XII.
Dinny rămase la cină în Mount Street, ca să-l întâlnească pe Sir Lawrence.
Se afla în biroul unchiului ei când îl văzu intrând. I se adresă pe dată:
— Unchiule Lawrence, mătuşa Em ştie ce ştiţi dumneata şi Michael?
— Ştie, Dinny. De ce întrebi?
— A fost atât de discretă! I-am povestit unchiului Adrian; el gândeşte că Wilfrid a înjosit prestigiul englezului în Orient. De fapt, ce-i acest prestigiu englez? Eu credeam că în străinătate suntem priviţi ca o rasă de ipocriţi triumfători. Şi că India vede în noi nişte tirani aroganţi.
Sir Lawrence se răsuci în fotoliu.
— Confunzi reputaţia naţională cu reputaţia individuală. Cele două noţiuni sunt total distincte. În Orient, continuă Sir Lawrence, englezul individual este privit ca un om ce nu trebuie scos din sărite, ca un om care-şi ţine cuvântul dat şi e solidar cu neamul lui.
Dinny roşi. Sesizase aluzia.
— În Orient, urmă Sir Lawrence, englezul, sau mai bine zis britanicul, pentru că de cele mai multe ori e sau scoţian, sau velş, sau din nordul Irlandei, duce în general o viaţă izolată. E călător, sau arheolog, militar, slujbaş de stat, funcţionar civil, plantator, medic, inginer sau misionar, dar e întotdeauna personajul principal în propriul său mic spectacol; se menţine, împotriva vicisitudinilor, prin forţa reputaţiei englezului. Dacă un singur englez este prins în culpă, se prăbuşeşte tot stocul de englezi izolaţi. Poporul ştie acest lucru şi recunoaşte importanţa. Împotriva acestui fapt lupţi tu acum, şi n-are rost să-l subestimezi. Nu te poţi aştepta că orientalii, pentru care religia are însemnătate, să înţeleagă că pentru unii dintre noi n-are nici o însemnătate. Pentru ei, un englez este un creştin cucernic şi dacă se converteşte, înseamnă că şi-a renegat cel mai preţios crez.
Dinny replică uscat:
— În acest caz, deci, Wilfrid nu poate avea nici o şansă în ochii lumii noastre.
— În ochii clasei care conduce Imperiul, mi-e teamă că niciuna, Dinny. Cum ar putea fi altfel? Dacă nu ar exista o totală încredere reciprocă între toţi aceşti indivizi izolaţi, că niciunul dintre ei nu va admite să se dicteze, nu va accepta să fie provocat şi nu se va desolidariza de ceilalţi, întregul eşafodaj n-ar mai ţine. Cum altfel?
— Niciodată n-am văzut lucrurile în acest fel.
— Ei bine, poţi să mă crezi că aşa e. Michael mi-a explicat cum a funcţionat gândirea lui Desert; şi din punctul de vedere al unui necredincios, aşa cum sunt şi eu, se găsesc multe de spus. Mi-ar displăcea profund să mă aflu vreodată într-un asemenea impas. Dar nu a adoptat soluţia dreaptă; şi dacă ai să-mi spui: „Nu şi-a dat seama de toate acestea”, atunci mi-e teamă c-am să-ţi răspund că nu şi-a dat seama pentru că are prea multă trufie spirituală. Şi aceasta nu-i va sluji ca apărare, pentru că trufia spirituală este anatema pentru Serviciile Publice şi, de fapt, pentru lume în general. Este însuşirea, dacă-ţi aduci aminte, care l-a vârât pe Lucifer în bucluc.
Dinny, care ascultase cu ochii pironiţi pe trăsăturile mobile ale unchiului ei, zise:
— E extraordinar câte poţi face şi fără.
Sir Lawrence se zgâi intrigat prin monoclu.
— Te-ai molipsit de la mătuşa-ta să vorbeşti în dodii?
— Dacă nu poţi avea aprobarea lumii, te poţi descurca şi fără ea.
— Fericirea lumească, sacrificată pentru iubire, are o rezonanţă plină de bravură, Dinny, dar au mai încercat-o şi alţii Şi nu le-a mers bine. Sacrificiul făcut de una dintre părţi constituie fundamentul cel mai şubred pentru o tovărăşie, fiindcă cealaltă parte va ajunge să-l resimtă…
— Nu am pretenţia la mai multă fericire decât le e dat oamenilor în general să aibă.
— Eu aş dori mult mai multă pentru tine, Dinny.
— La masă! strigă Lady Mont din prag. Dinny, tu ai un aspirator? Acum se folosesc aspiratoarele pentru căi, continuă ea în drum spre sufragerie.
— De ce nu pentru oameni, murmură Dinny, ca să-i cureţe de temeri şi de prejudecăţi? Deşi unchiul n-ar fi de acord.
— Asta înseamnă că aţi discutat. Blore, pleacă!
După ce Blore se execută, Lady Mont adăugă:
— Dinny, mă gândesc la tatăl tău.
— Şi eu.
