IX.

Sir Lawrence Mont, de curând ales membru al clubului „Burton”, în timp ce se retrăsese de la „Aeroplane”, reţinând doar aşa-numitul „Snooks”, „The Coffee House”, şi „Parthenaeum”, se deprinsese să-şi facă socoteala că, dacă ar fi să mai trăiască încă zece ani, fiecare vizită într-unul din aceste cluburi l-ar costa câte doisprezece şilingi şi şase pence.

Totuşi, în după-amiaza de a doua zi după ce Dinny îi făcuse cunoscută logodna ei, Sir Lawrence intră la „Burton”, luă o listă a membrilor şi o parcurse până ajunse la litera D: „Hon. Wilfrid Desert”. Era şi firesc ţinând seama de pretenţiile clubului de a deţine monopolul călătorilor.

— Domnul Desert vine vreodată pe aici? îl întrebă pe portar.

— Da, Sir Lawrence, în ultima săptămână a fost pe aici; dar înainte, n-a dat cu anii.

— De obicei e plecat. În general, pe la ce oră vine?

— Mai ales la cină, Sir Lawrence.

— Aha! Domnul Muskham e aici?

Chelnerul scutură din cap.

— Azi sunt curse la Newmarket, Sir Lawrence.

— Oh! Ah! Cum faci de le ţii minte pe toate?

— Chestie de deprindere, Sir Lawrence.

— Mi-ar plăcea s-o am şi eu.

Atârnându-şi pălăria în cui, rămase o clipă locului, în faţa bandei27 din hol. Şomajul şi urcarea continuă a impozitelor, şi mai mult bani ca oricând cheltuiţi pe maşini şi pe sporturi.

Frumuşică problemă! Apoi se îndreptă spre bibliotecă, socotind-o încăperea unde era cel mai puţin probabil să dea peste cunoscuţi; şi prima persoană pe care îi căzură ochii fu Jack Muskham, care discuta într-un colţ, pe un ton înăbuşit, pentru a fi în armonie cu mediul, cu un omuleţ slab şi negricios!

„Aşa se explică, gândi enigmatic Sir Lawrence, de ce nu reuşesc niciodată să găsesc un buton de guler rătăcit. Prietenul meu portarul era atât de sigur că Jack trebuie să fie la Newmarket, şi nu sub scrin încât l-a luat drept un altul când l-a văzut intrând”.

Scoţând din raft un volum din O mie şi una de nopţi, în traducerea lui Burton28, Sir Lawrence sună să i se aducă ceaiul. Nu dăduse atenţie încă nici cărţii, nici ceaiului, când îi văzu pe cei doi din colţ ridicându-se şi venind spre el.

— Nu te ridica, Lawrence, i se adresă Jack Muskham pe un ton lenevos. Telfourd Yule, vărul meu Sir Lawrence Mont.

— Am citit romanele dumneavoastră de aventuri, domnule Yule, spuse Sir Lawrence, gândind în sinea lui: „Caraghioasă mutră!”

— Omul sfrijit, negru, pipernicit, cu o faţă ca de maimuţă, rânji:

— Realitatea biruie ficţiunea şi o alungă din domeniul ei.

— Yule, lămuri Jack Muskham cu aerul lui de a se afla deasupra spaţiului şi timpului, a fost în Arabia în vederea sustragerii unei iepe sau două, arăbeşti, pur sânge, pentru a fi folosite aici. A fost întotdeauna o chestiune fără ieşire, ştii… Armăsari ni s-au dat; iepe niciodată. În Nejd e şi acuma la fel ca pe vremea când a scris Palgrave29. Totuşi, cred că am făcut un pas înainte. Proprietarul celei mai pure rase vrea un aeroplan, şi dacă-i mai vârâm şi o masă de biliard pe deasupra, sperăm să accepte să se despartă de cel puţin una dintre fiicele soarelui.

— Dumnezeule mare! exclamă Sir Lawrence. Prin ce mijloace josnice! Suntem cu toţii nişte iezuiţi, Jack.

