VIII.

Condaford resimţea această poveste de iubire şi, cu ploaia fină care cădea, părea să jelească pierderea celor două fiice.

Dinny îi găsi pe taică-su şi pe maică-sa hotărâţi să nu facă mare caz de pierderea lui Clare, şi spera că vor adopta aceeaşi atitudine şi în ceea ce-o privea pe ea. Simţindu-se, cum spunea singură, foarte „orăşenizată”, începu să se pregătească pentru încercarea dezvăluirii tainei, îmbrăcându-şi impermeabilul şi ieşind să dea o raită prin împrejurimi. Hubert şi Jean erau aşteptaţi la cină, şi Dinny voia să-şi împuşte toţi iepurii deodată. Ploaia care-i răcorea obrajii, aroma pătrunzătoare, chemarea nostalgică a cucului, pomii împodobiţi cu frunzuliţe sau în diverse stadii de înmugurire îi înviorau trupul, dar îi picurau puţină tristeţe în suflet. Intrând într-un desiş, înaintă de-a lungul unei alei. Era o pădurice de fagi şi frasini, printre care apărea câte un arbore de tisă răzleţ, pământul fiind calcaros. Ţăcănitul constant al unei ciocănitoare era singurul sunet care se auzea, ploaia nefiind încă destul de deasă că stropii să picure de pe frunze. În toată viaţa ei, Dinny nu fusese decât de trei ori în străinătate: în Italia, la Paris şi în Pirinei, şi de fiecare dată se întorsese acasă mai îndrăgostită de Anglia şi de Condaford ca oricând. De aici încolo însă, drumul ei va duce cine ştie unde; va fi presărat, desigur, cu nisip, smochini, siluete adăstând pe lângă fântâni, acoperişuri turtite, glasuri de muezin, priviri furişate pe după văluri. Dar, de bună seamă, Wilfrid se va lăsa pătruns de farmecul Condafordului, şi nu va avea nimic împotrivă să petreacă din când în când câte un răstimp aici. Tatăl lui locuia într-un muzeu, pe jumătate închis şi niciodată vizitat, care-ţi dădea o senzaţie sinistră. Acesta, în afară de Londra şi de Eton, era tot ce părea să cunoască Wilfrid în Anglia, pentru că patru ani fusese pe front şi opt ani în Orient.

„Eu trebuie să-l fac să descopere Anglia, gândi Dinny, iar el va trebui să mă facă să descopăr Orientul.”

În noiembrie trecut, o vijelie doborâse câţiva fagi. Privindu-le rădăcinile groase şi turtite, Dinny, îşi aminti de vorbele lui Fleur cum că vânzarea lemnului de pădure era singura cale de a face faţă taxelor de moştenire. Dar tata n-avea decât şaizeci şi doi de ani. Flăcările din obrajii lui Jean, în seara sosirii, când mătuşa Em citase: „Înmulţească-se că iarba şi ca frunza!” Un copil se afla pe drum! Fără îndoială un băiat. Jean era soiul de femeie care naşte băieţi. O altă generaţie de Cherrelli în linie directă. De-ar avea şi ea un copil cu Wilfrid! Ce-ar fi atunci? Doar nu poţi vagabonda cu plozii după tine. O săgetă un fior de nesiguranţă. Viitorul, ce tărâm necunoscut. O veveriţă trecu razant pe lângă siluetă ei nemişcată şi se căţără pe un trunchi. O urmări zâmbind, sprintenă, roşie, cu coada stufoasă. Slavă Domnului, Wilfrid iubea animalele! „Când la fondouk-ul25 lui Dumnezeu, măgarii sunt primiţi…” Condaford cu lumea lui de păsări, cu pădurile şi pâraiele, coamele, magnoliile, porumbeii rotaţi, păşunile verzi, nu se poate să nu-i placă! Dar tatăl şi mama ei, Hubert şi Jean, or să-i placă oare? El o să le placă? N-o să le placă, e prea spontan, prea labil, prea amar; ascundea cu grijă tot ce era mai bun în el, de parcă s-ar fi ruşinat; nu vor înţelege jinduirea lui după frumos! Şi faptul că-şi schimbase religia, chiar dacă nu vor cunoaşte ceea ce-i povestise ei, totuşi o să le apară ciudat şi derutant.

Condaford Grange nu avea nici fecior, şi nici lumină electrică; Dinny alese momentul când slujnicele aşezară carafele cu vin şi desertul pe masa din lemn de castan lustruit, în care se răsfrângea lumină lumânărilor:

— Îmi pare rău că intervin cu o chestiune personală, începu ea brusc, dar m-am logodit.

Nimeni nu scoase o vorbă. Fiecare dintre cei patru aflaţi de fată era deprins să gândească şi să spună că Dinny ar fi soţia ideală, dar niciunul dintre ei nu se simţi, mai fericit la gândul că avea să se mărite. Apoi Jean rupse tăcerea.