— Eu obişnuiam să trec peste părerea lui. Dar ca s-o facă chiar fiică-sa! Totuşi, va trebui s-o înghită…
Dinny, muindu-şi buzele în sherry, privi la faţa mătuşii ei. Era o faţă reconfortantă, cu sprâncenele uşor ridicate, pleoapele puţin căzute, nasul acvilin, părul pudrat, deasupra unui gât, a unor umeri şi a unui bust plin de armonie.
În taxi, gonind spre gara Paddington, avu o viziune atât de acută a lui Wilfrid, singur, cu tot acest dezastru atârnând asupra-i, încât fu gata să se aplece spre şofer, ca să-i spună: „Ia-o spre Cork Street”. Maşina dădea un colţ. Praed Street? Da, asta trebuie să fie. Toate necazurile din lume provin din conflictul iubire contra iubire. Dacă familia n-ar iubi-o, şi ea nu i-ar iubi la rândul ei, ce simplu ar fi totul!
Un hamal o întrebă:
— Aveţi bagaj, domnişoară?
— Nu, mulţumesc.
În copilărie visase să se mărite cu un hamal. Asta înainte ca profesorul ei de muzică să fi venit de la Oxford. Plecase la război pe când ea avea zece ani. Dinny cumpără o revistă ilustrată şi-şi luă locul în tren. Dar era prea obosită şi se lăsă pe spate, în colţul ei din vagonul de clasa a treia; călătoriile cu trenul constituiau un impozit sever pentru punga ei străvezie. Cu bărbia în piept, se lăsă furată de somn.
Când coborî din tren, pe cer trona o lună aproape plină, iar noaptea era înfiorată de briză şi de parfumuri dulci. Va trebui să meargă pe jos. Era destulă lumină ca s-o poată lua pe scurtătură, şi sări peste primul pârleaz, ajungând pe potecă ce tăia câmpul. Se gândi la noaptea aceea, cu doi ani în urmă, când se întorsese acasă cu acelaşi tren, aducând vestea eliberării lui Hubert, şi-l găsise pe tatăl ei treaz, cenuşiu şi măcinat de griji, în biroul lui; cât de subit păruse să întinerească la aflarea veştilor fericite! Şi acum îi aducea veşti menite să-l îndurereze. De înfruntarea cu tatăl ei se temea cel mai mult!
O bufniţă cafenie se deplasă de pe gardul viu pe nişte căpiţă Nopţile cu lună sunt nopţile bufniţelor, şi curând or să răsune ţipetele acelea de victime, atât de înfiorătoare în inima întunericului! Şi totuşi cui nu-i plac bufniţele, zborul lor retezat, lin şi plutitor, chemările lor mocnite şi răscolitoare? Următorul pârleaz o aduse pe domeniile proprii. Exista o şură pe câmpul ăsta, unde se adăpostea noaptea bătrână ordonanţă a lui taică-su. Cine, Plutarh sau Pliniu, a spus că: „În ce mă priveşte, eu n-aş vinde nici măcar o vită bătrână care a trudit pentru mine”. Simpatic om! Acum că uruitul trenului se mistuise în vale, totul era cufundat în tăcere; doar freamătul frunzelor tinere mângâiate de adierea vântului şi tropăitul bătrânului Kismet în şură. Străbătu un al doilea teren şi ajunse la podeţul îngust alcătuit dintr-o buturugă. Dulceaţa nopţii era ca simţământul ei, care acum n-o mai părăsea. Traversă podeţul şi pătrunse printre meri. Păreau să palpite de viaţă între ea şi cerul unduios, bătut de lună, măturat de vânt. Păreau să respire, să cânte un imn de slavă propriei lor izbucniri de floare. Lumina modela într-o mie de forme crengile ninse, care de care mai frumoase, de parcă cineva stătuse să le filigraneze, într-un extaz şi o frenezie de lunatic, şi le poleise cu pulbere de stele. Şi miracolul acesta se înfăptuia în fiecare primăvară de o sută de ani şi mai bine. Pe o noapte ca aceasta, întreaga lume părea vrăjită, dar miracolul anual al înfloririi merilor era întotdeauna pentru Dinny cel mai impresionant dintre toate. Miracolele fără număr ale Angliei îi năvăliră în gând, în timp ce stătea printre trunchiurile bătrâne, inhalând aerul pulverizat cu aromă de licheni. Iarba din ţinuturile înalte şi cântul ciocârliilor; picurul de stropi în desişuri când iese soarele după ploaie; tufele de răchită pe plaiurile suflate de vânt; caii de arăt rotindu-se la capătul brazdelor lunguieţe de culoarea cârtiţei; apele râului când sclipitoare ca argintul, când verzi pe sub sălcii; acoperişurile de stuf şi fumul lemnului de pădure, ieşind pe horn; păşunile cu fân cosit, lanurile de grâu rumenite de soare; depărtările sinilii; şi cerul mereu schimbător, toate acestea se înşirau ca giuvaerurile în mintea, ei, dar peste toate precumpănea alba magie a primăverii. Îşi dădu seama că iarba înaltă era udă şi umezeala îi pătrunsese prin pantofi şi ciorapi; era destulă lumină ca să desluşească în iarbă stelele narciselor galbene; trebuie să fie şi primule, albăstrele şi ciuboţica cucului, câteva. Porni mai departe, ieşi dintre pomi şi stătu locului o clipă privind îndărăt la plenitudinea strălucirii. „Parcă s-ar fi desprins din lună, îşi spuse Dinny. Şi la fel şi ciorapii mei cei mai buni.”
