VI.

Nunta lui Clare Charwell, care a avut loc în Hanover Square, a fost „elegantă” şi avea să ocupe cu lista participanţilor, câte un sfert de coloană în ziarele tradiţionale. Şi, cum spunea Dinny:

— Ce plăcere pentru ei!

Clare, însoţită de tatăl şi mama ei, veni de la Condaford să petreacă noaptea în Mont Street. Ocupată până în ultimul moment cu sora ei mai mică şi încercând o emoţie pe care o camufla cu umor, Dinny sosi la biserică, împreună cu Lady Cherrell, cu puţin timp înainte de apariţia miresei. Rămase mai în urmă ca să adreseze câteva cuvinte unui bătrân intendent, în capătul naosului, şi-l zări pe Wilfrid. Se afla în partea rudelor miresei, departe, şi se uita la ea. Dinny îi dărui un zâmbet fugar, apoi străbătu naosul şi se aşeză lângă mama ei, în strană din stânga, în faţă. Michael îi şopti, când trecu pe lângă el:

— Invitaţii s-au „desfăşurat”, nu glumă!

Se desfăşuraseră. Clare era foarte cunoscută şi populară, Jerry Corven era şi mai cunoscut, chiar dacă nu atât de popular. Dinny privi de jur împrejur la „public”, când e vorba de o nuntă, niciodată nu poţi folosi termenul „congregaţie”. Lipsite de regularitate şi având multă personalitate, chipurile lor refuzau generalizări. Arătau ca oameni cu convingeri şi vederi proprii. Bărbaţii nu se conformau nici unui tip special, neavând nimic din acea uniformitate dezolantă ce caracteriza pe vremuri casta militară germană. În strană din faţă, alături de ea şi de mama ei, se aflau Hubert şi Jean, unchiul Lawrence şi mătuşa Em; în strană din spate se găseau Adrian şi Diana, doamna Hilary şi Lady Alison. Dinny îl zări pe Jack Muskham la capătul unui şir de strane, cu două sau trei rânduri în spate, înalt, bine îmbrăcat, cu o figură cam plictisită. Făcu un semn din cap către ea, şi Dinny gândi: „Ciudat că-şi aduce aminte de mine!”

În şirul de strane al familiei Corven se putea vedea aceeaşi diversitate de chipuri şi expresii. Cu excepţia lui Jack Muskham, a mirelui şi a cavalerului său de onoare, cu greu puteai găsi un bărbat care să dea impresia că-i bine îmbrăcat sau că s-a preocupat de aspectul său vestimentar. Dar privindu-le feţele, Dinny avu senzaţia că se statorniciseră în acceptarea unui anumit crez. Niciunul dintre ei nu-i stârnea simţământul acela pe care-l trezea faţa lui Wilfrid: de conflict spiritual, frământare, visare, suferinţă şi revelaţie. „Scornesc aiureli”, gândi Dinny. Şi-şi odihni privirile pe chipul lui Adrian. Zâmbea calm pe deasupra bărbuţei lui de ţap, care-i prelungea faţa îngustă, bronzată. „Ce faţă plăcută are, îşi spuse Dinny; nu îngâmfata ca feţele celor ce poartă cioc din principiu. O să fie întotdeauna cel mai drăguţ om din lume.” Şi-i şopti:

— Frumoasă colecţie de oase avem aici, unchiule.

— Aş vrea să am scheletul tău, Dinny.

— Am de gând să cer să fiu incinerată şi împrăştiată în cele patru vânturi. Şsşşt…

Intră corul, urmat de preoţii oficiali. Jerry Corven se întoarse spre ei. Buzele acelea cu zâmbet de pisică pe sub mustaţa subţire, trăsăturile dure şi ochii sfidători, iscoditori! Dinny, năpădită brusc de groază, îşi spuse: „Cum a putut Clare! Dar, la urma urmei, probabil că eu aş gândi acum la fel despre oricare faţă în afară de una singură. Devin nătânga.” Apoi intră Clare, plutind printre strane, la braţul tatălui ei. „Arată divin! Fie binecuvântată!” O rafală de emoţii sugrumară gâtlejul lui Dinny; îşi strecură mâna în mâna mamei ei. „Biata mamă! E îngrozitor de palidă. Zău aşa, întreaga ceremonie e stupidă! Oamenii ţin s-o facă lungă, şi obositoare, şi sentimentală. Slavă Domnului că redingota cea veche a tatei arată încă decent, îi scosese petele cu amoniac; şi tata stătea în poziţia în care-l văzuse când trecea trupele în revistă. Dacă unchiul Hilary o să aibă vreun nasture descheiat, tata o să-l observe pe dată. Numai că veşmintele lui n-au nasturi.” Tânjea cu ardoare să fie lângă Wilfrid, acolo departe, în spatele mulţimii. Probabil că-l bat tot felul de gânduri neortodoxe, şi s-ar fi consolat unul pe celălalt prin zâmbete.

