XI.

În apartamentul său, Wilfrid şedea cu două scrisori în faţă, una pe care tocmai i-o scrisese lui Dinny, şi una pe care tocmai o primise de la ea. Se uita la fotografii şi încerca să gândească limpede şi, cum se străduise să se gândească limpede tot timpul începând de la vizita lui Michael încoace, izbutea din ce în ce mai puţin. De ce-o fi ales oare tocmai acest moment ca să se îndrăgostească de-adevăratelea, ca să simtă că întâlnise unica făptură alături de care putea concepe gândul unei tovărăşii permanente? Nu avusese niciodată intenţia să se căsătorească, nu bănuise nicicând că va putea simţi faţă de femei altceva decât o dorinţă trecătoare, care se consuma curând în satisfacere. Chiar şi în momentele cele mai arzătoare ale pasiunii pentru Fleur, nu gândise că sentimentele lui vor dura. În general, nutrea acelaşi profund scepticism în privinţa femeilor, ca şi în privinţa religiei, a aşa-zisului patriotism sau a calităţilor îndeobşte atribuite bunului englez. Gândise că s-a oţelit în acest scepticism, dar armura lui avea pe undeva o fisură prin care primise lovitură fatală. Cu un amuzament amar, îşi dădu seama că adânca singurătate care-l împresurase în urma experienţei din Darfur iscase în el o involuntară sete de tovărăşie spirituală, de care se prevalase Dinny, la fel de involuntar. Tocmai lucrul care ar fi trebuit să-i despartă, îi unise.

După ce Michael îl părăsise, Wilfrid petrecuse o jumătate de noapte rumegând problema în fel şi chip, şi de fiecare dată ajungând la aceeaşi concluzie că, după ce totul se va consuma, el va rămâne categorisit pe vecie că laş. Şi totuşi, dacă n-ar fi fost Dinny, ce importanţă ar fi avut? Ce-i păsa lui de societate şi de opinia publică? Ce-i păsa de Anglia şi de pukka-sahibi? Chiar dacă Anglia avea prestigiu, cu ce-l merita mai mult decât oricare altă ţară din lume? Războiul arătase că toate ţările şi toate popoarele semănau destul de mult între ele, că toate erau capabile de aceleaşi eroisme, de aceleaşi josnicii, de aceeaşi putere de îndurare, de aceleaşi absurdităţi. Războiul arătase că opinia publică din fiecare ţară era la fel de limitată, lipsită de discernământ, vrednică de dispreţ. El era un hoinar din fire, şi chiar dacă Anglia şi Orientul Apropiat îşi vor închide porţile în faţa lui, lumea e destul de întinsă, soarele străluceşte în multe locuri, stelele ţi se rotesc deasupra creştetului, cărţile aşteaptă să fie citite, femeile au frumuseţe, florile parfum, tutunul aromă, muzica îşi are puterea ei de a înnobila, cafeaua e un balsam, caii şi câinii şi păsările rămân făpturi la fel de atrăgătoare, gândul şi simţământul te îmboldesc să le dai expresie poetică, în oricare loc te-ai afla. Dacă n-ar fi fost Dinny, ar fi putut să-şi strângă cortul şi să plece mai departe, lăsând gura lumii să împroaşte cu venin în urma lui. Dar acum nu-i era cu putinţă. Nu însemna o datorie de onoare pentru el? Cum putea să o lege de un tovarăş de viaţă spre care se îndrepta acuzator degetul mulţimii? Dacă n-ar fi nutrit pentru ea decât o dorinţă aprinsă, totul ar fi fost mult mai simplu: ar fi putut să-şi trăiască împreună experienţa şi să se despartă fără ca niciunul dintre ei să sufere prea mult. Dar Dinny îi inspirase un cu totul altfel de sentiment. Era pentru el ca un izvor de apă dulce care-ţi iese în cale într-un deşert; o floare a cărei mireasmă se răspândeşte peste vegetaţia uscată a pustietăţii. Îl umplea de acea nostalgie înălţătoare pe care ţi-o inspiră uneori muzică sau pictural stârnea în el aceeaşi plăcere dureroasă ca mireasma de iarbă proaspăt cosită. Era ca o adiere răcoroasă peste un spirit pârjolit de soare, zbicit de vânturi, îndoliat de întuneric. Şi va trebui să renunţe la ea din pricina acestei poveşti blestemate?

