X.

După cină, Michael plecă de acasă fără să spună unde se duce. De la moartea socrului său şi după dezvăluirea legăturii lui Fleur cu Jon Forsyte, relaţiile dintre soţi rămăseseră aceleaşi, cu o uşoară şi totuşi adânca diferenţă. Michael nu mai era un sclav în propria lui casă, ci îşi asumase o libertate de acţiune. Soţii nu schimbaseră un cuvânt între ei cu privire la acea poveste de la care se scurseseră patru ani, şi nici o bănuială nu mai tulburase de atunci încoace mintea lui Michael; infidelitatea fusese uitată şi îngropată. Dar, deşi aparent Michael rămăsese neschimbat, în forul său interior se emancipase, şi Fleur o ştia. De pildă în chestiunea cu Wilfrid, taică-su n-ar fi avut nevoie să-l prevină. În nici un caz n-ar fi discutat-o cu Fleur. Nu pentru că n-ar fi avut încredere în discreţia ei, din acest punct de vedere se putea oricând bizui pe ea, ci pentru că simţea în chip tainic că în asemenea situaţie Fleur nu-i putea fi de real ajutor.

Mergea de zor. „Wilfrid e îndrăgostit, îşi spunea în gând, aşa că la ora zece seară trebuie să fie acasă, doar dacă nu l-a apucat vreun atac de poezie; dar chiar şi în acest caz, nu poţi scrie poezii în plină aglomeraţie a străzii sau într-un club: atmosfera ar stăvili fluxul.” Traversă Pall Mall şi-şi croi drum printr-un labirint de străduţe înguste, cu stabilimente destinate burlacilor, până ajunse în Piccadilly, liniştit acum, înainte de invazia publicului care avea să iasă de la spectacole.

Străbătând o stradă laterală închinată acelor îngeri ai bărbaţilor care sunt croitorii, bookmaker-ii şi cămătarii, dădu colţul în Cork Street. Era zece fix când se opri în faţa bine-amintitei case. Peste drum era galeria de tablouri unde o cunoscuse prima dată pe Fleur, şi rămase un moment locului, aproape ameţit de năvala sentimentelor din trecut. Timp de trei ani fusese un fidus Achates33 pentru Wilfrid, înainte de izbucnirea ciudatei pasiuni a acestuia pentru Fleur. „O adevărată performanţă demnă de David şi Jonathan”, gândi Michael şi când porni să urce scările, toate vechile sentimente îl cotropiră din nou.

Figura monastică a scutierului Stack se înmuie când dădu ochi cu Michael.

— Domnul Mont? Ce plăcere să vă văd, domnule!

— Cum mai merge, Stack?

— Puţin mai bătrân, domnule; încolo toate merg strună, mulţumesc. Domnul Desert e acasă.

Michael îşi lăsă pălăria şi intră. Wilfrid, care zăcea pe divan, înfăşurat într-o haină de casă de culoare închisă, se ridică în picioare.

— Hello!

— Ce mai faci, Wilfrid?

— Stack! Băuturi!

— Felicitări, bătrâne!

— Am întâlnit-o prima dată la ceremonia nunţii tale, ştii…

— Aproape cu zece ani în urmă. Ai cules floarea familiei noastre, Wilfrid; noi cu toţii suntem îndrăgostiţi de Dinny.

— Nu vreau să vorbesc despre ea, dar de gândit, mă gândesc cu atât mai mult.

— Ceva versuri noi, bătrâne?

— Da, o plachetă pe care o expediez mâine, la acelaşi editor. Îţi aminteşti de prima?

— Sigur! Unica mea lovitură.

— Asta-i mai bună. Conţine ceva care este într-adevăr un poem.

Stack reveni cu o tavă cu băuturi.

— Serveşte-te, Michael.

Michael îşi turnă puţin coniac şi-l diluă foarte uşor. Apoi îşi aprinse o ţigară şi se aşeză.

— Şi pe când urmează să aibă loc?

— Cununia civilă cât mai curând posibil.

— Ah! Şi după aceea?

— Dinny vrea să-mi arate Anglia. Cât mai e vreme însorită, cred că mai rămânem pe aici.

— Ai de gând să te înapoiezi în Siria?

Deşert se răsuci pe perna lui.

— Nu ştiu; poate o s-o luăm razna, ea va decide.

Michael îşi privi încălţările, alături de care, pe carpeta persană, căzuse puţin scrum de ţigară.

— Bătrâne, începu el.

— Da?

— Cunoşti o pasăre care se numeşte Telfourd Yule?

— După nume, un fel de scriitor.

— A făcut recent o călătorie în Arabia şi Sudan; a revenit aducând un zvon cu el.

