VII.

Când se gândea la cea de-a doua după masă petrecută în Richmond Park, Dinny nu ştia niciodată dacă se trădase cu ceva înainte ca Wilfrid să-i fi spus pe neaşteptate:

— Dinny, dacă crezi în lucrurile astea, vrei să te măriţi cu mine?

I se tăiase în asemenea măsură respiraţia, încât rămase locului, devenind din ce în ce mai palidă, până când culoarea îi năvăli din nou, cu furie, în obraji.

— Mă mir de ce mi-o ceri. Nu ştii nimic despre mine.

— Tu eşti asemenea Orientului. Sau te îndrăgosteşti de el la prima vedere, sau nu-ţi place deloc, dar niciodată n-ajungi să-l cunoşti prea bine.

Dinny clătină din cap:

— Oh! Eu nu sunt misterioasă.

— N-am să reuşesc niciodată să te descifrez; nu mai mult decât aş izbuti să cunosc una dintre statuile de pe scara muzeului Luvru. Te rog dă-mi un răspuns, Dinny.

Îşi puse mâna în mâna lui, dădu din cap şi spuse:

— Batem un record.

Pe dată, buzele lui se lipiră de ale ei, şi când se îndepărtară, Dinny se simţi cuprinsă de un leşin.

Acesta era, fără excepţie, lucrul cel mai neobişnuit din viaţa ei şi, când îşi reveni, aproape în aceeaşi clipă, în simţiri, i-o spuse.

— A fost reacţia cea mai dulce pe care ai fi putut s-o ai.

Dacă înainte faţa lui i se păruse stranie, cum era acum? Buzele, în general dispreţuitoare, îi erau întredeschise şi-i tremurau, ochii fixaţi asupra ei străluceau; îşi ridică mâna şi îşi îndepărtă părul, astfel încât Dinny observă pentru prima oară că avea o cicatrice la marginea frunţii. Soarele, luna, stelele şi toate vietăţile rămase încremenite în timp ce ei doi se priviră în ochi.

În cele din urmă, Dinny spuse:

— Toată situaţia e absolut nereglementară. Nu mi-ai făcut nici un pic de curte; nici măcar nu m-ai sedus.

Wilfrid râse şi o cuprinse cu braţul. Dinny şopti:

— Şi astfel cei doi tineri rămaseră învăluiţi în propria lor fericire. Biată maică-mea!

— E o femeie drăguţă?

— O scumpete. Din fericire e moartă după tata.

— Şi tatăl tău cum e?

— Cel mai drăguţ general pe care-l cunosc.

— Al meu e un pustnic. Nu va fi nevoie să-l cunoşti îndeaproape. Frate-meu e un măgar. Maică-mea a fugit când aveam trei ani, şi n-am nici o soră. O să-ţi vină destul de greu să te deprinzi cu o brută nomadă şi necioplită ca mine.

— Unde vei merge tu, te voi urma.” Se pare că suntem foarte vizibili pentru domnul acela bătrân de acolo. O să scrie la ziar în legătură cu priveliştile dezgustătoare care pot fi văzute în Richmond Park.

— N-are nici o importanţă.

— Pentru mine nu. Nu trăieşti decât o singură dată acest prim ceas. Şi ajunsesem să cred că eu n-o să-l trăiesc niciodată.

— N-ai fost niciodată îndrăgostită?

Dinny clătină din cap.

— Ce minunat! Şi pe când fixăm cununia, Dinny?

— Nu crezi că s-ar cuveni să ştie şi familiile noastre mai înainte?

— Presupun că da. N-or să te lase să te măriţi cu mine.

— Din punct de vedere social, îmi sunteţi superior, sir.

— Nu poţi fi superior unei familii care îşi întinde rădăcinile în trecut până-n secolul al doisprezecelea. Noi mergem îndărăt numai până într-al paisprezecelea. Un vagabond şi un scriitor de versuri amare. Vor şti că o să vreau să te răpesc în Orient. Şi-apoi, venitul meu se urcă doar la o mie cinci sute pe an, şi practic n-am alte perspective.

— O mie cinci sute pe an! Posibil ca tata să-mi poată da şi mie două sute, pentru Clare o face.

— Bun, slavă Domnului că averea ta nu va constitui un obstacol.

Dinny se întoarse spre dânsul şi în ochi i se oglindea o emoţionantă încredere.

— Wilfrid, am auzit ceva despre faptul că ai fi trecut la mahomedanism. Pentru mine asta n-are nici o importanţă.

— Pentru ei va avea.

Faţa i se trase şi i se întunecă. Dinny îi cuprinse strâns mâinile în mâinile ei.

— Poemul acela, Leopardul, era în legătură cu tine?

Wilfrid încercă să-şi desprindă mâinile dintr-ale ei.

— Asta era?

— Da. În Darfur. Arabi fanatici, Mi-am renegat religia ca să-mi salvez pielea. Acum poţi să-mi dai un picior.

Adunându-şi toată puterea, Dinny îl trase mina şi şi-o aşeză pe inimă.

