V.

Plimbarea prin Richmond Park, peste Ham Common şi podul Kingston, până la Hampton Court şi apoi îndărăt prin Twickenham şi Kew, s-a remarcat prin alternanţa dintre tăcere şi volubilitate. Dinny era spectatorul şi-i lăsa lui Wilfrid rolul activ. Sentimentele noi o făceau sfioasă, şi apoi era evident că el devenea expansiv numai când era lăsat în voie – ultimul om din lume care ar fi suportat să fie tras de limbă. S-au rătăcit prosteşte în labirintul de la Hampton Court, unde, aşa cum a observat Dinny:

— Numai păianjenii care lasă în urma lor un fir din propria lor făptură, sau strigoii care-şi pot desfăşura coada ar mai putea descoperi drumul.

La întoarcere, coborâră din taxi la grădina Kensigton, plătiră şoferul şi se îndreptară spre chioşcul unde se servea ceai. În faţa băuturii chihlimbarii, Desert o întrebă brusc dacă ar avea ceva împotrivă să-i citească poeme noi în manuscris.

— Să am ceva împotrivă? Aş fi încântată.

— Vreau o părere sinceră.

— O vei avea. Când le pot căpăta?

— Ţi le aduc în Mont Street şi le introduc în cutia de scrisori, diseară, după cină.

— De data asta n-ai vrea să vii înăuntru?

Wilfrid clătină din cap.

Când se despărţi de ea la Stanhope Gate, îi spuse brusc:

— A fost o după-amiază minunată. Îţi mulţumesc.

— Eu trebuie să-ţi mulţumesc.

— Dumneata? Dumneata ai prieteni mai numeroşi decât ghimpii de pe spinarea ariciului zbârlit. Eu sunt pelicanul.

— La revedere, pelicanule.

— La revedere, pustietate în floare.

Muzica acestor cuvinte îi răsună în urechi tot drumul până în Mount Street, Pe la nouă şi jumătate, ultimul curier îi aduse un plic gros, netimbrat. Dinny îl luă din mâna lui Blore şi, strecurându-l sub romanul Podul de la Sân Luis Rey13, continuă să asculte spusele mătuşii Em.

— Dinny, când eram fată, îmi striveam talia. Sufeream pentru un principiu. Se zice că vine iar moda asta. Dar n-aş mai face-o, îţi ţine aşa de cald şi-i chinuitor; tu, însă, va trebui s-o faci.

— Eu, una, nu.

— Când o să se poarte iar talie, toată lumea o să şi-o strângă.

— Talia de viespe nu mai revine la modă, mătuşico.

— Şi pălăriile. În 1900 erau ca nişte cuibare de ouă gata să plesnească. Conopide şi hortensii, şi altele de acelaşi fel, enorme. Îţi săreau în ochi. În comparaţie cu ele, parcurile arătau golaşe. Verdele marin îţi stă bine, Dinny; ar trebui să-ţi faci rochia de mireasă în culoarea asta.

— Cred că mă duc la culcare, mătuşico. Sunt cam obosită.

— Din cauză că mănânci atât de puţin.

— Mănânc enorm. Noapte bună, scumpo.

Fără să se dezbrace, se aşeză să citească poemele, iritată de teama că n-or să-i placă, ştiind că va descoperi pe dată orice notă falsă. Spre uşurarea ei, poemele aveau tonul pe care şi-l amintea din celălalt volum al lui Wilfrid, numai că erau mai puţin amare şi mai plin de căutarea frumosului. După ce isprăvi teancul principal, dădu peste un poem mult mai lung, intitulat Leopardul, înfăşurat într-o foaie de hârtie albă. Fusese oare înfăşurat pentru a o împiedica să-l citească? Atunci de ce l-ar fi anexat? În cele din urmă hotărî că Wilfrid se îndoise de calitatea lui şi-i solicita verdictul. Sub titlu era scris versul:

Poate oare leopardul petele să-şi schimbe?