Străbătu livada împrejmuită de ziduri joase, şi pajiştea, şi urcă pe terasă. Unsprezece trecute! Doar o singură fereastră luminată la parter, cea de la biroul tatălui ei. Întocmai ca în noaptea aceea!
„N-am să-i spun”, gândi Dinny şi ciocăni în geam.
Îi dădu drumul în casă.
— Hello, Dinny, deci n-ai rămas să dormi în Mount Street?
— Nu, tăticule, am şi eu o limită la împrumutatul cămăşilor de noapte.
— Aşază-te şi bea un ceai. Tocmai aveam de gând să-mi fierb unul.
— Iubitule, am venit prin livadă şi m-am udat până la genunchi.
— Scoate-ţi ciorapii; uite o pereche de papuci vechi.
Dinny îşi scoase ciorapii şi rămase în contemplarea picioarelor ei, luminate de lampa de gaz, în timp ce generalul aprinse spirtiera. Îi plăcea să facă singur anumite lucruri. Dinny îl urmări aplecându-se peste uneltele de preparat ceaiul şi-l admiră cât era de îngrijit şi cât de iuţi şi de precise îi erau mişcările. Mâinile lui arse de soare, acoperite cu peri scurţi, negri, aveau degete lungi şi îndemânatice. Se îndreptă din şale şi rămase nemişcat, urmărind flacăra.
— Trebuie să-i schimb fitilul, spuse el. Mi-e teamă c-or să fie mari tulburări în India.35
— În India asta sunt atâtea tulburări, că zău dacă merită să ne mai sinchisim.
Generalul îşi întoarse spre ea faţa cu pomeţii înalţi dar mici; ochii îi zăboviră asupră-i, iar buzele subţiri zâmbiră pe sub mustaţa scurtă şi căruntă.
— Aşa se întâmpla adeseori cu coloniile, Dinny. Ai picioare foarte frumoase.
— Aşa s-ar cuveni scumpule, ţinând seama de dumneata şi de mama.
— Ale mele sunt bune pentru cizme, musculoase. L-ai invitat pe domnul Desert aici?
— Nu, azi nu l-am invitat.
Generalul îşi vârî mâinile în buzunare. Îşi scosese vestonul smochingului în care cinase şi-şi îmbrăcase o veche haină de vânătoare, de culoarea tutunului; Dinny observă că manşetele îi erau cam tocite şi că unul din nasturii de piele lipsea. Arcadele înalte şi întunecate ale sprincenelor i se contractară până când în centrul frunţii i se iviră trei brazde; i se adresă cu blândeţe:
— Ştii, Dinny, eu nu înţeleg schimbarea asta de religie. Ce doreşti, lapte sau lămâie?
— Lămâie, te rog.
În sinea ei, Dinny îşi spunea: „În fond, acum e momentul. Curaj!”
— Două bucăţi de zahăr?
— Trei, şi lămâie, tăticule.
Generalul luă cleştele. Lăsă să cadă în ceaşcă trei bucăţi de zahăr şi o felie de lămâie, aşeză cleştele la loc şi se aplecă peste ceainic.
— Fierbe, murmură el şi umplu ceaşca; apoi cufundă în apă fiartă o linguriţă cu capac perforat, plină cu ceai; după ce scoase linguriţa, îi înmâna fiicei sale ceaşca.
Dinny amestecă lichidul auriu. Bău o înghiţitură, îşi aşeză ceaşca în poală şi-şi întoarse privirea spre tatăl ei.
— Eu pot să-ţi explic, tată, îi spuse, dar în sinea ei gândi: „Şi-o să înţeleagă cu atât mai puţin”.
Generalul îşi umplu şi ceaşca lui şi se aşeză. Dinny îşi încleşta linguriţa.
— Uite ce-i, când Wilfrid se găsea undeva departe, în Darfur, a nimerit într-un viespar de arabi fanatici, rămăşiţe din timpurile lui Mahdi. Şeful acestora l-a adus în cortul lui şi l-a pus să aleagă între viaţă şi islamism.
Văzu la taică-su o uşoară mişcare convulsivă, care făcu să i se verse puţin ceai în farfurioară. Ridică ceaşca şi-l turnă înapoi Dinny urmă:
— În ceea ce priveşte credinţa, Wilfrid e la fel cu cea mai mare parte dintre noi, oamenii de azi, numai că mult mai mult. Nu numai că nu crede în creştinism, dar aş putea spune că urăşte orice formă de religie statornicită, gândeşte că religia desparte oamenii, că a făcut omenirii mai mult rău şi i-a pricinuit mai multă suferinţă decât orice altceva. Şi apoi, ştii, sau ai fi ştiut dacă i-ai fi citit poeziile, tată, războiul l-a umplut de amărăciune, după ce-a văzut felul în care se zvârle cu vieţile oamenilor, pur şi simplu irosite, vărsate ca apa, la ordinele unora care nu ştiu ce fac.
Din nou generalul avu o uşoară mişcare convulsivă.