Iată domnişoarele de onoare! Cele două fete ale lui Hilary, verişoarele ei Monica şi Jean, suple şi agere, mica Celia Moriston, blondă ca un serafim (dacă serafim e de sex feminin), Sheila Ferse, brună şi strălucitoare; şi răţuşca de Anne, cu mersul legănat, o găluşcă perfectă.

Când îngenunche, Dinny se mai linişti. Îşi aminti cum îngenuncheau amândouă, lângă pat, în cămăşuţele de noapte, pe când Clare era un nod de fetiţă de trei ani, iar ea, „o fată mare” de şase ani. Obişnuia să se rezeme cu bărbia de marginea patului, ca să-şi cruţe genunchii; şi ce dulce era Clare când îşi înălţa minutele, asemenea copilului din tabloul lui Reynolds18. „Bărbatul ăsta, continuă Dinny să-şi spună, o s-o facă să sufere. Ştiu că aşa va fi!” Gândurile i se întoarseră la nunta lui Michael, de la care trecuseră toţi aceşti zece ani. Acolo stătuse, alături de o fată pe care n-o cunoştea, o rudă a lui Fleur. Şi ochii ei, plimbându-se dintr-un loc în altul cu vioiciunea tinereţii, poposiseră asupra lui Wilfrid, care stătea într-o parte, cu privirile aţintite asupra lui Michael. Bietul Michael! Arătase cam aiurit în ziua aceea, năucit de atâta triumf, îşi aducea aminte distinct că gândise: „Michael şi îngerul său pierdut!” Era în chipul lui Wilfrid ceva ce sugera că fusese izgonit de pe tărâmul fericirii, o expresie în care se amestecau dispreţul şi jindul. Trecuseră abia doi ani de la încheierea armistiţiului şi, acum, Dinny ştia ce cumplită dezamăgire şi ce senzaţie de ruină îi lăsase războiul. În ultimele zile îi vorbise fără nici o reţinere; discutase chiar, cu un dispreţ amuzat, despre pasiunea pe care o făcuse pentru Fleur, la un an şi jumătate după acea cununie, pasiune care l-a proiectat de-a dreptul în Orient. Dinny fusese în vârstă doar de zece ani când izbucnise războiul, care nu însemnase pentru ea altceva decât că mama era îngrijorată din pricina tatei, că şedea tot timpul împletind, şi că ajunsese un fel de depozit de ciorapi de lână; că toată lumea îi ura pe nemţi; că nu avea voie să mănânce dulciuri pentru că erau preparate cu zaharină şi, în cele din urmă, zarvă şi durerea când Hubert plecase pe front şi scrisorile lui soseau destul de rar. În aceste câteva zile din urmă înţelesese de la Wilfrid, mai limpede şi mai pregnant decât oricând până acum, ce însemnase războiul pentru cei care, asemenea lui Michael, îi simţiseră din plin gustul pe parcursul unor ani şi ani de zile: Cu darul lui de a reda, o făcuse să simtă ce înseamnă smulgerea din rădăcină, disperată răsturnare a valorilor, neîncrederea profundă şi crescânda în tot ceea ce au decretat şi au sanctificat epoca şi tradiţia. Pretindea că acum izbutise să depăşească urmările războiului. Se poate să fi gândit astfel, totuşi se mai găseau în el capete de nervi sfârtecaţi care încă nu fuseseră cârpiţi. Nu-l văzuse niciodată fără să simtă nevoia de a-l alina cu o mână răcoroasă pe frunte.