Era istoria unui călugăr tânăr, lipsit în străfundul inimii de credinţă, trimis ca misionar. Capturat de păgâni şi pus să aleagă între moarte şi renegare, se leapădă de religia lui şi acceptă credinţa capturatorilor. Poemul era sfâşiat de pasaje vibrând de o asemenea suferinţă, încât o duru. Avea o profunzime şi o fervoare care-i tăiau respiraţia; era un imn păgân ce ridica în slăvi dispreţuirea tuturor convenţiilor, faţă-n faţă cu adevărul plenar al bucuriei de a trăi, în care se infiltra însă geamătul obsesiv al conştiinţei trădării. O făcu să penduleze ba într-o direcţie, ba în cealaltă; şi lăsă poemul din mână ca un sentiment aproape de veneraţie pentru persoana care putuse da grai unui conflict spiritual atât de adânc şi de complex. În veneraţie se amesteca şi un fir de milă pentru tensiunea prin care trebuia să fi trecut înainte de a putea scrie un asemenea poem, şi, totodată, un simţământ înrudit cu cel matern, o dorinţă fierbinte de a-l ocroti împotriva propriilor lui conflicte şi violenţe.

Hotărâseră să se întâlnească a doua zi la Galeria Naţională, şi Dinny se duse acolo mai devreme, luând poemele cu ea. Wilfrid o găsi în faţa tabloului Matematicianul14 de Gentile Bellini. Stătură câtva timp alături privind, fără să schimbe un cuvânt.

— Adevăr, calitate şi efect decorativ. Mi-ai citit materialul?

— Da. Haide să ne aşezăm. L-am luat cu mine.

Se aşezară şi Dinny îi dădu plicul.

— Ei? o întrebă; Dinny îi văzu buzele tremurând.

— Teribil de bune.

— Realmente?

— Realmente şi într-adevăr. Unul, mai ales, e cel mai bun.

— Care?

Zâmbetul lui Dinny părea să spună: „Mai întrebi?”

— Leopardul?

— Da. M-a străpuns aici…

— Să-l dau deoparte?

Intuitiv, Dinny îşi dădu seama că Wilfrid va proceda întocmai cum îi va spune ea, şi răspunse cu voce slabă:

— N-ai să acorzi atenţie părerilor mele, nu-i aşa?

— Am să fac exact cum îmi vei spune.

— Atunci fireşte că nu-l poţi da deoparte. Este poemul cel mai frumos pe care l-ai scris vreodată.

— Inshallah!

— Ce te face să ai dubii?

— E simţire nudă.

— Da, replică Dinny, nudă… dar frumoasă. Un lucru nud trebuie să fie frumos.

— Nu se prea potriveşte cu gândirea generală.

— Desigur că o fiinţă civilizată îşi acoperă diformităţile şi suferinţele. Nu-i nimic plăcut în a fi primitiv, nici măcar în artă.

— Rişti să fii excomunicată. Urâtul este azi obiectul unui cult sacru.

— Reacţia la pozele de pe cutiile de bomboane, murmură Dinny.

— Ah! Cine a inventat pozele de pe capacele acelea, a păcătuit împotriva Sfântului Duh, i-a insultat pe cei mici.

— Vrei să spui că artiştii sunt copii?

— Şi nu sunt? Altfel s-ar comporta cum se comportă?

— Da, s-ar părea că le plac jucăriile. Ce anume ţi-a inspirat poemul?

Faţa lui căpătă din nou expresia aceea de adâncuri de ape răscolite, ca atunci când li se adresase Muskham în faţa statuii lui Foch.

— Într-o zi, poate că o să-ţi spun. Mergem mai departe?

Când se despărţiră, Wilfrid o întrebă:

— Mâine e duminică. Te pot vedea?

— Dacă doreşti…

— Ce-ai zice de o vizită la Grădina Zoologică?

— Nu, nu la Zoo. Urăsc cuştile.

— Pe bună dreptate. Atunci Grădina Olandeză lingă Palatul Kensington?

— Da.