Se deşteptă dimineaţa, pradă aceluiaşi conflict, confuz. Îşi petrecuse după-amiaza scriindu-i o scrisoare, pe care abia o terminase când îi sosi prima ei epistolă de iubire. Şi acum şedea cu cele două scrisori în faţă.

„Nu pot să i-o trimit, îşi spuse subit, bat apa în piuă şi nu ajung la nimic. E infectă!”

Rupse scrisoarea lui şi o reciti pe a ei pentru a treia oară.

„Imposibil să plec la ei, acolo! Dumnezeu şi regele şi tot calabalâcul! Imposibil!” Şi luând o foaie de hârtie aşternu pe ea:

Cork Street – sâmbătă.

Fii binecuvântată pentru scrisoarea ta. Vino aici luni la prânz. Trebuie să stăm de vorbă.

Wilfrid.

După ce-l trimise pe Stack să expedieze această misivă, se simţi puţin mai împăcat.

Dinny primi rândurile lui abia luni dimineaţa şi încercă o uşurare. În ultimele două zile evitase orice aluzie la Wilfrid şi-şi petrecuse timpul ascultând relatările lui Hubert şi ale lui Jean asupra vieţii din Sudan, inspectând grajdurile împreună cu tatăl ei, copiindu-i recipisele de plată a impozitelor, sau întovărăşindu-l pe tatăl şi pe mama ei la biserică. Acordul tacit de a nu se discuta despre logodna ei era foarte caracteristic pentru o familie ai cărei membri îşi erau devotaţi unii altora şi obişnuiţi să-şi cruţe, unii altora, sentimentele; dar cu atât mai mult, tăcerea era de prost augur.

După ce citi biletul lui Wilfrid, îşi spuse deschis: „Pentru o scrisoare de dragoste, nu prea e scrisoare de dragoste”. Apoi i se adresă maică-şi:

— Wilfrid se sfieşte să vină, draga mea. Trebuie să plec eu să stau de vorbă cu el. Dacă reuşesc, îl aduc cu mine. Dacă nu, am să aranjez în aşa fel ca să-l cunoşti în Mount Street. A trăit atâta amar de vreme singur, încât a ieşi în lume e un adevărat calvar pentru el.

Lady Cherrell răspunse doar printr-un suspin, care pentru Dinny însemna însă mult mai mult decât cuvintele; luă mâna maică-şi în mâna ei şi-i spuse:

— Nu te amărî, draga mea mamă. Faptul că eu sunt fericită înseamnă ceva, nu?

— Asta ar însemna totul, Dinny.

Dinny era prea conştientă de implicaţiile condiţionalului „ar însemna”, pentru ca să mai încerce să răspundă.

Merse pe jos până la gară, ajunse la Londra la prânz şi se îndreptă direct spre Cork Street, traversând Hyde Park. Era o zi frumoasă, cu soare strălucitor; primăvara se instalase cu toată recuzita de liliac, lalele, verdele fraged al frunzelor de platan, cântec de păsărele şi prospeţimea ierbii. Dar Dinny, deşi se armoniza cu decorul era măcinată de presimţiri. N-ar fi putut spune de ce se simţea astfel, când era în drum spre iubitul ei, cu care urma să ia masa în tčte-ŕ-tčte. Nu se găseau mulţi oameni, în marele oraş, la acea oră, pe care să-i aştepte o perspectivă atât de plăcută; dar Dinny nu se lăsă furată de amăgiri; ceva nu era în regulă, ştia.

Întrucât era prea devreme se opri în Mount Street să se mai dichisească un pic. După cum o informă Blore, Sir Lawrence era în oraş, dar doamna se găsea acasă. Dinny lăsă vorbă că s-ar putea să se întoarcă la ora ceaiului.

Inhalând aromă plăcută când dădu colţul pe Burlington Street34, avu senzaţia aceea ciudată, pe care o încercăm uneori fiecare dintre noi, că a mai fost cândva pe acolo, sub o altă înfăţişare, senzaţie care-i îndreptăţeşte pe cei ce cred în transmigraţie.

„Nu înseamnă decât ceva ce-am uitat, gândi ea. Ah! iată cotitură!” Şi inima porni să-i bată cu putere.

Respiraţia i se tăiase aproape cu totul când Stack îi deschise uşa.

— Masa va fi gata în cinci minute, domnişoară.