Verigheta fusese trecută în deget, cuvintele sacre rostite, exortaţia terminată; se îndreptau spre sacristie. Mama şi Hubert îi urmau. Dinny rămase nemişcată, cu ochii pironiţi pe fereastra dinspre răsărit. Căsnicie! Ce servitute imposibilă, doar… doar cu excepţia căsătoriei cu o unică persoană.

Un glas îi şopti în ureche:

— Dinny, dă-mi batista ta. A mea-i muiată toată, şi a unchiului tău e albastră.

Dinny îi trecu un pătrăţel de muselină şi profită ca să-şi pudreze pe furiş nasul.

— Ar fi trebuit făcută la Condaford, Dinny, continuă mătuşa ei. Atâta lume… e atât de obositor să-ţi aduci aminte cine nu este. Asta-i maică-sa, nu? Deci n-a murit.

Dinny se gândea: „Să-i mai arunc o privire lui Wilfrid?”

— Când m-am măritat eu, toată lumea m-a sărutat, îi şopti mătuşă-sa. Ce promiscuitate! Am cunoscut o fată care s-a măritat numai ca să fie sărutată de cavalerul de onoare al mirelui. Aggie Tellusson. Mă întreb ce-o fi devenit. Uite-i că vin înapoi!

Da! Cât de bine cunoştea Dinny zâmbetul acesta al miresei! Cum putea oare Clare să simtă ce simţea, din moment ce nu se măritase cu Wilfrid? îşi luă locul în spatele tatălui şi mamei ei, lingă Hubert, care-i murmură: „Capul sus, fetiţo, putea să fie şi mai rău!” Despărţită de el printr-o taină care o absorbea în întregime, Dinny îi strânse braţul. Şi apoi, chiar în clipa acestui gest, îl văzu pe Wilfrid, cu braţele împreunate la piept, privind-o fix. Îi dărui din nou un zâmbet fugitiv, şi apoi totul se învălmăşi într-un soi de talmeş-balmeş, până când se pomeni înapoi în Mount Street, cu mătuşa Em zicându-i, chiar în uşa salonului:

— Stai lângă mine, Dinny, şi trage-mi câte o ciupitură când crezi că e nevoie.

Urmă apoi sosirea musafirilor şi comentariile neîntrerupte ale mătuşă-şi:

— Da, e maică-sa – pusă la conservat. Uite-o pe Hen Bentworth! Hen, Wilmet e aici, are acum din ce se înfrupta… Ce mai faci? Da, nu-i aşa? Foarte obositor… Ce mai faceţi? Trecerea verighetei în deget a fost făcută atât de dibaci, nu găsiţi? Scamatori! Dinny, cine-i ăsta? Bună seara. Fermecători! Nu! Cherrell. Nu se pronunţă cum se scrie, ştiţi… e atât de plictisitor! Darurile sunt acolo, lingă omul cu cizme19 care se străduie să arate că nu e ce e. Stupid, aşa mi se pare mie. Dar se obişnuieşte… Ce mai faceţi? Dumneata eşti Jack Muskham? Lawrence a visat azi-noapte că erai gata să plesneşti… Dinny, adu-mi-o şi pe Fleur, ea cunoaşte pe toată lumea.

Dinny se duse în căutarea lui Fleur şi o găsi discutând cu mirele.

Când se întoarseră împreună spre uşă, Fleur îi spuse:

— L-am văzut pe Wilfrid Desert la biserică. De unde şi până unde?

Realmente, lui Fleur nu-i scăpa nimic!

— Iată-te, strigă Lady Mont. Care din astea trei din uşă e ducesă? Aia jigărită. Ah! Bună seara. Da, încântători! Ce plictiseală, nunţile astea! Fleur, condu-o pe ducesă să ia nişte daruri20… Ce mai faceţi? Nu, fratele meu Hilary. Le execută de minune, nu găsiţi? Lawrence zice că stă tot timpul cu ochii pe minge. Luaţi o îngheţată… Dinny, crezi că ăsta caută să se pricopsească cu ceva? Oh! Ce mai faceţi, Lord Beevenham? Cumnată-mea ar trebui să fie în locul meu… A dat bir cu fugiţii. Jerry e înăuntru… Dinny, cine a zis: „Băutura, băutura!”21 Hamlet? Ăsta a spus atâtea! Nu Hamlet? Ah! Ce mai faceţi? Bună seara… Ce mal faci, sau ce nu mai faci? Ce aglomeraţie! Dinny dă-mi batista ta!