— Nu-mi pasă de ce ai făcut sau de ce n-ai făcut. Tu eşti tu!

Spre groaza, dar şi spre uşurarea lui Dinny, Wilfrid se lăsă în genunchi şi-şi îngropă faţa în poala ei.

— Iubita mea! şopti el.

Tandreţea ocrotitoare aproape că înecă celelalte sentimente mai sălbatice şi mai dulci din inima ei.

— În afară de mine mai ştie cineva de treaba asta?

— Prin bazare s-a răspândit vestea că am trecut la mahomedanism, dar se presupune că am făcut-o de bună voie.

— Wilfrid, ştiu că există lucruri pentru care ţi-ai da viaţa, şi asta mi-e de-ajuns. Sărută-mă!

În timp ce stăteau acolo, după-amiaza se retrăgea încet. Umbrele stejarilor se răsfrângeau până la buşteanul pe care erau aşezaţi; marginea zimţată a luminii solare se aduna de pe frunzele de ferigă tânără; câte o căprioară trecea, păşind agale spre apă. Cerul, de un albastru clar, luminos, cu pufuri de nori albi, plini de făgăduinţe, lua o înfăţişare vesperală; mireasma reavănă a tufelor de ferigă şi a castanilor se răspândea în adieri uşoare; şi roua serii începuse să cadă. Aerul proaspăt şi îmbălsămat, iarba atât de verde, depărtarea albastră, masivitatea rămuroasă, lipsită de graţie, a stejarilor, alcătuiau acestui ceas cel mai englezesc decor în care s-au iubit vreodată doi îndrăgostiţi.

— Dacă mai rămânem mult aici, încep, să vorbesc ca fetele de mahala, spuse Dinny în cele din urmă; dealtfel, iubitule arăbit se lasă înserarea înrourată…

Târziu, în aceeaşi seară, în salonul din Mount Street, mătuşa ei spuse brusc:

— Lawrence, ia uite-te la Dinny! Dinny, tu eşti îndrăgostită.

— Îmi iei piuitul, mătuşă Em. Sunt.

— De cine?

— Wilfrid Desert.

— Îi spuneam eu lui Michael că tânărul ăsta o să dea de bucluc. Te iubeşte şi el?

— Are amabilitatea să spună că da.

— Oh, Doamne! Daţi-mi puţină limonadă! Care din voi l-a cerut pe celălalt în căsătorie?

— Ca să spun adevărul, el m-a cerut.

— Frate-su n-are nici un urmaş, aşa se spune.

— Pentru numele lui Dumnezeu, mătuşă Em!

— Şi de ce nu? Sărută-mă!

Dar peste umărul mătuşii, Dinny îl privea pe unchiul ei. El nu spusese nimic.

Mai târziu, când dădu să iasă din salon, unchiul ei o opri.

— Dinny, procedezi cu ochii deschişi?

— Da, e a nouă zi de când îl cunosc.

— Nu vreau să fac pe unchiul sâcâitor; dar îi cunoşti handicapurile?

— Religia lui; Fleur; Orientul. Ce altă mai e?

Sir Lawrence înălţă din umerii lui înguşti.

— Povestea cu Fleur îmi stă în gât, cum ar fi spus bătrânul Forsyte. Cineva care poate face una ca asta prietenului pe care l-a condus la altar, nu poate avea prea mult simţ al loialităţii.

Roşeaţa năvăli în obrajii lui Dinny.

— Nu te mânia, draga mea, noi cu toţii ţinem foarte mult la tine.

— Unchiule, mi-a povestit totul cu multă sinceritate.

Sir Lawrence oftă.

— Atunci bănuiesc că nu mai e mare lucru de spus. Dar te implor să deschizi bine ochii înainte de a face un pas irevocabil. Există un anumit soi de porţelan care nu mai poate fi lipit dacă se sparge. Şi cred că tu eşti făcută din asemenea porţelan.

Dinny surâse, urcă în camera ei şi pe dată începu să privească îndărăt.

Dificultatea de a-şi imagina beţia pe care ţi-o dă iubirea se spulberase. Nu i se mai părea cu neputinţă să-şi deschidă sufletul în faţa altei fiinţe. Poveştile de dragoste pe care le citise, iubirile altora la care asistase, toate i se păreau insipide în comparaţie cu a ei. Şi doar nu-l cunoştea decât de nouă zile, dacă făcea abstracţie de străfulgerarea aceea de acum zece ani. Să fi fost oare stăpânită, în tot acest timp, de ceea ce s-ar putea numi un complex? Sau iubirea vine întotdeauna aşa, pe neaşteptate? O sămânţă sălbatică sădită de un vânt sălbatic?

Stătu mult timp astfel, pe jumătate dezbrăcată, cu mâinile încleştate prinse între genunchi, cu bărbia în piept, ameţită de narcoticul amintirilor, şi cu strania senzaţie că toţi îndrăgostiţii din lume se adunaseră acolo, lângă ea, pe patul acela cumpărat la Tothenham Court Road.