Ochii lui întunecaţi, bulbucându-se uşor deasupra nasului proeminent, şi totuşi îngânduraţi, şi buzele binevoitoare, răsfrânte, îi dădeau întotdeauna impresia că-i asculta destăinuirile, cu aer de duhovnic, chiar înainte de a fi avut ceva de destăinuit. Îi deschise uşa interioară, o închise în urma ei, şi se trezi în braţele lui Wilfrid. Ceea ce însemna o totală respingere a presimţirilor; cel mai lung şi cel mai fermecător moment de acest fel, din toate câte le gustase până acum. Atât de lung, încât se temu că n-o s-o lase din braţe la timp. În cele din urmă îi şopti blând:

— Prânzul va fi gata într-un minut, iubitule, din câte mi-a spus Stack.

— Stack e plin de tact.

Numai după masă, când se găsiră din nou singuri în faţa cafelelor, veni dezumflarea cu bruscheţea unui trăsnet din senin.

— Afacerea a ieşit la iveală, Dinny.

— Cum! Chestia aceea? Aceea? îşi struni disperarea care o năpădise. În ce fel?

— Cineva care se numeşte Telfourd Yale a adus povestea cu el. Se discută prin triburi. La ora actuală s-o fi răspândit prin bazare, şi mâine va face ocolul cluburilor din Londra. Nimic nu poate opri un lucru de acest fel.

Fără o vorbă, Dinny se ridică şi apăsă capul lui Wilfrid pe umărul ei, apoi se aşeză din nou lângă el, pe divan.

— Mi-e teamă că n-ai înţeles, îi spuse Wilfrid cu duioşie.

— Că asta ar schimba lucrurile între noi? Nu, aşa ceva n-am înţeles. Dacă ar fi schimbat ceva, aceasta s-ar fi întâmplat în momentul când mi-ai mărturisit. Atunci n-a schimbat nimic. Cum ar putea-o face acum?

— Dar cum te mai pot lua în căsătorie?

— Asemenea chestii se întâmplă numai în romane, Wilfrid. Nu ne vom supune la o lungă şi îndoită suferinţă.

— Dar nici falsele eroisme nu se potrivesc cu mine; încă nu cred că ai înţeles bine.

— Ba da. Acum poţi înfrunta totul cu capul sus, şi cei care nu pot înţelege, ei bine, ăştia nu contează!

— Atunci nici familia ta nu contează?

— Ba ei contează.

— Doar nu-ţi închipui, măcar un minut, că ei ar înţelege?

— O să-i determin eu.

— Sărmana mea iubită!

O surprinse, ca un semn rău, faptul că era atât de liniştit şi blând. Wilfrid urmă:

— Nu-ţi cunosc familia, dar dacă sunt genul pe care l-ai descris, nu te amăgi că n-or să se opună. Nu e cu putinţă, e împotriva convingerilor lor înrădăcinate.

— Ţin mult la mine.

— Asta îi va face cu atât mai mult să nu poată accepta căsătoria ta.

Dinny se trase puţin într-o parte şi-şi sprijini bărbia în palme. Apoi, fără să-l privească, întrebă:

— Wilfrid, vrei să te descotoroseşti de mine?

— Dinny!

— Da, da; deci asta urmăreşti!

O strânse în braţe. După aceea, Dinny continuă:

— Înţeleg. Atunci, dacă nu doreşti acest lucru, trebuie să laşi totul în seama mea. Şi oricum, nu e bine să le-o iei necazurilor înainte. În Londra încă nu s-a aflat. Aşteptăm până se află. Ştiu că nu vei primi să te însori cu mine până atunci, aşa încât sunt nevoită să aştept. După aceea soluţia o să fie mai simplă, dar nu vă trebuie să faci pe eroul, Wilfrid, pentru că m-ar durea prea tare, prea tare.

Într-un impuls subit, îl strânse în braţe; Wilfrid rămase tăcut.

— Vrei să fiu a ta înainte de căsătorie? Dacă o doreşti tu, o doresc şi eu.

— Dinny!

— Concepţii foarte înaintate, nu?

— Nu. Dar vom aştepta. Îmi inspiri prea mult respect.

Dinny oftă:

— Poate că e mai bine aşa. După care adăugă: Vrei să-mi încredinţezi mie misiunea de a mărturisi totul alor mei, sau nu?

— Ţi-aş încredinţa orice misiune.

— Şi dacă o să vreau să te întâlneşti cu vreunul dintre ei, ai să accepţi?

Wilfrid încuviinţă din cap.

— N-o să-ţi cer să vii la Condaford, nu încă. Deci totul e stabilit. Acum povesteşte-mi exact cum ai aflat.