— Yule a văzut acolo, însă, câteva lucruri tare ciudate. Fiindcă veni vorba, e unul despre care aş vrea să discutăm. Putem lua loc?

Se întinse cât era de lung într-un fotoliu, iar omuleţul tuciuriu se cocoţă pe un altul, cu ochii lui negri şi scăpărători fixaţi asupra lui Sir Lawrence, care asculta cu o atenţie stingherită, fără să ştie de ce.

— Când Yule a fost în deşertul arab, începu Jack Muskham, a auzit nişte beduini împăunându-se că un englez ar fi fost atacat de nişte arabi şi silit să devină mahomedan. Yule aproape că s-a încăierat cu ei, spunându-le că nici un englez n-ar face una ca asta. Dar, după ce s-a înapoiat în Egipt, a zburat până în deşertul Libiei, şi acolo a întâlnit alt convoi de beduini, venind dinspre sud, exact cu aceeaşi poveste, numai că mai amănunţită, pentru că puteau localiza întâmplarea la Darfur, ba chiar cunoşteau şi numele englezului, Desert. Pe urmă, când sosi la Khartum, Yule constată că se discuta curent despre faptul că tânărul Desert se convertise. Bineînţeles că a pus lucrurile cap la cap. Dar, desigur, e o deosebire capitală între a-ţi schimba religia de bună voie, şi a o face sub ameninţarea pistolului. Şi un englez care face aşa ceva înseamnă că ne trădează pe noi toţi.

Sir Lawrence, care în tot timpul acestui recitativ încercase toate mişcările pe care le cunoştea pentru a-şi menţine monoclul, îl lăsă în cele din urmă să-i scape şi răspunse:

— Dar, dragul meu Jack, dacă un om e destul de nesăbuit încât să se convertească la mahomedanism într-o ţară mahomedană, te îndoieşti un singur minut că o să se răspândească imediat zvonul că a fost forţat s-o facă?

Yule, care se închircise de ajunsese pe marginea fotoliului, spuse:

— Şi eu m-am gândit la asta; dar cea de a doua relatare a fost cât se poate de precisă. Mi s-a precizat până şi luna, şi numele şeicului care a forţat convertirea; şi am descoperit că, într-adevăr, domnul Desert s-a întors din Darfur curând după luna menţionată. S-ar putea să nu fie nimic adevărat; dar fie că e sau nu, inutil să vă spun că o poveste ca aceasta, dacă rămâne nedezminţită, ia proporţii, trecând din gură în gură, şi aduce un mare prejudiciu nu numai persoanei în cauză, dar şi prestigiului nostru. Consider că avem obligaţia să aducem la cunoştinţa domnului Desert ce zvonuri anume răspândesc beduinii pe seama lui.

— Ei bine, se află la Londra, replică Sir Lawrence cu gravitate.

— Ştiu, răspunse Jack Muskham. L-am văzut mai deunăzi şi este membru al acestui club.

Sir Lawrence era năpădit de valuri de groază. Ca urmare a acelui anunţ nefericit făcut de Dinny! Această persoană ironică, detaşată, cu gusturi capricioase, ţinea mult la Dinny. Fata asta înnobila, într-o manieră curioasă, sentimentele lui prozaice în legătură cu femeile; dacă ar fi fost tânăr, s-ar fi putut îndrăgosti de ea, mai curând decât să-i fi fost unchi prin alianţă.

În timpul tăcerii ce urmă, îşi putu da seama că ceilalţi doi se simţeau foarte stânjeniţi. Şi faptul că era conştient de cauza îngrijorării lor adâncea şi mai neplăcut semnificaţia chestiunii.

În cele din urmă, vorbi:

— Desert a fost cavalerul de onoare al fiului meu. Aş vrea să discut cu Michael povestea asta, Jack. Nădăjduiesc că domnul Yule n-o să-i dea deocamdată nici un fel de curs.

— Pentru nimic în lume, se grăbi Yule să răspundă. Sper că nu-i nimic adevărat. Îmi plac versurile lui.