Aceasta a fost a cincea zi de întâlniri consecutive.

Pentru Dinny era ca vraja vremii frumoase, când în fiecare noapte adormi cu speranţa că o să mai dureze şi în fiecare dimineaţă te freci la ochi nevenindu-ţi a crede că într-adevăr durează.

În fiecare zi, când el o întreba: „Te văd mâine?” răspundea invariabil: „Dacă doreşti”; în fiecare zi ascundea cu grijă, faţă de toţi, cu cine se întâlneşte, cum şi când; şi totul i se părea că se potriveşte atât de puţin cu ea însăşi, încât se gândea: „Cine-i tânăra aceasta care pleacă de-acasă pe furiş, se întâlneşte cu un tânăr şi se întoarce cu senzaţia că pluteşte în nori? Oare visez un vis fără de sfârşit? Numai că în vis nu mănânci pui rece şi nu bei ceai.

Momentul cel mai grăitor pentru starea ei de spirit a fost acela când Hubert şi Jean păşiră în holul din Mount Street, unde urmau să locuiască până după nuntă lui Clare. Această primă revedere cu fratele ei iubit, după o absenţă de optsprezece luni, ar fi trebuit să-i dea un tremur de emoţie.

Totuşi îl primi neclintită ca o stâncă, ba chiar capabilă de aprecieri la rece. Hubert arăta extrem de bine, bronzat şi mai puţin slab, dar mai comun. Dinny încercă să-şi spună că aceasta se datora faptului că acum se afla în siguranţă, şi era căsătorit, şi revenise la viaţa ostăşească, dar în sinea ei ştia că de vină era numai comparaţia cu Wilfrid. Părea să-şi fi dat subit seama că în Hubert n-ar fi fost niciodată loc pentru un profund conflict spiritual; el aparţinea tipului de oameni care-i era atât de familiar: cei ce vedeau cărarea bătătorită şi o urmau fără vreo îndoială reală. Şi apoi, marea deosebire provenea din prezenţa lui Jean. Nu va mai putea fi niciodată faţă de fratele ei, şi Hubert nu va mai putea fi niciodată faţă de ea aşa cum fuseseră înainte de a se fi căsătorit. Jean era strălucitor de vioaie şi radioasă. Parcurseseră tot drumul de la Khartum la Croydon în avion, cu patru escale. Dinny era tulburată de lipsa de interes care se ascundea de fapt sub concentrarea aparentă cu care urmărea relatările asupra vieţii lor de acolo, până când menţionarea numelui Darfur o făcu să ciulească urechile. Darfur era locul unde i se întâmplase ceva lui Wilfrid. Înţelese că mai existau încă urmaşi ai lui Mahdi15 pe acolo. Se discută apoi personalitatea lui Jerry Corven. Hubert era entuziasmat de „o treabă bună” pe care o făcuse. Jean aduse completările de rigoare. Soţia unui împuternicit guvernamental îşi pierduse capul de dragul lui. Se spunea că Jerry Corven se purtase foarte prost.

— Mă rog, mă rog! interveni Sir Lawrence. Jerry e un pirat şi femeile n-ar trebui să-şi piardă capul din cauza lui.

— Da, întări Jean. În zilele noastre e o prostie să-i condamni pe bărbaţi.

— Altădată, murmură Lady Mont, bărbaţii făceau avansurile şi femeile erau condamnate; acum femeile fac avansurile şi bărbaţii sunt condamnaţi.

Nemaipomenita coerenţă a acestei enunţări îi amuză pe toţi de uimire, până când Em adăugă:

— Odată am văzut două cămile, îţi aminteşti, Lawrence, ce drăguţe erau?

Jean păru îngrozită, iar Dinny surâse.

Hubert reveni la subiect:

— Nu ştiu, spuse el; se căsătoreşte cu sora noastră.