— Da, tată, dar l-am auzit şi pe Hubert vorbind în felul ăsta. În orice caz, războiul i-a lăsat lui Wilfrid un soi de oroare în ceea ce priveşte irosirea vieţilor şi o profundă neîncredere în ce înseamnă credincioşi şi credinţe. Nu i s-au acordat decât cinci minute în care să decidă. Nu a fost laşitate, a fost doar un dispreţ amar pentru faptul că oamenii îşi pot lua unii altora viaţa în numele unor crezuri care lui i se par toate la fel de deşarte. Şi, pur şi simplu, a ridicat din umeri şi a acceptat. Din momentul în care a acceptat, a trebuit să-şi ţină cuvântul şi să treacă prin toate formele. Desigur, dumneata nu-l cunoşti, aşa că tot ce-ţi spun e zadarnic.
Dinny oftă şi-şi bău ceaiul cu sete.
Generalul îşi lăsase jos ceaşca lui; se ridică, îşi umplu pipa, o aprinse şi rămase în picioare lângă cămin. Faţa îi era ridată, întunecată şi gravă. În cele din urmă, vorbi:
— Sunt răscolit până-n străfunduri. Va să zică religia strămoşilor noştri, de sute de ani, nu mai are nici o valoare? Va să zică tot ce-a făcut din nou cel mai mândru popor din lume trebuie zvârlit la gunoi în faţa provocării unui arab. Va să zică oameni că Lawrence, John Nicholson, Chamberlayne, Sandeman36 şi o mie alţii, care şi-au petrecut şi şi-au dat viaţa, ca nişte bărbaţi viteji şi adevăraţi, pentru a făuri ideea despre omul englez, trebuie aruncaţi la coş de fiecare englez ameninţat cu un pistol?
Ceaşca lui Dinny clănţăni pe farfurioară.
— Da, şi dacă nu de fiecare englez, Dinny, atunci de ce de unul? De ce de ăsta?
Străbătută de un fior, Dinny nu răspunse. Nici Adrian şi nici Sir Lawrence n-o făcuseră să simtă ce simţea acum – pentru prima oară, argumentele părţii adverse o atinseseră şi-o impresionaseră. O coardă străveche fusese făcută să vibreze în ea, sau poate că i se comunicase emoţia acestui om pe care îl admirase şi-i iubise întotdeauna şi pe care rareori îl văzuse atât de stârnit încât să devină elocvent. Lui Dinny îi pieri glasul.
— Eu nu ştiu dacă sunt un om cucernic, adăugă generalul, mie mi-e suficientă credinţa străbunilor mei, şi făcu un gest de parc-ar fi vrut să spună: „pe mine mă las la o parte”, dar, Dinny, eu n-aş îndura să mi se impună în felul ăsta şi nu pot înţelege cum de a îndurat el.
Dinny răspunse liniştit:
— N-am să încerc să te fac să înţelegi, tată; hai să spunem că nu poţi. Cei mai mulţi oameni au făcut în viaţa lor câte ceva ce alţi oameni n-ar fi putut înţelege, dacă ar fi ştiut. Deosebirea constă în faptul că această întâmplare a lui Wilfrid este cunoscută.
— Vrei să spui că se ştie despre ameninţare… despre pricina…
Dinny dădu din cap.
— Cum?
— Un oarecare domn Yule a adus povestea o dată cu întoarcerea sa din Egipt; unchiul Lawrence gândeşte că nu poate fi muşamalizată. Am vrut să ştii ce-i mai rău. Dinny îşi luă în mina pantofii şi ciorapii uzi. Tată, ai vrea să le povesteşti dumneata mamei şi lui Hubert în locul meu?
Se ridică. Generalul trase cu putere din pipa care scoase un soi de leorcăit.
— Pipa trebuie curăţată, dragule. Ţi-o curăţ eu mâine.
— Va fi un paria, izbucni generalul, va fi un paria! Dinny! Dinny!
N-ar fi putut exista alte cuvinte care s-o mişte mai mult. Dintr-o dată, acestea făceau că opoziţia lui, din personală, să devină altruistă.
Dinny îşi muşcă buza de jos şi spuse:
— Tată, dacă mai rămân aici cu dumneata mi se închid ochii. Şi picioarele mi-s îngheţate. Noapte bună, dragule!
Se întoarse şi se îndreptă pripit spre uşă, pentru că-l văzu stând ca un cal abia înhămat.
Urcă în camera ei şi se aşeză pe pat, frecându-şi picioarele reci unul de celălalt.