— Cu cine, Dinny?

— Wilfrid Desert, al doilea fiu al Lordului Mullyon, a fost cavalerul de onoare al lui Michael.

— O! dar…

Dinny îi privi cu înverşunare pe ceilalţi trei. Faţa tatălui ei era impasibilă pentru că nu-l cunoştea pe tânăr din moşi strămoşi; trăsăturile blânde ale mamei ei exprimau tulburare şi curiozitate; Hubert avea un aer scandalizat.

Apoi, Lady Cherrell întrebă:

— Dar bine, Dinny, când l-ai cunoscut?

— Cu numai zece zile în urmă, dar m-am întâlnit cu el în fiecare zi de atunci încoace. Cred că-i vorba de o dragoste la prima vedere, cum a fost cazul şi cu tine, Hubert. Ne-am adus aminte unul de celălalt de la nunta lui Michael.

Hubert îşi aţinti ochii în farfurie.

— Ştii că a trecut la mahomedani, cel puţin aşa se spune la Khartum.

Dinny încuviinţă din cap.

— Cum? strigă generalul.

— Asta este, sir.

— Dar de ce?

— Nu ştiu. Eu nu l-am văzut niciodată. A locuit multă vreme în Orient.

Lui Dinny îi stătea pe buze să răspundă: „Din moment ce nu eşti credincios, e totuna dacă eşti mahomedan sau creştin”, dar se înfrâna. Nu prea ar fi fost o dovadă în favoarea lui.

— Eu nu pot înţelege pe un om care-şi schimbă religia, declară generalul deschis.

— S-ar zice că vestea mea n-a stârnit prea mare entuziasm, murmură Dinny.

— Draga mea, cum ar putea fi altfel, din moment ce nu-l cunoaştem?

— Da, desigur, mamă. Pot să-l invit aici? Poate să întreţină o soţie; şi mătuşa Em spune că fratele lui n-are nici un urmaş.

— Dinny! o mustră generalul.

— Am glumit, dragule.

— Dar ce nu-i glumă, adăugă Hubert, e faptul că pare să fie un soi de beduin, mereu rătăcitor.

— Şi doi pot rătăci împreună, Hubert.

— Ai spus întotdeauna că deteşti să te desparţi de Condaford.

— Îmi aduc aminte că şi tu spuneai că însurătoarea nu te atrage deloc, Hubert. Sunt sigură, mamă, că şi tu şi tata aţi afirmat cândva acest lucru. L-aţi mai afirmat vreodată de când v-aţi căsătorit?

— Vicleano!

Cu acest singur cuvânt, Jean puse capăt scenei.

Dar la ora culcării, în dormitorul mamei ei, Dinny o întrebă:

— Deci pot să-l invit pe Wilfrid aici?

— Desigur, oricând vrei. Suntem mai mult decât doritori să-l cunoaştem.

— Ştiu că e un şoc, mamă, mai ales că vine atât de curând după Clare; totuşi te-ai aşteptat că şi eu o să plec într-o bună zi.

Lady Cherrell oftă:

— Bănuiesc că aşa e.

— Am uitat să spun că e poet, un poet adevărat.

— Poet? repetă mama ei, ca şi cum acest lucru adăugase ultima picătură la cupa neliniştii ei.

— Sunt doar atâţia la catedrala Westminster. Dar nu te necăji, el n-o să fie niciodată acolo.

— Deosebirea de religie e o chestiune serioasă, Dinny, mai ales când apăr copiii.

— De ce, mamă? Nici un copil nu are o religie de care să merite să vorbeşti, până nu creşte mare, şi atunci poate alege singur. Şi apoi, până când copiii mei, dacă o să am vreunul, vor creşte mari, chestiunea religiei va fi o problemă pur academică.

— Dinny!

— De pe acum e aşa, cu excepţia cercurilor ultrareligioase. Religia oamenilor obişnuiţi se confundă din ce în ce mai mult cu normele de etică.

— Eu nu ştiu destul ca să discut acest lucru, şi cred că nici tu nu ştii.

— Măicuţă scumpă, dezmiardă-mă pe cap.

— Oh, Dinny, sper că ai ales cu înţelepciune!

— Iubito, cea aleasă am fost eu.

Îşi dădu seama că nu aceasta era calea de a o îmbărbăta pe maică-sa, dar cum nu cunoştea o alta, îi dădu sărutul de noapte bună şi plecă.

În camera ei, se aşeză şi aşternu pe hârtie:

Condaford Grange; vineri.