Fără să-şi ridice ochii, Michael fu conştient că Wilfrid îşi îndreptase spinarea.

— E ceva ce te priveşte; şi e un zvon ciudat şi dăunător. Socoteşte că e cazul ca tu să afli.

— Şi?

Lui Michael îi scăpă fără voie un suspin.

— Pe scurt; beduinii pretind că trecerea ta la mahomedanism a avut loc sub ameninţarea pistolului. A auzit acest zvon în Arabia, şi apoi în deşertul libanez, unde a aflat numele şeicului şi al locului, Darfur, şi al englezului.

Continuând să nu ridice ochii, Michael ştiu că privirile lui Wilfrid erau aţintite asupra lui şi că broboane de transpiraţie îi acoperiseră fruntea.

— Şi?

— Voia ca tu să ştii, aşa că i-a comunicat azi tatălui meu la club, şi Bart mi-a transmis mie. I-am răspuns că am să stau de vorbă cu tine. Iartă-mă.

Apoi, în tăcere, Michael îşi înălţă ochii. Ce faţă stranie, frumoasă, torturată, stânjenitoare!

— N-am ce să-ţi iert. E adevărat!

— Sărmanul meu prieten!

Cuvintele izbucniseră de pe buzele lui Michael, dar nu le mai urmară altele.

Deşert se sculă în picioare, se îndreptă spre un sertar şi scoase un manuscris.

— Uite, citeşte asta!

În timpul celor douăzeci de minute cât îi trebui lui Michael să citească poemul, tăcerea nu fu ruptă de nici un sunet, în afara foşnetului paginilor întoarse. În cele din urmă, Michael îi lăsă din mină.

— Magnific!

— Da, dar tu n-ai fi făcut-o niciodată!

— Habar n-am cum aş fi reacţionat.

— Ba da, ştii prea bine. Tu n-ai fi lăsat niciodată ca gândirea sofisticată sau mai ştiu eu ce să-ţi înăbuşe prima pornire, aşa cum s-a întâmplat cu mine. Prima mea pornire a fost să le răspund: „Trageţi şi dracu să mă ia!” şi regret că n-am urmat-o, căci n-aş mai fi acum unde sunt. Lucrul ciudat e că dacă m-ar fi ameninţat cu tortura, aş fi rezistat. Şi totuşi e preferabil să fii ucis decât torturat.

— Tortura-i ticăloasă.

— Fanaticii nu-s ticăloşi. L-aş fi trimis la dracu, dacă realmente îi repugnă că trebuie să mă împuşte; m-a implorat, stătea cu pistolul în faţa mea şi mă imploră să nu-l oblig s-o facă. Fratele lui mi-era prieten. Fanatismul religios e o chestiune foarte ciudată. Stătea acolo gata să tragă şi implorându-mă. Îngrozitor de uman. Parcă-i văd şi acum ochii. Făcuse un legământ. În viaţa mea n-am văzut un om mai uşurat ca dânsul, după aceea.

— N-ai pomenit nimic despre asta în poem.

— A-ţi fi milă de călăul tău nu prea seamănă a o justificare. Nu sunt mândru de lucrul ăsta, mai ales că mi-a salvat viaţa. Şi apoi, nu ştiu sigur dacă acesta a fost adevăratul motiv. Religia, atunci când nu crezi în ea, e o înşelătorie. Să păşeşti în bezna eternităţii de dragul unei înşelătorii! Dacă e nevoie să mor, vreau să mor pentru o realitate.

— Nu crezi întrebă jalnic Michael, că ai fi îndreptăţit să negi totul?

— N-am să neg nimic. Dacă a ieşit la iveală, va trebui să înfrunt totul.

— Dinny ştie?

— Da. A citit şi poemul. Nu aveam de gând să-i spun, dar i-am spus. S-a comportat aşa cum nu se vor comporta oamenii. Minunat!

— Da. Nu ştiu dacă n-ar trebui să negi de dragul ei.

— Nu, dar ar trebui să renunţ la ea.

— Aici va avea şi ea un cuvânt de spus. Dacă Dinny e îndrăgostită, atunci e îndrăgostită până peste urechi, Wilfrid.

— La fel şi eu.

Copleşit de amărăciunea situaţiei, Michael se ridică şi-şi mai turnă puţin coniac.

— Exact! urmă Desert, urmărindu-l din priviri. Imaginează-ţi ce-ar fi dacă povestea ar încăpea pe mâna presei! Şi râse.

— Îmi imaginez, răspunse Michael, cu un efort de duioşie; dar Yule a auzit povestea, de ambele dăţi, numai în deşert.

— Ce se întâmpla azi în deşert, circulă mâine prin bazare. N-are nici un rost, va trebui să înfrunt furtuna.