O făcuse! Acum nu-i mai rămânea decât să înfrunte sentimentul care, de aici înainte, o va împresura asemenea unui zid ce va trebui escaladat, pentru împlinirea iubirii ei. Şi ce-o mira cel mai mult, în timp ce-şi freca de zor picioarele, era conştiinţa că vorbele tatălui ei în smulseseră o tainică aprobare, care nu încălcase însă cu nimic sentimentul ei pentru Wilfrid. Să fi fost oare dragostea atât de detaşată de raţiune? Era adevărată vechea ei reprezentare sub chipul unui zeu orb? Să fi fost chiar adevărat că defectele celui iubit ţi-l fac şi mai drag? Asta, în orice caz, pare să fi izvorât din dezgustul pe care ţi-l provoacă personajele prea desăvârşite din romane; din revoltă împotriva figurilor prea eroice; din iritarea stârnită de tabloul virtuţii recompensate. „Să fie oare nivelul de gândire al familiei mele mai înalt decât al meu, se întrebă Dinny, sau pur şi simplu îl doresc pe Wilfrid alături de mine şi nu-mi pasă ce e sau ce face atâta timp cât îl am în preajmă?” Şi o parcurse un straniu şi subit simţământ că-l cunoştea pe Wilfrid până-n miezul lui, cu toate cusururile şi neajunsurile, dar având şi ceva care le răscumpără şi le compensa în întregime, ceva ce avea să menţină iubirea ei vie, pentru că în acest element, şi numai în acesta, sălăşluia un mister. Şi, cu un zâmbet melancolic îşi spuse: „Răul îl cunosc din instinct; binele, adevărul, frumosul îmi sunt necunoscute”. Şi prea obosită să se mai dezbrace, se vârî în aşternut.
XIII
„Mărăciniş”, reşedinţa lui Jack Muskham la Royston, era o clădire de modă veche joasă, lipsită de pretenţii pe dinafară, confortabilă pe dinăuntru. Era tapetată toată cu efigiile curselor de cai şi cu gravuri pe teme de sport. Doar într-o singură încăpere, rar folosită, existau semne ale unei existenţe antecedente.
„Aici – după cum se exprimase un jurnalist american venit să-i ia ultimului dandy un interviu pe tema curselor de cai pur sânge – aici pot fi văzute dovezi ale perioadei timpurii pe care acest aristocrat a petrecut-o în gloriosul nostru Sud-Vest. Găseşti aici covoare indiene Nevaho în unicat, şi argintărie; împletituri din fir de cal din El Baso; pălării mari de cowboy; şi un ham mexican ţintuit în argint. Am pus gazdei mele o întrebare în legătură cu această fază a carierei sale.
Ah, mi-a răspuns cu accentul său britanic, trăgănat, în tinereţe am petrecut cinci ani minând cirezi de vite. Vezi dumneata, eu nu aveam decât un singur gând – caii – şi tatăl meu a socotit că-i preferabil pentru mine să fac orice, decât să călăresc în ţară la curse cu obstacole.
Aţi putea localiza în timp această activitate? l-am întrebat pe patricianul înalt şi subţire, cu ochi iscoditori şi gesturi apatice.
Cum să nu, m-am întors în ţară în 1901 şi, cu excepţia anilor de război, am crescut de atunci întruna cai.
Şi în timpul războiului? am întrebat.
Oh! făcu el, şi am avut senzaţia că am pus o întrebare importantă. Lucrurile obişnuite; garda naţională, cavalerie, tranşee şi altele de felul ăsta.
Spuneţi-mi, domnule Muskham, am stăruit eu, v-a plăcut viaţa de acolo, de la noi?
Dacă mi-a plăcut? Aş spune că da, ştiţi…”
Interviul publicat într-o gazetă din vest, a fost botezat cu următorul titlu:
Dandy englez afirmă că i-a plăcut viaţa în Sudul Statelor Unite.
Crescătoria de cai se afla aşezată la o milă depărtare de statul Royston şi, în fiecare zi, la ora zece fără un sfert precis, când nu era plecat la curse, vânzări de cai de rasă sau altele de felul ăsta, Jack Muskham încăleca pe poneiul lui şi o pornea în buiestru spre ceea ce gazetarul denumise „pepiniera ecvestră”. Se deprinsese să ofere prin acest ponei un exemplu de ce ar putea deveni caii dacă ar fi trataţi numai cu blândeţe. Era o iepuşoară inteligentă, de trei ani, pe trei sferturi de rasă, cu o piele fină, de culoarea şoarecelui, peste care s-ar fi zis că cineva vărsase o sticlă cu cerneală încercând apoi fără succes, să şteargă petele. În afară de o semilună albă şi ciufulită pe frunte, nu mai avea nici o urmă de alb; coama îi era retezată şi coada lungă i se bălăbănea până la glezne. Avea ochi liniştiţi şi luminoşi, iar dinţii, pentru un cal, erau ca perlele. Se mişca într-un elegant trap mărunt, redresându-se iute după orice poticnire. Călărită cu un singur hăţ, aplicat pe gât, botul îi era întotdeauna liber.
Era foarte scundă şi picioarele lui Jack Muskham, care folosea scări de şa din piele, foarte lungi, atârnau jos de tot. Când o călărea, obişnuia el să spună, avea senzaţia că şade într-un fotoliu foarte comod. În afară de el, mai avea voie s-o mânuiască doar un singur băiat, ales pentru calmul glasului, mâinilor, nervilor şi firii sale.
