi mătuşa ei se duseseră la culcare, dar feciorul o aştepta, aşezat în hol. De îndată ce intră Dinny, se ridică în picioare.

— N-am ştiut că aveţi o cheie, domnişoară.

— Vai, ce rău îmi pare că te-am trezit, Blore, trăgeai un pui de somn în lege.

— Da, domnişoară Dinny. De la o anumită vârsta o să vedeţi şi dumneavoastră, îţi tot vine să aţipeşti în cele mai nepotrivite momente. Uitaţi-vă chiar la Sir Lawrence, care nu prea are somn bun; vă dau cuvântul meu că dacă mă duc în biroul dumnealui când lucrează, aproape de fiecare dată îl prind cu ochii închişi. Şi doamnă, chiar dacă-şi face cele opt ore de somn, am surprins-o aţipind când cineva îi vorbeşte, mai cu seamă când vine pastorul din Lippinghall, domnul Tasburgh, un domn bătrân, foarte politicos, dar care are acest efect asupra doamnei. Chiar şi domnul Michael, doar dumnealui e în Parlament, şi acolo aşa sunt obişnuiţi. Totuşi, mă gândesc, domnişoară, nu ştiu dac-o fi din cauza războiului, sau poate pentru că oamenii nu mai speră nimic de nicăieri, şi-şi duc viaţa aşa, fără nici un rost, dar există, aşa cum se spune, o tendinţă spre somn. În orice caz, îţi face bine. Vă dau cuvântul meu, domnişoară, eram ca mort înainte de a mă fi furat somnul şi acuma aş putea sta ore întregi de vorbă cu dumneavoastră.

— Ar fi minunat, Blore. Numai că mie, după câte văd, la ora de culcare mi se lipesc ochii de somn.

— Aşteptaţi numai să vă măritaţi, domnişoară. Sper însă că n-o s-o faceţi aşa de repede, tocmai aseară îi spuneam doamnei Blore: „Dacă şi domnişoara Dinny, ziceam, se lasă răpită, o dată cu ea o să piară inima şi sufletul familiei!” Pe domnişoara Clare n-am prea văzut-o des, aşa că mă lasă rece; dar am auzit-o ieri pe doamna zicându-vă să aflaţi singură cum se petrec lucrurile, aşa că i-am spus doamnei Blore: „Domnişoara Dinny, e ca un copil al casei, şi…” mă rog… Îmi cunoaşteţi sentimentele, domnişoară.

— Dragul de Blore! Regret că trebuie să urc acum, am avut o zi obositoare.

— Da, domnişoară. Visuri plăcute!

— Noapte bună.

Visuri plăcute! Visurile s-ar putea să fie plăcute, dar cum va fi realitatea? Pe ce tărâm necunoscut păşea ea acum, călăuzită doar de o stea? Şi să fi fost o stea fixă, sau o vremelnică cometă? Cel puţin cinci bărbaţi îi ceruseră până acum mâna, şi la fiecare dintre ei avusese senzaţia că-l poate soluţiona atât de clar, încât o căsătorie nu ar fi prezentat cine ştie ce risc. De data asta ea voia să se mărite cu unul, dar iată că era vorba de o entitate absolut necunoscută, cu excepţia faptului că stârnea în ea un simţământ pe care nu-l mai încercase până atunci. Viaţa e perfidă. Îţi înfunzi mina în sacul cu numere de loterie şi scoţi afară, ce? Mâine o să se plimbe cu el. Or să privească împreună copacii şi pomii în floare. Va şti cel puţin cum li se armonizează gusturile în privinţa anumitor lucruri la care ea ţinea mult. Şi totuşi, chiar dacă va constata că gusturile nu se armonizează, se vor schimba cu ceva sentimentele ei? Nu se vor schimba.

„Acum înţeleg, gândi Dinny, de ce se spune că îndrăgostiţii sunt nătângi. Singura mea preocupare în clipa de faţă este doar ca şi el să simtă ce simt şi eu şi să fie şi el nătâng. Şi, desigur, n-o să fie – de ce ar fi?”