— Şi tu, Jack?

— Nu mă sinchisesc eu de el; dar refuz să cred o treabă ca asta despre un englez, până când nu mi se arată dovezile negru pe alb. Yule, dumneata şi cu mine trebuie s-o luăm din loc dacă vrem să prindem trenul spre Royston.

Spusele acestea ale lui Jack Muskham îl tulburară şi mai mult pe Sir Lawrence, rămas singur în fotoliul său. Păreau să excludă categoric orice posibilitate de indulgenţă în judecata „pukka sahibilor30”, în caz că ce-i mai rău ar fi fost adevărat.

În cele din urmă se ridică, luă un volumaş, se aşeză din nou şi începu să-i răsfoiască paginile. Era placheta lui Sir Alfred Lyall, intitulată Versuri scrise în India, şi Sir Lawrence căută poemul: Teologie în extremis.

După ce-l citi, puse volumul la loc şi rămase pe gânduri, scărpinându-şi bărbia. Scris, fără îndoială, cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, şi totuşi sentimentele pe care le exprimă nu se schimbaseră nici cu o iotă.

Uite, poemul ăsta de Doyle31 despre caporalul din The Buffs32, care, adus în faţa unui general chinez şi pus să aleagă între a se prosterna cu fruntea la pământ în faţa capturatorului sau a muri, a răspuns: „Noi în Buffs nu facem asemenea lucruri”, şi a preferat să moară. Ei bine! Printre oamenii de oarecare rang social şi de oarecare tradiţie, exista şi azi aceeaşi mentalitate. Războiul oferise exemple cu duiumul. E posibil ca tânărul Desert să fi trădat într-adevăr tradiţia? Neverosimil. Şi totuşi, în pofida comportamentului său excelent din timpul războiului, s-ar putea să aibă în el şi o vână de laşitate? Sau poate că, din când în când, îl invadează un val de revoltă amară care-l împinge spre un cinism total, aşa că-şi bate joc de tot numai de dragul de a-şi bate joc?

Printr-un puternic efort mintal, Sir Lawrence încercă să se plaseze într-un impas similar. Nefiind un om credincios, tot ce izbuti să simtă se limită la gândul: „Într-o asemenea chestiune nu mi-ar plăcea ca altul să-mi dicteze ce trebuie să fac.”

Conştient că nu aceasta era starea de spirit care se aplica situaţiei, intră într-o cabină telefonică şi formă numărul lui Michael. Apoi, dându-şi seama că dacă mai zăbovea mult la club ar fi putut da nas în nas cu însuşi Desert, luă un taxi şi porni spre South Square.

Michael tocmai se întorsese de la Parlament; se întâlniră în hol: simţind că Fleur, oricât ar fi fost ea de ageră, nu era persoana potrivită să asiste la o atare consultaţie, Sir Lawrence ceru să se retragă în biroul fiului său. Acolo, începu prin a-i anunţa logodna lui Dinny, veste pe care Michael o primi cu cea mai vizibilă îmbinare de mulţumire şi de nelinişte pe care o poate oglindi un chip omenesc.

— Ce pisicuţă vicleană, să ţină totul în secret! exclamă el. Spunea Fleur că prea pare nevinovată tocmai acum; dar nici prin cap nu mi-ar fi trecut! Ne-am deprins până-ntr-atâta cu Dinny celibatară. Şi încă cu Wilfrid? Ei, sper că holteiul ăsta s-o fi săturat de Orient.

— Se pune problema religiei lui, anunţă Sir Lawrence cu gravitate.

— Nu văd de ce-ar avea atâta importanţă; Dinny nu-i evlavioasă. Dar n-aş fi crezut niciodată că Wilfrid dă atâta atenţie religiei încât să şi-o schimbe. M-a uimit.

— E o întreagă poveste…

După ce tatăl lui i-o istorisi, Michael rămase cu urechile ciulite şi cu faţa răvăşită.

— Tu îl cunoşti mai bine decât oricare altul, urmă Sir Lawrence. Ce părere ai?