Descălecând de pe ponei la poarta curţii pătrate unde se găseau grajdurile, Jack Muskham intra, fumând una din ţigările lui speciale, vârâta într-un ţigaret scurt de chihlimbar, şi era întâmpinat, pe turful din centru, de îngrijitorul crescătoriei. Îşi stingea ţigara şi făceau împreună un tur de inspecţie a boxelor, unde nou-născuţii stăteau împreună cu mamele lor şi cu mânjii de un an, şi cerea ca ăsta sau celălalt să fie scos afară şi plimbat pe cărarea gudronată ce înconjura boxele şi curtea. După această inspecţie, treceau pe sub arcada de peste drum de intrare şi se duceau la padoc să vadă iepele, mânjii şi caii de un an, la iarbă. În „pepiniera lui ecvestră” domnea o disciplină perfectă; după toate aparenţele, rândaşii lui erau la fel de liniştiţi, de curaţi, de manieraţi că înşişi caii pe care-i aveau în grijă. Din clipa când intra în crescătorie şi până când încăleca din nou pe poneiul său, Jack Muskham nu vorbea decât despre cai, concis şi precis. Şi, zi de zi, apăreau atâtea mărunţişuri noi de observat şi de comunicat, încât rareori se întorcea acasă înainte de ora unu. Nu discuta niciodată cu îngrijitorul latura ştiinţifică a creşterii cailor, deşi acest slujbaş era înzestrat cu considerabile cunoştinţe în materie, dar pentru Jack Muskham subiectul respectiv reprezenta o chestiune de înaltă politică, aşa cum ar fi pentru un ministru de externe relaţiile statului său cu străinătatea. Deciziile sale în ce privea împerecherile erau luate în secret, pe baza concluziilor unor studii atente, coroborate cu ceea ce el numea „flairul” său, iar alţii denumeau prejudecăţile sale. Stelele puteau să se desprindă de pe cer, primii miniştri să fie ridicaţi la rangul de cavaleri, arhiducii să fie instauraţi, oraşele înghiţite de cutremure şi de tot felul de alte calamităţi, lui Jack Muskham nu-i păsa, atâta timp cât putea să împreuneze un St. Simon cu Speculum, având trăsăturile caracteristice de Hampton şi Bend Or; sau, conform cu o teorie originală a sa, să treacă bătrâna rasă Herod prin Le Sancy, chiar la extremă de sus sau la extremă de jos a unui pedigri având pe la mijloc şi ceva sânge Carbine şi Barcaldine. De fapt, Jack Muskham era un idealist. Idealul său era să realizeze calul perfect, ideal la fel de greu de înfăptuit ca şi idealurile altor oameni şi mult mai pasionant, după părerea lui. N-ar fi vorbit niciodată despre el, asemenea lucruri nu se discută. Şi nici nu paria niciodată la curse, astfel încât raţionamentele nu-i erau niciodată deformate de dorinţe pământeşti. Înalt, în paltonul lui de culoarea trabucului, căptuşit cu păr de cămilă, cu pantofii din antilopă de culoare gălbuie şi cu faţa de aceeaşi culoare gălbuie, era probabil figura cea mai familiară la cursele de la Newmarket; de asemeni, nu există alt membru al Jockey-Club-ului, cu excepţia doar a trei, ale cărui păreri să fie mai respectate. Era, de fapt, un exemplu evident al acelui fel de viaţă strălucit, care nu poate fi atins decât de omul ce s-a pus în slujba unui scop unilateral, cu deplină şi tăcută fidelitate. Într-adevăr, îndărătul acestui ideal al „calului perfect” se ascundea tiparul propriului său suflet. Jack Muskham era un formalist, unul dintre puţinii supraveghetori ai geniului, într-o epocă în care formele erau făcute ţăndări; şi faptul că formalismul său se axase, pentru a-şi găsi expresie concretă, pe domeniul creşterii cailor se datora în parte legăturii perfecte dintre calul de cursă şi preceptele crescătoriei, în parte simetriei esenţiale a animalului în sine, şi în parte refugiului1 pe care acest cult i-l oferea în vâltoarea, dezordinea, lumina orbitoare, larmă asurzitoare, scepticismul ilimitat, vulgaritatea agresivă a ceea ce numea el „epoca noastră corcită”. La „Mărăciniş” întreaga muncă era efectuată de doi bărbaţi, cu excepţia spălatului şi a frecatului pe jos, pentru care venea zilnic o femeie. Dar în afara acesteia, în toată casa nu găseai un semn care să-ţi indice că pe această lume existau şi femei. Reşedinţa era monahală ca un club care nu a cedat acceptând personal feminin şi, cu atât mai confortabilă, cu cât era mai mică. Odăile erau scunde şi două scări spaţioase duceau la catul de sus, cu încăperi şi mai joase. Cărţile, cu excepţia volumelor referitoare la caii de curse, erau fie notaţii de călătorie, fie romane istorice sau romane poliţiste; orice literatură, cu scepticismul ei, limbajul argotic, descrierile, sentimentele şi senzaţiile ei, era absentă, cu excepţia operelor complete ale lui Surtees37, White-Melville şi Thackeray.
Cum oamenii care-şi urmăresc idealurile au întotdeauna un grăunte de ironie salvatoare, Jack Muskham îşi avea partea lui. Acest om a cărui unică năzuinţă în viaţă era producerea unei rase perfecte, se străduia acum să zvârle la gunoi, caracteristicile de rasă pură, de la bot la crupă, aşa cum fuseseră ele concepute până în prezent şi să le substituie un animal rezultat dintr-o încrucişare de sânge despre care Almanahul crescătorului de cai nu pomenea o vorbă.