După ce-i relată, Dinny murmură gânditoare:

— Michael şi unchiul Lawrence. Asta-mi uşurează situaţia. Acum, iubitule, plec. Stack o să fie bucuros, şi eu vreau să reflectez. Nu pot gândi decât când mă aflu departe de tine.

— Eşti un înger!

Dinny îi luă capul în mâini:

— Nu fi tragic şi n-o să fiu nici eu. Vrei să mergem joi undeva să ne distrăm? Bun! La Foch, la ora prânzului! Sunt departe de a fi un înger, sunt iubita ta.

Acum că se afla singură, coborî scările buimăcită, conştientă de grozăvia care-i aştepta. Dădu brusc colţul spre Oxford Street. „Mă duc să-l văd pe unchiul Adrian”, gândi.

Gândurile lui Adrian, la muzeul său, fuseseră tulburate în ultima vreme de preconizarea că deşertul Gobi ar fi leagănul lui Homo Sapiens. Ideea fusese brevetată şi lansată pe piaţă şi făgăduia să se impună. Adrian medita la această labilitate a modei antropologice, când îi fu anunţată Dinny.

— Ah, Dinny! Toată după-amiaza am fost în deşertul Gobi şi acum tocmai mă gândeam ce bună ar fi o ceaşcă de ceai fierbinte. Ce părere ai?

— Ceaiul chinezesc îmi dă întotdeauna un soi de ameţeală, unchiule.

— Nu ne permitem noi luxuri din astea. Menajera mea de aici prepară un ceai bun, bătrânesc, de Dover, cu frunze în el, şi avem cornuri de casă.

— Perfect! Am venit să-ţi spun că mi-am dăruit tânăra-mi inimă.

Adrian se holbă la ea.

— E o poveste teribilă, aşa că aş face bine să-mi scot pălăria.

— Draga mea, scoate-ţi tot ce vrei, răspunse Adrian. Bea-ţi mai întâi ceaiul. Iată-l.

În timp ce Dinny îşi sorbea ceaiul, Adrian o privea cu un zâmbet trist, prins între mustaţă şi bărbuţă. De când cu tragica poveste a lui Ferse, Dinny fusese mai mult decât oricând idealul lui de nepoată; şi acum îşi dădea seama că era într-adevăr tulburată.

Aşa cum şedea rezemată de spătarul unicului fotoliu, picior peste picior, cu vârfurile degetelor împreunate, arăta, gândi Adrian, eterică, de parc-ar fi putut în orice clipă să înceapă a pluti; ochii lui poposiră cu plăcere pe cască ei de păr castaniu. Dar faţa lui Adrian se lungi văzând cu ochii pe măsură ce Dinny îi istorisi povestea, fără să omită nici un amănunt. În cele din urmă se opri, după ce adăugă:

— Unchiule, te rog, nu face mutra asta.

— Făceam mutră?

— Da.

— Ei, bine, Dinny, e de mirare?

— Vreau să cunosc „reacţia” dumitale, cum se spune, la ceea ce a făcut.

Şi-l privi drept în ochi.

— Reacţia mea? Fără să-l cunosc, îmi rezerv aprecierea.

— Dacă n-ai nimic împotrivă, ai să-l cunoşti.

Adrian dădu din cap şi Dinny urmă:

— Pregăteşte-mă pentru tot ce-i mai rău. Ce vor gândi şi ce vor face cei care nu-l cunosc?

— Care a fost reacţia ta, Dinny?

— Eu îl cunoşteam.

— Doar de o săptămână…

— Şi zece ani.

— Oh! Nu-mi spune că un schimb de priviri şi de trei cuvinte la o nuntă…

— Bobul de muştar, dragă. Şi-apoi, eu citisem poemul şi îi cunoşteam din el simţirile. Nu e un credincios: toată povestea trebuie să-i fi apărut ca o glumă monstruoasă.

— Da, da, i-am citit versurile, scepticism şi dragoste de frumos. Tipul lui înfloreşte după perioadele de mari eforturi naţionale, în cursul cărora individul este devalorizat, iar Statul a vlăguit totul. Ego-ul ţâşneşte la suprafaţă şi doreşte să-i ardă un picior Statului şi tuturor doctrinelor sale discreditate. Înţeleg toate astea. Dar… Tu n-ai ieşit niciodată din Anglia, Dinny.

— Am fost numai în Italia, Paris şi Pirinei.