Iubitule, Aceasta este, în mod categoric şi absolut, prima mea scrisoare de dragoste, aşa că, vezi bine, nu prea ştiu cum să mă exprim. Cred că o să-ţi spun pur şi simplu „te iubesc”, şi-o să las lucrurile aici. Am dat în vileag vestea cea bună. Fireşte că sunt cu toţii curioşi şi doritori să te vadă cât mai repede cu putinţă. Când vii? Când te vei afla aici, întreaga poveste n-o să-mi mai pară atât de mult un vis foarte ireal şi foarte frumos. Aici, la noi, e foarte simplu. Nu ţi-aş putea spune dacă am trăi „în stil mare”, în cazul că ne-ar îngădui-o mijloacele. Dar întreg personalul nostru e alcătuit din trei servitoare, un rândaş-şofer şi doi grădinari. Bănuiesc că maică-mea o să-ţi placă, nu cred că ai să te înţelegi prea bine cu taică-meu şi cu fratele meu, deşi mă aştept ca soţia lui, Jean, să-ţi aţâţe imaginaţia poetică, e o făptură atât de plină de vitalitate! Sunt convinsă că ai să îndrăgeşti Condafordul în sine. Are adevărata „patină” veche. Vom putea călări, şi vreau să merg mult cu tine, şi să vorbim mult, şi să-ţi arăt colţişoarele şi cotloanele mele dragi. Sper că va fi soare, pentru că tu îl iubeşti atât de mult. Mie îmi plac toate zilele aici, indiferent de vreme; şi dacă aş putea fi cu tine, chiar că mi-ar fi indiferentă orice fel de vreme. Camera pe care o vei avea e izolată şi supranatural de liniştită; ajungi la ea urcând o scăriţă răsucită, cu cinci trepte, şi se numeşte „odaia preotului” pentru că Anthony Charwell, fratele lui Gilbert care a stăpânit Condafordul în timpul reginei Elisabeta, a fost zidit aici, şi hrănit prin mijlocirea unui coş pe care-l lăsa noaptea în jos, pe fereastră. Anthony era un catolic fervent, iar Gilbert era protestant, dar a ţinut seama mai întâi de frate-su, aşa cum ar fi procedat orice om cu scaun la cap. Dar după ce a zăcut trei luni ferecat acolo, într-o noapte au dărâmat zidul şi l-au slobozit ducându-l spre miazăzi până la râul Beaulieu şi apoi „pe corabie”. Zidul a fost ridicat la loc, pentru salvarea aparenţelor, şi dărâmat apoi numai de străbunicul meu, ultimul din familia noastră care a mai avut ceva bani. Se părea că-l călca pe nervi şi l-a făcut să dispară. Oamenii din sat încă mai vorbesc de acest străbunic, probabil pentru că avea un atelaj cu patru cai. La capătul scăriţei răsucite e o baie. Fereastră a fost, de bună seamă, lărgită, şi dă spre o privelişte foarte frumoasă, mai ales acum, la timpul liliacului şi al merilor înfloriţi. Camera mea, dacă doreşti să ştii, e oarecum monahală şi îngustă, dar dă de-a dreptul spre pajişte şi spre coline şi spre pădurile dindărătul lor. Am aceeaşi cameră de la vârsta de şapte ani, şi n-aş schimba-o pentru nimic în lume, până când tu n-ai să-mi făureşti: „jucării şi juvaeruri pentru bucuria mea, Din cântec de păsări ziua, iar noaptea din rază de stea”.

Aş spune că acest mic „Stevenson”26 e poemul meu favorit; vezi, aşadar, că în ciuda tendinţelor mele casnice, am şi eu, pasămite, o vână de nomadă în mine. Fiindcă veni vorba, tata e un mare îndrăgostit de natură, îi plac animalele, păsările şi copacii. Cred că cei mai mulţi ostaşi sunt astfel, e curios. Dar, fireşte, dragostea lor se referă la latura concretă şi strict cognoscibilă a naturii, şi nu la cea estetică. Ei înclină să vadă în orice visare o dovadă de „ţăcăneală'. M-am întrebat dacă să nu le vâr sub nas poemele tale. Dacă stau să chibzuiesc, nu cred c-ar fi bine; s-ar putea să te ia prea în serios. O persoană câştiga mai mult prin contact direct, decât prin scrierile sale. Nu prea cred că pot dormi din noaptea asta, pentru că azi e prima zi când nu te-am văzut, de la începutul lumii. Noapte bună, dragul meu, şi primeşte-mi sărutul.

A ta, Dinny.

P. S. Caut pentru tine fotografia în care mă asemuiesc cel mai mult cu îngerii sau, mai bine zis, în care nasul meu o porneşte mai puţin în vânt, ţi-o trimit mâine. Până atunci, îţi trimit două instantanee. Şi pe când o fotografie de la dumneavoastră?

D.

Şi aşa s-a sfârşit această departe de-a fi fost perfectă zi a lui Dinny.