Inconştient de această contradicţie, se găsea la masă cu Telfourd Yule, discutând tot despre posibilităţile de transport a iepelor arabe, când fu anunţat Sir Lawrence Mont.
— Iei masa cu noi, Lawrence?
— Am mâncat, Jack. Dar o cafea mi-ar prinde bine; şi un strop de coniac.
— Atunci hai să trecem în camera cealaltă.
— Regăsesc aici, spuse Sir Lawrence, ceea ce nu credeam c-o să mai văd vreodată, cămăruţa de burlac din tinereţea mea. Jack e un tip remarcabil, domnule Yule. Un om care reuşeşte astăzi să persiste în trecut e un geniu. Văd bine sau nu? Surtees şi White-Melville în întregime? Domnule Yule, ce-a spus domnul Waffles în „Turul sportiv al domnului Sponge”38 când îl ţineau pe Caingey cu capul în jos ca să i se scurgă apa din buzunare şi din cizme?
Mutra hazoasă a lui Yule se lăţi într-un surâs, dar el rămase tăcut.
— Exact! făcu Sir Lawrence. Nimeni nu mai ţine azi minte. A spus: „Vai, Caingey, băiete, arăţi ca un delfin fiert, cu sos de pătrunjel”. Da, şi ce-a răspuns domnul Sawyer în „Market Harlow” când onorabilul Crasher s-a oprit la portiţa rotitoare şi a întrebat: „E deschisă, cred?”
Faţa lui Yule se lăţi şi mai mult, de parc-ar fi fost de cauciuc, dar el rămase şi mai mut.
— Vai, vai! Jack, tu ştii?
— A răspuns: „Nu cred”.
— Bun! Sir Lawrence se lăsă pe un scaun. Şi era? Nu. Ei, aţi aranjat să furaţi iapa aceea? Straşnic! Şi când o aduceţi?
— Am s-o împerechez cu cel mai bun armăsar existent. Odrasla am s-o împerechez cu cel mai bun armăsar sau cea mai bună iapă pe care o să-i pot găsi. Apoi am să împreunez, în secret, rezultatul acestei împerecheri cu cel mai bun produs din rasele actuale, care va trebui să fie de aceeaşi vârstă. Dacă se va dovedi că am avut dreptate, ar trebui ca iepele mele arabe să fie înregistrate în Almanahul crescătorului de cai. Apropo, încerc să obţin trei iepe.
— Câţi ani ai, Jack?
— Merg pe treizeci şi trei.
— Scuză-mă. Cafeaua asta-i foarte bună.
După aceea, cei trei bărbaţi rămaseră tăcuţi, aşteptând să fie rostit adevăratul motiv al vizitei.
— Domnule Yule, începu brusc Sir Lawrence, am venit în legătură cu cazul tânărului Desert.
— Sper că nu-i nimic adevărat!
— Din păcate, este. Nu se fereşte să recunoască.
Şi, întorcându-şi monoclul spre faţa lui Jack Muskham, citi pe ea exact ce se aştepta.
— Un om, rosti Muskham rar, ar trebui să-şi păstreze mai bine formă chiar dacă e poet.
— Jack, n-are rost să începem să comentăm ce e bine şi ce e rău. Fie aşa cum spui tu. Cu toate acestea, şi înfăţişarea lui Sir Lawrence căpătă o ciudată gravitate, vreau să vă cer, amândurora, să păstraţi tăcere. Dacă povestea va fi dată în vileag, n-avem ce-i face, dar vă rog ca niciunul dintre voi să nu spună nimic.
— Nu-mi place mutra individului, declară Muskham scurt.
— Asta se aplică la nouă zecimi din oamenii pe care-i vedem în jur; nu-i o raţiune potrivită.
— Face parte din tinerii ăştia moderni, amari şi sceptici, lipsiţi de o reală cunoaştere a lumii şi de oricare urmă de respect faţă de orice.
— Ştiu că tu pledezi pentru trecut, Jack, dar nu amesteca această înclinaţie în chestiunea de faţă.
— De ce?
— Mă rog, n-aş fi vrut să pomenesc de acest lucru, dar e logodit cu nepoata mea cea mai dragă, Dinny Cherrell.
— Fata aceea drăguţă?
— Da. Nici unuia dintre noi nu ne vine la îndemână, cu excepţia fiului meu, Michael, care încă îşi mai pune mâna în foc pentru Desert. Dar Dinny e prinsă până peste cap, şi nu cred că poate exista ceva care s-o clintească.
— Nu poate fi lăsată să se mărite cu un om care va fi izgonit din societate de îndată ce adevărul va ieşi la iveală.
— Cu cât va fi mai tabu, cu atât mai mult nu-l va abandona.
— Îmi place asta, exclamă Muskham. Ce zici, Yule?
— Nu-i treaba mea. Dacă Sir Lawrence doreşte să nu spun nimic, nu voi spune nimic.
— Sigur că nu ne priveşte pe noi; totuşi, dacă dând povestea în vileag aş opri-o pe nepoata ta, aş face-o. Socotesc că-i o mare ruşine!