— Mi-e neplăcut s-o recunosc, dar s-ar putea ca totul să fie adevărat. S-ar putea chiar ca lui să i se pară absolut firesc; dar nimeni n-ar putea înţelege de ce. E o poveste urâtă, tată, mai ales că acum e şi Dinny amestecată.

— Înainte de a ne scandaliza, dragul meu, trebuie să ne convingem dacă e adevărat sau nu. N-ai putea să te duci să stai de vorbă cu el?

— Pe vremuri… cu cea mai mare uşurinţă.

Sir Lawrence dădu din cap.

— Da, ştiu totul, dar a trecut mult timp de atunci.

Michael zâmbi şters.

— N-am fost sigur dacă ai mirosit povestea, dar bănuiam eu că aşa o fi. Nu l-am mai văzut aproape deloc pe Wilfrid de când a plecat în Orient. Totuşi, aş putea… Se opri şi adăugă: Dacă e adevărat, trebuie să-i fi mărturisit lui Dinny. Nu e cu putinţă să-i fi cerut să se mărite cu el, ascunzându-i asemenea lucru.

Sir Lawrence ridică din umeri:

— Dacă a putut fi laş într-o direcţie, de ce n-ar fi şi-n altele?

— Wilfrid este una dintre firile cele mai capricioase, mai complexe şi mai de neînţeles pe care le poţi întâlni. E zadarnic să încerci a-l judeca după normele obişnuite. Dar dacă i-a povestit lui Dinny, ea n-o să ne spună niciodată.

Se priviră unul pe celălalt, ochi în ochi.

— Nu te supăra, felul lui de a fi e străbătut de o vână de eroism. Numai că acesta apare unde nu trebuie. Iată pentru ce-i poet.

Sir Lawrence începu să se tragă de o sprânceană, semn infailibil că luase o hotărâre.

— Chestiunea trebuie atacată pieptiş; nu-i omeneşte să laşi aşa ceva în plata Domnului. De tânărul Desert îmi pasă prea puţin…

— Ba mie îmi pasă, îi curmă Michael vorba.

— Eu mă gândesc numai la Dinny.

— Şi eu. Dar, tată, Dinny va proceda cum o s-o taie capul, şi n-are rost să-ţi imaginezi c-o vei putea abate din drum.

— E unul dintre lucrurile cele mai neplăcute, rosti Sir Lawrence încet, dintre cele mai neplăcute cu care am avut vreodată de-a face. Ei, băiete, te duci tu să stai de vorbă cu el, sau să mă duc eu?

— Mă duc eu, răspunse Michael cu un oftat.

— Crezi că o să-ţi spună adevărul?

— Da. Nu rămâi la masă?

Sir Lawrence făcu semn din cap că nu.

— N-am curaj să dau ochii cu Fleur atâta timp cât gândul ăsta îmi stă pe cuget. N-am nevoie să-ţi spun că până nu-l vezi, nimeni nu trebuie să afle nimic, nici măcar Fleur.

— Nu. Dinny e încă la voi?

— S-a înapoiat la Condaford.

— Când mă gândesc la familia ei! exclamă Michael şi scoase un şuierat printre dinţi.

Familia ei! Gândul îl urmări tot timpul cinei, la care Fleur discută planurile de viitor pentru Kit. Ea opina să-l trimită la colegiul Harrow, pentru că Michael şi tatăl lui urmaseră Winchester. Michael nu avea nimic nici împotriva unuia, nici a celuilalt, şi chestiunea nu fusese încă decisă.

— Toţi din familia mamei tale au urmat la Harrow, pledă Fleur. Winchester mi se pare superior şi arid. Şi cei care-l frecventează nu se prea bucură de notorietate. Dacă tu n-ai fi urmat la Winchester, ai fi fost de mult răsfăţatul gazetelor.

— Îi doreşti lui Kit notorietate?

— Da, o notorietate decentă, de bună seamă, ca a unchiului tău Hilary. Ştii, Michael, Bart e adorabil, dar prefer latura Cherrell a familiei tale.