— Clare va da şi va lua, preciză Lady Mont. Aşa se întâmplă când ai nasul coroiat. Păstorul, urmă ea adresându-se lui Jean, zice că există un nas Tasburgh. Tu nu-l ai. Se încreţeşte. Fratele tău Alan îl are un pic. Apoi privi la Dinny. Şi e în China, adăugă. Am spus eu c-o să se însoare cu fiica unui ofiţer de intendenţă.

— Dumnezeule mare, mătuşa Em, dar nu s-a însurat! strigă Jean.

— Nu. Fete foarte drăguţe, sunt convinsă. Nu că fiicele de preoţi.

— Mulţumesc.

— Mă refeream la acelea pe care la găseşti în Hyde Park. Când vor să agaţe un bărbat zic” că-s fiice de preot. Credeam că toată lumea ştie lucrul ăsta.

— Jean are o educaţie parohială, mătuşă Em, o apără Hubert.

— Dă-i de doi ani măritată cu tine. Cine a zis: „şi înmulţească-se ca frunza şi că iarba”?

— Moise? spuse Dinny.

— Şi de ce nu?

Ochii ei erau fixaţi asupra lui Jean, care roşi. Sir Lawrence remarcă în grabă:

— Sper că Hilary va fi la fel de concis la cununia lui Clare cum a fost şi la cununia voastră, Hubert. A bătut recordul.

— Hilary predică frumos, reluă Lady Mont. La moartea regelui Eduard şi-a compus predica pe psalmul Solomon în toată slava lui. Înduioşător! Şi când l-am spânzurat pe Casement16, îţi aduci aminte, ce stupid din partea noastră, a vorbit despre bârna şi despre păi. O aveam în ochi.

— Dacă aş putea agrea vreodată o predică, aceea ar fi a unchiului Hilary, spuse Dinny.

— Da, întări Lady Mont, era în stare să înfulece mai mult zahăr candel decât orice alt băieţaş din câţi cunoşteam şi arăta ca un înger. Mătuşa ta Wilmet şi cu mine obişnuiam să-l ţinem cu capul în jos, ca pe căţei, ştii, tot sperând c-o să iasă ceva din el, dar niciodată nu ne căpătăm zahărul înapoi.

— Cred că eraţi o familie tare drăguţă, mătuşă Em.

— Istovitoare. Tatăl nostru carele nu era în ceruri avea grijă să ne vadă cât mai puţin. Mama n-avea încotro, biata de ea. Eram lipsiţi de orice simţ al datoriei.

— Şi acum aveţi cu toţii prea mult; nu-i curios?

— Lawrence, eu am simţul datoriei?

— Categoric nu, Em.

— Aşa gândeam şi eu.

— Dar nu-i aşa, unchiule Lawrence, că membrii familiei Cherrell au, în general, prea mult simţ al datoriei?

— Cum ar putea avea prea mult? întrebă Jean.

Sir Lawrence îşi fixă monoclul în orbită.

— Dinny, îmi miroase a erezie.

— Datoria, fără îndoială, îngustează viziunea asupra lucrurilor, nu-i aşa unchiule? Tata, şi unchiul Lionel, şi unchiul Hilary, chiar şi unchiul Adrian, se gândesc întotdeauna, în primul rând, la ceea ce ar trebui să facă. Îşi dispreţuiesc propriile dorinţe. Foarte frumos, desigur, dar cam plicticos.

Sir Lawrence scăpă monoclul din orbită.

— Familia ta, Dinny, răspunse el, ilustrează perfect concepţia mandarinatului. Ei la un loc ţin în spate imperiul. Şcoli publice Osborne, Sandhurst17; oh! oh! şi multe altele. Din generaţie în generaţie, avându-şi sursa în căminul părintesc. Sug astea toate o dată cu laptele mamei. Slujbe în sânul Bisericii, slujbe la Stat: foarte interesant, foarte rar în zilele noastre, foarte vrednic de admiraţie.

— Mai ales când i-a ajutat să se menţină în vârful societăţii, murmură Dinny.

— Aiurea! exclamă Hubert. De parcă cineva se gândeşte la aşa ceva când îşi îndeplineşte slujba.