— Astea nu contează. N-ai fost niciodată în locurile în care Anglia e obligată să păstreze un oarecare prestigiu. În acele Părţi ale lumii, englezii sunt toţi pentru unul şi unul pentru toţi.

— Nu cred că în acel moment şi-a dat seama de acest lucru, unchiule.

Adrian se uită la ea şi clătină din cap.

— Continui să nu cred, unchiule. Şi, slavă Domnului că nu şi-a dat seama, pentru că altfel nu ajungeam să-l mai cunosc. E necesar oare să te jertfeşti pentru nişte false valori?

— Nu aşa se pune problema, draga mea. În Orient, unde religia înseamnă încă totul, o convertire are o însemnătate covârşitoare. Şi nimic nu poate dăuna mai mult noţiunii orientalului asupra englezului, decât o convertire efectuată sub ameninţarea pistolului. Întrebarea care i se punea lui era următoarea: „E destul de important pentru mine felul cum sunt privite ţara mea şi poporul meu încât să prefer să mor decât să înjosesc această concepţie?” Iartă-mă Dinny, dar, în mod brutal, asta era dilema.

Dinny rămase tăcută timp de un minut, apoi reluă:

— Sunt perfect convinsă că Wilfrid ar fi preferat mai curând să moară decât să facă o mulţime de alte lucruri care ar fi înjosit această concepţie; dar, pur şi simplu, nu a putut admite că noţiunea orientalului asupra omului englez se bazează pe faptul dacă e creştin sau nu.

— Asta-i o formă specioasă de argumentare; el nu numai că a renunţat la creştinism, dar a acceptat mahomedanismul, adică a schimbat o colecţie de superstiţii pentru o alta.

— Dar, unchiule, nu poţi să-ţi dai seama că pentru el totul nu a însemnat decât o farsă monstruoasă?

— Nu, draga mea, nu pot să-mi dau seama.

Dinny se lăsă pe spate şi Adrian gândi că arăta epuizată.

— Ei bine, dacă dumneata nu poţi, atunci nimeni altul nu va putea. Vreau să spun că nimeni din categoria noastră. Asta am vrut să ştiu.

Adrian se simţi săgetat de o durere ascuţită la plex.

— Dinny, ai în spate două săptămâni de când eşti îndrăgostită, şi tot restul vieţii tale înainte; mi-ai spus că el e gata să renunţe la tine, atitudine pentru care îl respect. Nu crezi că ar fi cazul unei smulgeri, dacă nu de dragul tău, măcar de dragul lui?

Dinny zâmbi.

— Unchiule, dumneata ai renumele că-ţi părăseşti cei mai buni prieteni când se găsesc la ananghie? Şi-apoi ce ştii dumneata despre dragoste? Dumneata n-ai făcut decât să aştepţi optsprezece ani. Nu găseşti că ai haz?

— Atins. Bănuiesc că noţiunea de „unchi” a fost mai tare decât mine. Dacă aş şti că Desert îţi va fi tot atât de leal cum îi eşti şi tu, ţi-aş spune: „Dă-i înainte şi împliniţi-vă blestemul, cu binecuvântarea mea!”

— Atunci înseamnă pur şi simplu că trebuie să-l cunoşti.

— Da; dar am cunoscut oameni atât de perfect îndrăgostiţi, încât după un an au şi divorţat. Am cunoscut un bărbat atât de satisfăcut de luna să de miere, încât două luni mai târziu şi-a luat o amantă.

— Noi nu facem parte din rasa aceasta atât de devoratoare, replică Dinny. Faptul că am văzut atâtea perechi pe ecran, examinându-şi reciproc dinţii, m-a spiritualizat, ştiu bine.

— Cine a mai aflat de toate astea?

— Michael şi unchiul Lawrence şi, posibil, mătuşa Em. Nu ştiu dacă să le spun sau nu la Condaford.

— Lasă-mă să stau mai întâi de vorbă cu Hilary. El va avea un alt punct de vedere; şi nu va fi cel ortodox.

— O, da! N-am nimic împotrivă să afle unchiul Hilary. Dinny se ridică în picioare. Atunci pot să-l aduc pe Wilfrid să te cunoască?

Adrian făcu semn din cap că da, şi după plecarea lui Dinny se aşeză din nou în faţa hărţiiMongoliei, unde deşertul Gobi părea înflorit ca un trandafir în comparaţie cu pustietatea prin care evolua nepoata lui cea mai dragă.