— Tocmai mă întrebam, urmă Michael, dacă Cherrellii nu sunt prea ţepeni şi prea conştiincioşi slujbaşi.

— Da, aşa sunt, dar au şi un anumit substrat în ei, şi apoi sunt foarte gentlemeni.

— Cred că tu preferi Harrow pentru Kit fiindcă acolo fac pe lorzii.

Fu rândul lui Fleur să devină ţeapănă.

— Ei bine, aşa e. Aş fi ales Eton, numai că-i prea ostentativ şi detest uniformele albastru-deschis.

— Mă rog, continuă Michael, sigur că sunt subiectiv în ce priveşte şcoala la care am urmat, aşa că alegerea îţi revine ţie. Oricum, nu pot avea nici o obiecţie împotriva unei şcoli care l-a format pe unchiul Adrian.

— Pe unchiul Adrian nu l-a format nici o şcoală, dragule. El e paleolitic. Cherrellii sunt ramura cea mai veche din genealogia lui Kit, o ramură pe care aş ţine s-o părăsesc, cum ar spune domnul Jack Muskham. Ceea ce-mi aminteşte că ne-a invitat, când l-am întâlnit la nunta lui Clare, să-i vizităm crescătoria de cai de la Royston. Mi-ar plăcea. Muskham e ca o reclamă pentru mantale de vânătoare – încălţăminte superbă şi extraordinar control al muşchilor faciali.

Michael aprobă.

— Jack e un asemenea exemplu de chip săpat într-o medalie, încât ai impresia că nici n-a mai rămas medalie sub chip.

— Nu te amăgi, dragul meu. Păstrează încă o mare cantitate de metal dedesubt.

— Adevăratul pukka sahib. Nu pot niciodată să-mi dau seama dacă acest produs e spre binele sau spre răul nostru. Cherrellii sunt reprezentanţii cei mai tipici ai acestei specii, pentru că ei n-au căzut în manierism ca Jack; dar chiar şi când e vorba de ei, am senzaţia că prea sunt multe în cer şi pe pământ la care filosofia lor nici măcar nu visează.

— Nu am fost toţi hărăziţi cu înţelegere divină, Michael.

Michael o privi fix. Hotărî însă că vorbele ei fuseseră lipsite de maliţiozitate, şi urmă:

— Nu ştiu niciodată unde trebuie să sfârşească înţelegerea şi îngăduinţa.

— În această chestiune voi, bărbaţii, ne sunteţi inferiori. Noi, femeile, aşteptăm ca graniţa să se fixeze singură; avem încredere în nervii noştri. Bărbaţii n-au, bieţii de ei. Noroc că tu ai ceva de femeie în tine, Michael. Sărută-mă. Fii atent să nu intre Coaker, vine când nu te aştepţi. Deci chestiunea e lămurită: Kit merge la Harrow.

— Dacă va mai exista un Harrow în momentul când va împlini el vârsta potrivită.

— Nu fi prost. Nici o galaxie nu e mai fixă decât cea a şcolilor publice. Aminteşte-ţi cum au înflorit în timpul războiului trecut.

— În timpul războiului viitor nu vor mai înflori.

— Atunci, nu trebuie să mai fie un viitor război.

— Atâta timp cât dăinuie pukka sahib-ismul, războiul nu poate fi evitat.

— Dragul meu, doar nu-ţi închipui că respectarea cuvântului dat şi alte de-alde astea au însemnat altceva decât lustru de suprafaţă. Am făcut război pur şi simplu pentru că ne-am temut de preponderenţa Germaniei.

Michael îşi ciufuli părul.

— În orice caz, a fost o bună ilustrare a celor ce-am spus, că există mai multe lucruri în cer şi pe pământ decât visează pukka sahib-ii; da, şi multe situaţii pe care aceştia nu-s chemaţi să le rezolve.

Fleur căscă.

— Avem urgentă nevoie de un serviciu nou de masă, Michael.