— Nu te gândeşti pentru că n-ai nevoie; dar dacă ai avea, te-ai gândi numaidecât.

— Cam criptic, Dinny, comentă Sir Lawrence; vrei să spui că în momentul când i-ar ameninţa ceva, ar gândi: „Noi nu trebuie să fim daţi la o parte, noi suntem Totul.”

— Dar sunt într-adevăr, unchiule?

— Cu cine ai venit în contact, draga mea?

— O, cu nimeni. Dar uneori mai trebuie să şi gândeşti.

— Vai, e prea deprimant, se văicări Lady Mont. Revoluţia rusă şi toate astea.

Dinny era conştientă că Hubert o privea de parc-ar fi gândit: „Ce-o fi apucat-o pe Dinny?”

— Poţi oricând să scoţi o osie, dacă vrei, dar atunci cade şi roata.

— Bine spus, Hubert, aprecie Sir Lawrence; e o greşeală să gândeşti că poţi înlocui tipul clasic, sau că poţi crea la repezeală. Stăpânul e născut, nu făcut – asta dacă consideri atmosfera căminului ca făcând parte din „naştere”. Şi, dacă mă întrebi pe mine, tipul se stinge repede. E păcat că nu-l putem conserva în vreun fel; ar trebui să avem Parcuri Naţionale pentru ei, aşa cum avem rezervaţii pentru bizoni.

— Nu, îl întrerupse Lady Mont. Eu nu vreau.

— Ce anume, mătuşă Em?

— Să beau şampanie miercurea, o băutură infectă, cu băşici.

— Dar e nevoie să bem, dragă?

— Mi-e teamă de Blore. E atât de obişnuit… Pot să-i spun eu mult şi bine că nu, tot o s-o aducă.

— Dinny, ai mai auzit ceva de Hallorsen în ultima vreme? întrebă Hubert deodată.

— Nu, de când s-a reîntors unchiul Adrian. Cred că-i prin America Centrală.

— Era mare, comentă Lady Mont. Cele două fete ale lui Hilary, Sheila, Celia şi cu mica Anne, fac cinci, îmi pare bine că nu eşti şi tu, Dinny. E o superstiţie, desigur.

Dinny se lăsă pe speteaza scaunului şi lumina îi căzu din plin pe gât.

— Îmi ajunge că am fost o dată domnişoară de onoare, mătuşă Em…

Când a doua zi dimineaţă îl întâlni pe Wilfrid la Galeria Wallace, Dinny îi spuse:

— Ţi-ar plăcea să vii mâine la nunta lui Clare?

— N-am joben şi redingotă; le-am dat cadou lui Stack.

— Îmi aduc aminte cum arătai, perfect. Aveai o cravată cenuşie şi o gardenie.

— Iar tu erai îmbrăcată în verde marin.

— Eau-de-Nil. Mi-ar fi plăcut să-mi vezi familia, şi vor fi cu toţii acolo; după aceea i-am fi putut bârfi.

— Am să mă strecor printre „au mai luat parte şi…” şi o să caut să nu fiu văzut.

„Dar nu şi de mine” gândi Dinny. Va să zică nu va trebui să treacă o zi întreagă fără să-l vadă!

La fiecare dintre întâlniri, Wilfrid părea tot mai puţin pornit împotriva lui însuşi; şi uneori o privea atât de intens, încât inima lui Dinny pornea să bată cu furie. Când se uita la el, ceea ce se întâmplă rar şi numai când Wilfrid nu observa, avea grijă să-şi păstreze privirea foarte limpede. Ce bine că poţi avea avantajul acesta asupra bărbaţilor, ştii întotdeauna când se uită ei la tine, dar tu te poţi uita la ei fără ca să-şi dea măcar seama.

De astă dată, când se despărţiră, Wilfred îi spuse:

— Hai să mergem marţi din nou la Richmond. Te iau de la Foch, la ora două ca şi până acum.

Iar ea răspunse: „Da”.