— Ar avea exact efectul contrar, Jack. Domnule Yule, dumneata cunoşti bine presa. Să presupunem că povestea asta transpiră în rândurile presei, ceea ce e foarte posibil; ce se întâmplă atunci?
Ochii lui Yule scăpărară.
— Întâi vor relata întâmplarea în linii vagi, referindu-se la un anumit călător englez; apoi vor aştepta să vadă dacă povestea e dezminţită de Desert; după aceea se vor referi la el, dând o sumedenie de detalii false dar nu chiar atât de false. Dacă el recunoaşte faptul, nu va putea obiecta la detalii. Presa e foarte dreaptă, şi cumplit de inexactă.
Sir Lawrence aprobă din cap.
— Dacă aş cunoaşte pe cineva care vrea să îmbrăţişeze cariera jurnalistică, i-aş spune: „Fii foarte exact şi atunci vei fi unic”. De la război încoace n-am mai citit în ziare un paragraf care să fie absolut exact.
— Ăsta-i vicleşugul lor, replică Yule; dau o lovitură dublă: întâi relatarea inexactă şi apoi corectarea ei.
— Urăsc presa, rosti Muskham. M-a vizitat şi pe mine aici un ziarist american. Şedea, uite colo, pentru că nu l-am zvârlit pe uşă afară, şi nu ştiu ce naiba a făcut din mine.
— Da, tu persişti în trecut, Jack. Pentru tine, Marconi şi Edison sunt cei mai mari răufăcători ai omenirii. Ne-am înţeles, deci, în legătură cu tânărul Desert?
— Da, răspunse Yule; iar Muskham încuviinţă din cap.
Sir Lawrence sări cu repeziciune la alt subiect.
— Frumos ţinutul ăsta. Rămâi mai mult, domnule Yule?
— Mă întorc azi după-amiază la Londra.
— Dă-mi voie să te însoţesc.
— Cu plăcere.
O jumătate de oră mai târziu porniseră.
— Vărul meu Jack, începu Sir Lawrence vorba, ar trebui donat naţiunii. La Washington există un muzeu în care sunt expuse în vitrine de sticlă grupuri de americani primitivi fumând pipa obştească, ameninţându-se cu tomahawk-uri şi aşa mai departe. Ar trebui să-l prezerve şi pe Jack. Sir Lawrence se opri. Întrebarea e în ce atitudine îl poţi conserva pe Jack? E atât de greu să perpetuezi inexpresivitatea. Poţi prinde o atitudine care iese în evidenţă; dar când ai de-a face numai cu un gol total de atitudine, în afara unei lascivităţi atente… şi totuşi un om cu un Dumnezeu al lui.
— Forma este Dumnezeu şi Muskham profetul său.
— Ar putea fi, desigur, imortalizat în actul unei lupte în duel, murmură Sir Lawrence. Asta este, poate unica activitate umană suficient de formală.
— Forma e sortită pierzaniei, spuse Yule.
— Hm! Nimic mai greu de distrus decât simţul conturului. Căci ce-i viaţa, domnule Yule, decât simţul contururilor…?
Încearcă să reduci totul la o uniformitate de moarte şi conturul va ieşi totuşi la suprafaţă.
— Da, replică Yule, dar „forma” este conturul ridicat la nivelul perfecţiunii şi standardizat; iar perfecţiunea îi irită pe tinerii noştri sclipitori.
— Frumoasă expresie. Dar există din aceştia şi în afara romanelor, domnule Yule?
— Ba bine că nu! Şi plicticoşi de-ţi vine să caşti, cum ar spune ei. Mai curând aş accepta să particip tot restul vieţii mele la dineurile din City39, decât să-mi petrec un week-end în compania acestor tineri sclipitori.
— Mă îndoiesc dacă am întâlnit vreunul, spuse Sir Lawrence.
— Ar trebui să-i mulţumiţi lui Dumnezeu. Nu le mai tace gură o clipă, fie zi sau noapte, nu se opresc din trăncănit nici în timp ce se împerechează.
— Nu s-ar zice că-ţi plac.
— Mă rog, răspunse Yule, cu o mutră ca de sperietoare, nici ei nu mă înghit pe mine mai mult decât îi înghit eu pe dânşii. O mică adunătură agasantă, dar, din fericire, lipsită de importanţă.
— Sper, urmă Sir Lawrence, că Jack nu face greşeala de a-l considera pe tânărul Desert ca făcând parte dintre aceştia.
— Muskham n-a cunoscut în viaţa lui un tânăr sclipitor. Nu; ceea ce-l întărită la Desert e faţa acestuia. Are o faţă al naibii de stranie.
— Înger căzut, comentă Sir Lawrence. Trufie spirituală, bătrâne! E ceva frumos în asta!
Yule dădu din cap.
— Eu unul n-am nimic împotrivă-i; şi scrie versuri bune. Dar pentru Muskham, orice răzvrătire e anatema. Lui îi place mentalitatea încorsetată, cu coama frumos împletită, virându-şi delicat, botul în căpăstru.
— Nu ştiu, murmură Sir Lawrence, cred că ăştia doi s-ar agrea unul pe altul dacă ar putea mai întâi să se împuşte unul pe celălalt. Ciudaţi oameni mai suntem noi, englezii!