— Am pus puţină pudră pe ea, mătuşico.

— Poftim! M-am pătat! Ce mai faceţi? Nu-i o tâmpenie toată treaba asta? De parcă i-ar mai interesa şi altcineva în afară de propria lor persoană, ştii… Oh! Uite-l pe Adrian! Ţi-ai legat strâmb cravata, dragă; Dinny, îndreaptă-i-o! Ce mai faci? Da, aşa sunt. Nu-mi plac florile la înmormântare… bietele de ele zac acolo pe catafalc şi pe urmă mor… Ce-ţi mai face câinele, drăguţul de el? N-ai nici un câine? într-adevăr! Dinny ar fi trebuit să mă ciupeşti… Ce mai faceţi? Ce mai faceţi? Tocmai îi spuneam nepoatei mele să mă ciupească. Dumneavoastră reţineţi feţele? Nu. Ce drăguţ! Ce mai faci? Ce mai faceţi? Ce mai faci? Ăştia au fost trei! Dinny, cine-i arătarea care intră acum? Oh! Ce mai faceţi? Va să zică v-aţi întors? Credeam că sunteţi în China… Dinny, adu-mi aminte să-l întreb pe unchi-tău dacă de China era vorba. S-a uitat la mine să mă înghită, nu alta! N-aş putea să mă lipsesc de rest? Cine spune mereu asta? Aminteşte-i lui Blore de „băutură”, Dinny. Uite, un cârd întreg! Ce mai faceţi? Ce faceţi? Faceţi! Faceţi! Ce mai… Atât de dulci! Dinny, aş vrea să le spun: „Fire-aţi să fiţi!”.

Îndreptându-se spre Blore, Dinny trecu pe lângă Jean care stătea de vorbă cu Michael, şi se miră cum de cineva atât de plin de viaţă şi ars de soare suporta să zacă în învălmăşeala asta. După ce-l găsi pe Blore, se întoarse la ei. Faţa ciudată a lui Michael, care i se părea lui Dinny că devine tot mai simpatică pe măsură ce treceau anii, înnobilată parcă de amprenta adâncă a simţămintelor lui frumoase, arăta acum încordată şi nefericită.

— Nu pot să cred, Jean, îl auzi spunând.

— Mă rog, spuse Jean, bazarele colcăie de zvonuri. Totuşi, fără foc nu iese fum.

— Oh! Da, fum este destul! Oricum, s-a întors în Anglia. Fleur l-a văzut azi la biserică. Am să-l întreb.

— În locul tău, n-aş face-o, îl sfătui Jean. Dacă-i adevărat, probabil c-o să-ţi spună singur, şi dacă nu, înseamnă să-l amărăşti de pomană.

Aşa! Deci vorbeau despre Wilfrid. Cum să afle despre ce-i vorba fără să se demaşte că o interesează în mod special? Şi deodată se gândi: „Chiar dacă aş putea, n-aş face-o. Dacă e un lucru important, trebuie să mi-l mărturisească el singur. Nu vreau să-l aud de la nimeni altcineva”. Dar se simţea tulburată, pentru că instinctul îi spusese întotdeauna că pe cugetul lui atârnă ceva nepăsător şi straniu.

Când se isprăvi cu tot acest lung holocaust al sincerităţii şi după ce mireasă plecă, Dinny se prăbuşi într-un fotoliu din biroul unchiului ei, singura încăpere care rămăsese netulburată. Tatăl şi mama ei se înapoiaseră la Condaford, miraţi că nu-i însoţeşte. Nu era în firea lui Dinny să se agaţe de Londra, când acasă înfloriseră lalelele, îmbobocise liliacul, iar merii păreau tot mai ninşi de floare. Dar gândul de a nu-l vedea zilnic pe Wilfrid devenise de-a dreptul dureros.

„M-am prins rău de tot, îşi spunea Dinny, mai rău decât aş fi crezut vreodată că e cu putinţă. Şi ce-o să se întâmple acum cu mine?”