Michael îi puse o mână pe umăr.

— Oricum, pe mine te poţi bizui. Bănuiesc că singura cale e să iei taurul de coarne. Dar îmi dau seama prin ce va trebui să treci.

— Laş. Eticheta: „laş” – aş putea să renunţ de pe acum la orice luptă. Şi vor fi îndreptăţiţi să mă considere astfel.

— Pe dracu! făcu Michael.

Wilfrid continuă, fără să-i dea atenţie:

— Şi totuşi, întreaga mea fiinţă se revoltă împotriva gândului de a muri pentru o cauză în care nu cred. Un mănunchi de legende şi superstiţii – le detest! Mi-aş jertfi viaţa mai curând ca să Le dau o lovitură de moarte, decât să ajut la menţinerea lor. Dacă cineva m-ar forţa să torturez un animal, să spânzur un om, să violez o femeie, fără îndoială că aş prefera să mor decât s-o fac. Dar de ce dracu să mor ca să le fac o bucurie celor pe care-i dispreţuiesc, pentru că cred în nişte dogme răsuflate, care au adus lumii mai multă nenorocire decât orice alt lucru înfăptuit de muritori? De ce? Spune-mi?

Michael se retrăsese în faţa acestei izbucniri de pasiune, şi stătea abătut şi mohorât.

— Un simbol, mormăi el.

— Un simbol! Pentru normele de conduită în numele cărora merită să lupţi sper că aş lupta şi eu; pentru onestitate, umanitate, curaj; oricum, am făcut războiul; dar de ce să lupt în numele unei cauze care pentru mine nu valorează nici cât o ceapă degerată?

— Pur şi simplu, povestea nu trebuie dată în vileag, strigă Michael cu violenţă. Urăsc ideea unei adunături de îmbuibaţi care să se uite la tine de sus.

Wilfrid ridică din umeri.

— Te asigur că şi eu mă uit la mine de sus. Niciodată să nu-ţi înăbuşi prima pornire, Michael.

— Dar ce ai de gând să faci?

— Ce importanţă are ce fac? Lucrurile se vor desfăşura de la sine. Nimeni nu mă va înţelege, sau chiar dacă mă va înţelege nu-mi va lua partea. De ce-ar face-o? Eu singur nu-mi au partea.

— Gândesc că astăzi s-ar putea ca o mulţime de oameni s-o facă.

— Cei care nu mi-ar conveni. Nu, sunt un proscris.

— Şi Dinny?

— Am s-o lămuresc cum stau lucrurile.

Michael îşi luă pălăria.

— Dacă-ţi pot fi de folos cu ceva, contează pe mine. Noapte bună, bătrâne.

— Noapte bună, şi mulţumesc.

Michael se trezi în stradă înainte de a fi fost în stare să se gândească din nou. Wilfrid fusese prins într-o capcană. Era lesne de imaginat cum dispreţul lui răzvrătit faţă de convenţionalism şi de tot ceea ce presupuneau convenţiile îi orbise viziunea firească. Dar când judeci un englez, nu poţi disocia cutare sau cutare aspect de imaginea lui integrală; trădarea unei singure laturi va fi considerată că trădarea întregului. Cât despre acel bizar acces de milă faţă de virtualul lui ucigaş, cine dintre cei care nu-l cunoşteau pe Wilfrid ar putea înţelege aşa ceva? Cazul era dureros şi tragic. Eticheta „laş” va fi lipită astfel ca să poată fi văzută de toţi ochii, fără discriminare.

„Desigur, îşi spuse Michael, se vor găsi şi unii să-l apere – egomaniacii şi alţii, ceea ce o să-l facă să se simtă cu atât mai prost. Nimic mai agasant decât să fii susţinut de oameni care nu înţeleg, care nu te pot înţelege. Şi un sprijin de acest fel cum ar putea-o ajuta pe Dinny? întreaga chestiune este…”

Reflectând cu sinceritate în felul ăsta, traversă Bond Street şi coborî Hay -Hill până-n Berkeley Square. Dacă nu-l vedea pe tatăl lui, simţea că n-o să poată dormi toată noaptea.

În Mount Street, maică-sa şi taică-su tocmai luau din mâna lui Blore o infuzie gălbuie, menită să provoace somn.

— Catherine? strigă Lady Mont. Pojar?

— Nu, mamă; vreau să discut ceva cu tata.

— Despre tânărul acela, şi-a schimbat religia. Ori de câte ori îl vedeam, mă întrista – să sfidezi „trăsnetul” şi toate alea…

Michael se holbă la ea.

— Într-adevăr, despre Wilfrid.