Zăcea într-un fotoliu, cu ochii închişi, când auzi vocea unchiului ei:

— Ah, Dinny, ce plăcut e acum după retragerea acestor hoarde de midieni22! Mandarinatul în floare. Ai cunoscut măcar un sfert din ei? De ce fac oamenii nunţi? Sau la ofiţerul stării civile, sau sub cerul liber, o a treia cale de păstrare a bunei-cuviinţe nu există. Biata mătuşa-ta s-a dus la culcare. Ar fi multe de spus în favoarea mahomedanismului, cu excepţia faptului că acum e şi la ei modă să se limiteze la o singură soţie şi aia nu-i închisă în purdah23. Apropo, circulă un zvon că tânărul Desert a trecut la mahomedanism. Ţi-a vorbit ceva despre asta? Dinny îşi înălţă capul cu o tresăltare.

— Până acum am auzit numai de două cazuri similare, petrecute în Orient, dar ăia erau francezi şi doreau haremuri.

— Pentru aşa ceva ar fi fost suficient să aibă bani, unchiule.

— Dinny, devii cinică. Oamenilor le place să aibă consfinţirea religiei. Dar cu Desert n-ar putea să fie acelaşi caz; e o făptură foarte exigentă, după câte îmi amintesc.

— Unchiule, religia are vreo importanţă atâta timp cât oamenii nu-şi fac rău unul altuia?

— Mă rog, ideile unor mahomedani în legătură cu drepturile femeii sunt puţin cam primitive. Dacă femeia e necredincioasă, mahomedanul e în stare s-o zidească de vie. Când am fost în Maroc, era acolo un şeic oribil!

Dinny se cutremură.

— Din vremuri imemoriale, după cum vine vorba, continuă Sir Lawrence, religia s-a făcut vinovată de cele mai înfiorătoare isprăvi care s-au petrecut pe acest pământ. Mă întreb dacă tânărul Desert s-o fi convertit ca să aibă acces la Mecca. N-aş zice să-i în stare să creadă în ceva. Dar nu se ştie niciodată, e o familie bizară.

Dinny gândi: „Nu pot şi nu vreau să vorbesc despre el.”

— Ce procent din omenire mai practică azi religia, unchiule?

— În ţările nordice? Dificil de spus. La noi, zece-cincisprezece la sută din adulţi, poate. În Franţa şi în ţările meridionale, unde există ţărănime, poate ceva mai mult, cel puţin la suprafaţă.

— Dar despre oamenii care au fost aici în după-amiaza de azi, ce ai de spus?

— Cea mai mare parte dintre ei s-ar simţi şocaţi dacă le-ai spune că nu sunt buni creştini, şi cea mai mare parte ar fi şi mai şocaţi dacă le-ai cere să-şi împartă jumătate din avere la săraci, ceea ce-i transformă în nişte joviali farisei, sau saduceni24, ce erau?

— Dar dumneata, unchiule Lawrence, eşti un bun creştin?

— Nu, draga mea; dacă sunt ceva, sunt un soi de adept al lui Confucius, care, după cum ştii, a fost pur şi simplu un filosof etic. Cea mai mare parte din casta noastră, în ţara asta, sunt mai curând confuceni decât creştini, dar fără să ştie. Credinţă în străbuni şi în tradiţie, respect pentru părinţi, onestitate, cumpătare în comportament, blândeţe faţă de animale şi faţă de cei ce depind de noi, teama de a nu supăra pe alţii şi stoicism în faţa durerii şi a morţii.

— Şi de ce altceva ar mai fi nevoie, murmură Dinny încreţindu-şi nasul, în afară de dragostea pentru frumos?

— Frumosul? Asta-i o chestiune de temperament.

— Şi totuşi îi divizează pe oameni mai mult decât orice altceva!

— Da, dar fără voia lor. Nu te poţi sili să-ţi placă un apus de soare.

— Eşti înţelept, unchiule Lawrence, îi declară tânăra-i nepoată. O să fac o plimbare, ca să se ducă în jos tortul de nuntă.

— Şi eu o să rămân aici, Dinny, ca să risipesc în somn aburii şampaniei.

Dinny merse şi merse la nesfârşit. I se părea curios să se plimbe singură. Dar florile din Hyde Park erau plăcute şi apele lacului străluceau şi erau molcome, iar castanii radiau lumină. Se lăsă în voia dispoziţiei de moment, care era dispoziţia unei îndrăgostite.