— Em, interveni Sir Lawrence, e o chestiune strict confidenţială. Ei, Michael?

— Povestea e adevărată; nu o neagă şi nu vrea s-o nege. Dinny ştie.

— Ce poveste? întrebă Lady Mont.

— S-a convertit în faţa câtorva arabi fanatici, sub ameninţarea cu moartea.

— Ce plicticos!

Lui Michael îi fulgeră prin minte: „Dumnezeule! Măcar de-ar reacţiona toţi în felul ăsta!”

— Vrei să spui, urmă grav Sir Lawrence, că trebuie să-i comunic lui Yule că nu există nici o apărare?

Michael încuviinţă.

— Dar dacă-i aşa, dragul meu, lucrurile n-or să se oprească aici.

— Nu, dar lui nu-i pasă.

— Trăsnetul, murmură brusc Lady Mont.

— Exact, mamă. A scris un poem în legătură cu întâmplarea, şi încă unul teribil de bun. Îl trimite mâine, în cadrul unui nou volum de versuri, la editură. Dar tată, fă-i pe Yule şi pe Jack Muskham să-şi ţină gura. La urma urmei ce-i priveşte pe ei?

Sir Lawrence înălţă din umerii lui înguşti, care la şaptezeci şi doi de ani abia începeau să dea semne de bătrâneţe.

— Michael, există două chestiuni cu totul distincte, din câte îmi pot da eu seama. Prima este cum să înăbuşim bârfa de la club. A doua e în legătură cu Dinny şi cu ai ei. Spui că Dinny ştie; dar ai ei nu ştiu, cu excepţia noastră; şi aşa cum nu ne-a spus nouă, nu le va spune nici lor. Ceea ce nu e drept. Şi nu e nici înţelept, urmă el fără să aştepte răspuns, pentru că, mai mult ca sigur, povestea va ieşi ulterior la iveală, şi n-or să-i ierte niciodată lui Desert că s-a căsătorit cu Dinny fără să-i încunoştiinţeze în prealabil de cele întâmplate. Nici eu nu i-aş ierta-o, e un lucru mult prea serios.

— Ce agitaţie! murmură Lady Mont. Cere-i părerea lui Adrian!

— Mai bine a lui Hilary, spuse Sir Lawrence.

Michael interveni.

— Tată, cred că această de-a doua chestiune trebuie lăsată exclusiv în seama lui Dinny. E necesar să i se spună că povestea a transpirat, şi atunci sau ea sau Wilfrid o vor aduce la cunoştinţa familiei.

— De l-ar determina să renunţe la ea! Desigur că Desert nu se mai gândeşte să meargă înainte cu această povară pe umeri?

— Eu n-o văd pe Dinny renunţând la el, şuşoti Lady Mont. A aşteptat prea mult până să-l găsească. Visul tineresc al iubirii!

— Wilfrid a mărturisit că ar trebui să renunţe la ea. Oh! Fire-ar să fie!

— Atunci să ne întoarcem la chestiunea numărul unu, Michael. Eu o să încerc, dar mă îndoiesc de reuşită, mai ales dacă poemul acela o să vadă lumina tiparului. Ce e, o justificare?

— Mai curând o explicare.

— Amar şi răzvrătit ca şi poezia lui de până acum?

Michael aprobă din cap.

— Mă rog, s-ar fi putut să-şi ţină gura dintr-un soi de caritate dar, dacă-l cunosc eu bine pe Jack Muskham, nu va înghiţi niciodată o atare atitudine. Urăşte de moarte bravada scepticismului modern.

— Nu putem şti cum vor evolua lucrurile în niciuna dintre direcţii, dar am impresia că ceea ce trebuie să facem e să întârziem cât mai mult deznodământul.

— Să ne punem speranţa în pustnic, murmură Lady Mont. Noapte bună, băiete, mă duc la culcare. Băgaţi de seamă, câinele n-a fost dus afară.

— Mă rog, o să fac tot ce-o să pot, încheie Sir Lawrence.

Michael primi sărutul mamei lui, scutură mâna tatălui său şi plecă.

Merse pe jos până acasă, stingherit şi îndurerat, pentru că povestea privea două persoane care-i erau nespus de dragi şi pentru că nu vedea nici o soluţie care să nu fie plină de suferinţă pentru amândoi. Şi, stăruitor, îi revenea întrebarea: „Ce-aş fi făcut eu în locul lui Wilfrid?” Ajunse la concluzia, în timp ce mergea, că nici un om n-ar putea spune cum ar fi procedat dacă s-ar fi aflat în pielea altuia. Şi astfel, în adierea primăvăratică a unei nopţi pline de frumuseţe, ajunse în South Square şi intră în casă.